Închipuiţi-vă, stimaţi cititori, un spital luminos, cu încăperi înalte, pereţi în culori pastelate mirosind a vopsea proaspătă, nici urmă de gunoi, apă caldă şi rece (curg amândouă, chiuveta nu se înfundă), duşul dansează voios într-o cabină modernă. Şi ceva cu totul deosebit: mai frecvent ca oriunde, te întâmpină aici zâmbete încurajatoare, cuvinte calde, mâini de ajutor, priviri pline de grijă şi respect.
…Nu, nu e vis şi nici n-am ajuns în Rai. Sunt în recent reamenajatul Spital Panduri – la Urologie. 2 e numărul salonului, 3 – e patul. Ultima dată văzusem spitalul pe vremea profesorului Burghele, al cărui nume îl poartă. Pe atunci, o colegă pasionată de urologie s-a gândit într-o zi să revină, după orele de stagiu, la un plus de anamneză cu un „caz“. Nu era oră de vizită, ea ştia că n-are voie să tulbure somnul bolnavilor şi a intrat furişându-se pe coridoare. La o cotitură, ghinion, a apărut profesorul. Avea o foarfecă în mână, cu care i-a tăiat urgent o coadă (avea două). Ca s-o înveţe să respecte bolnavul.
Acum eu sunt 2/3. Porumbeii din balcon aşteaptă, în stand-by, „pâinica“ obţinută pe şest (Petruţa, fost strungar-optician la IOR, infirmieră de pe vremea profesorului Noica, reglementează cu hotărâre relaţiile porumbel-pacient). Purtătoare suple de halate albe sau în culori dulci, asistentele (uşor de chemat prin soneriile
care funcţionează – toate!) au nume şi perso-n
alităţi distincte: Angela, Emilia, Leontina, Olimpia, Otilia, Rodica, Sanda, Luminiţa. În fruntea lor – Maria (sau Meri), asistenta şefă pe care noaptea o prinde în spital, la calculator, în saloane.
Despre cei întâlniţi la subsol (la Ecografie, Urografie, Cardiologie), aceleaşi cuvinte de laudă.
…Normalul nu se cere lăudat? Ba da. Mă interesează însă şi cum se ajunge la el.
Am întrebat-o pe Jeni, altă infirmieră venită din fabrică: „Cum de sunteţi atât de amabilă?“. Mi-a răspuns: „Îmi place ce fac“. Printre alte răspunsuri, unul singur cam şui: „Nu mă interesează nimic. Eu am viaţă personală. Fac numai ceea ce mi se cere să fac“. (Asistenta avea mască, era răcită şi în viaţa personală, cred.)
Despre omniprezentul ciubuc nu cred că merită să vorbim în acest spital. E acceptat cu o anume indiferenţă sau e respins categoric. („Oana bomboana“, cu figura ei de liceancă isteaţă, are 35 de ani, spală pe jos, pune plosca, dar nu acceptă nicio „răsplată“.)
Echipa celor cu „Bună dimineaţa!“ se dispersează rapid în salon, fiecare cu uneltele sale de lucru, cu misiunea sa, luminând încăperile.
Cum se explică, domnilor doctori, normalitatea?
Directorul medical, dr. Mircea Popescu, ştie dar nu spune. N-are timp. (Un amănunt de CV: întâlnirea colegilor de liceu de la Braşov are loc… în Germania întrucât toţi ceilalţi sunt acolo. Directorul a făcut specializare în acea ţară, dar s-a întors.)
Ce facem cu explicaţia? Ea vine, iată, cu totul neaşteptat, de la pacienta 2/1. E din judeţul Galaţi şi povesteşte cum l-a pedepsit cândva pe un medic hrăpăreţ dintr-un alt spital: i-a pus în buzunar un plic burduşit cu plicuri goale. În legătură cu locul în care ne aflăm, are o cu totul altă poveste: regretatul profesor Noica (Petruţa îşi aminteşte cu lacrimi în ochi ultimele lui clipe din spital, de la reanimare) aflase că un medic a trimis pacientul să-şi cumpere o sondă „din oraş“. Profesorul a chemat medicul şi l-a mustrat: „Dumneata nu te uiţi în ochii bolnavului?“. Apoi l-a obligat pe medic să-i plătească omului sonda. Oare două asemenea nume – Burghele şi Noica – n-au avut darul să le contamineze pe celelalte? Cineva spunea: „Viitorul prezentului e în trecut“. Putem spera deci revenirea la normalitate?
RSS
ISSN 1583-8862
