resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Patul lui Procust

Autor: Prof. dr. Octavian BUDA | 27 Noiembrie 2015
 
 
O scurtă cronologie a tratamentului și a rezistenței la antibiotice

 

1495: marchează un prim moment în aplicarea unui tratament antiinfecțios sistematic – folosirea de către europeni a mercurului în „boala franceză“ (sifilisul), importată, după toate aparențele, din America, de oamenii lui Cristofor Columb.
Diverse tratamente cu mercur pentru sifilis – pe coperta volumului „Venus Belegert en Ontset...“ (1685) al medicului olandez Steven Blanckaert

 

1630: utilizarea chininei în tratamentul malariei (Plasmodium spp.).

1846: epopeea lui Ignaz Semmelweis la Viena în combaterea febrei puerperale – simpla spălare a mâinilor cu dezinfectant a redus dramatic mortalitatea la naștere.

Ignaz Semmelweis (1818–1865)

 

1860–1869: Joseph Lister, contemporan cu Louis Pasteur, preconizează utilizarea sistematică a acidului carbolic și inaugurează antisepsia.

1877: Louis Pasteur și Jules François Joubert scriu despre bacilul antrax, observând inhibarea culturilor în urma interacțiunii cu alți germeni; apare conceptul de „concurență vitală“ a bacteriilor.

Louis Pasteur (1822–1895)

1885: „antibioza“ lui Victor Babeș nu este atât o luptă darwiniană între bacterii pentru asigurarea resurselor nutritive, cât o interacțiune chimică, cu substanțe secretate de microorganisme; este anticipată astfel existența endotoxinelor și a antibioticelor.

Victor Babeș (1854–1926)

 

1889: Paul Vuillemin, elev al lui Pasteur, vorbește de „antibiotic“ ca de un proces biologic de distrugere a vieții – viață care ucide viață.

1890: Charles Jacques Bouchard – „Actions des produits sécrétés par les microbes pathogènes“ este una din primele scrieri care sistematizează dinamica substanțelor antimicrobiene.

1895: Vincenzo Tiberio scrie la Napoli despre acțiunea antibacteriană a mucegaiului în apă.

1897: Ernest Duchesne, la Lyon, afirmă că Penicillium glaucum are efecte curative chiar și la infectarea cu tifos a porcilor de Guineea.

1908: austriacul Paul Gelmo sintetizează sulfanilamida, la Viena.

1910–1919: Paul Ehrlich – arsfenamina, salvarsanul și tratamentul în sifi

Publicitate
lis; concepe ideea „chimio­terapiei“.

1920: André Gratia și Sara Dath, în Belgia, observă o contaminare fungică a culturilor de Staphylococcus aureus, cu rol inhibitor.

1923: costaricanul Clodomiro Picado Twight, specialist în dezvoltarea serurilor antiveninoase, observă efectul antibiotic al... penicilinei!

1928: Alexander Fleming – Penicillium notatum exercită un efect inhibitor al culturilor de Staphylococcus pe o placă de cultură.

Alexander Fleming (1881–1955)

1935: sulfonamidele – protonsilul este folosit de Gerhard Domagk și apoi de Daniel Bovet, Federico Nitti, Jacques Tréfouel și Ernest Fourneau, la Institutul Pasteur din Paris.

1938: Oxford – eforturile lui Howard Walter Florey, Ernst Boris Chain și Norman Heatley de a produce o penicilină stabilă, în vederea unui tratament specific.

1940: primele indicii ale rezistenței la antibiotice – penicilinaza.

1941: noi antibiotice – betalactamul și aminoglicozidele.

1942: rezistența la sulfonamidă.

1945: Oxford – prin metoda cristalografiei cu raxe X, Dorothy Hodgkin elucidează structura chimică a penicilinei, deschizând drumul pentru sinteza ei chimică, realizată de John C. Sheehan la Massachusetts Institute of Technology (MIT) în 1957.

Dorothy Hodgkin (1910–1994)

 

1947: un nou antibiotic de sinteză – nitrofuranul.

1948: la Oxford se pune problema sintezei unui precursor al cefalosporinei.

1949: apare cloramfenicolul, dar și rezistența la streptomicină.

1950–1959: se impune cortegiul antibioticelor derivate natural – tetraciclinele (1950), streptograminele, macrolidele și lincozamidele (1952), glicopeptidele (1956), ansamicinele (1957), dar și al celor de sinteză – nitroimidazolul (1959).

1953: la circa un an după introducere, este marcată o rezistență importantă la tratamentul cu macrolide.

1956: vancomicina este introdusă pentru tratamentul infecțiilor cu stafilococul rezistent la penicilină.

1960–1969: apar chinolonele (1962), dar seria rezistenței continuă: la meticilină (1961), la acidul nalidixic (1966), la tetraciclină (1968).

1970–1979: sunt identificate enzime care modifică structura aminoglicozidelor și schimbă datele efectului terapeutic scontat.

1980–1989: rezistența prin acțiunea a noi substanțe: betalactamaza (1981); betalactamaza cu spectru extins (1983); enterococi rezistenți la vancomicină (1986).

1990–1999: în prim-plan ajunge rezistența la fluorochinolone.

După 2000: sunt introduse linezolidele, decoperite încă din anii ʼ70 – oxazolidone (2000) și lipopeptide (2003); rezistența la tratament își spune din nou cuvântul, la linezolidele abia introduse și la daptomicină.

2002: primul caz de S. aureus rezistent la vancomicină este semnalat în Michigan.

 

     Microbiologia rezistenței bacteriene reprezintă azi marea provocare a terapiilor antiinfecțioase. Una din minunile medicinii secolului trecut – antibioticele – face cu greu față în prezent formidabilei capacități de transmitere orizontală a informației genetice, prin care microorganismele își creează în mod constant gene rezistente.

 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală