resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

O solemnitate rară

Autor: Dr. Richard CONSTANTINESCU | 31 August 2018
    Dragostea față de ea îi confiscase pasiunea pentru activitatea medicală. Dulcea capcană a destabilizat echilibrul familial. Soția vedea doar inconsistența relației. Chiar și el, psihiatrul cunoscut și venerat de atâția, înțelegea că în interiorul său era un aprig conflict: între sinele rațional, care îl îndemna să renunțe și să pară o persoană virtuoasă, și sinele emoțional, care se simțea neglijat și spera într-o victorie. Robit de frageda evreică, profesorul Obregia își părăsește soția. Renunță la familie simțind că tânăra de nici optsprezece ani îl reda vieții. Ea nu intrase în răcoarea pavilioanelor spitalului, dar își găsise statuia care „să-i fie santinelă pe timpul nopții” (Michael Ondaatje, „Pacientul englez”. Traducere din limba engleza și note de Monica WolfeMurray, Polirom, Iași, 2013). Devenise statuia ei vivantă. Dacă în activitatea medico-socială susținea mereu că a făcut proză, Alexandru Obregia, în viața privată, a făcut poezie.
    Frederic Storck (1872–1942) cunoștea lumea medicală. Aceasta îi aprecia lucrarea din marmură albă ce-l întruchipa pe doctorul Constantin Codrescu (1840–1891), statuie ridicată în fața spitalului din Bârlad, cu două decenii înaintea inaugurării Spitalului Central de Boli mintale și nervoase din Capitală. O nouă comandă îl aducea din nou printre medici: realizarea bustului ctitorului așezământului de boli mintale din București. „Mulți ani a consacrat doctorul Obregia organizării acestei instituții. Dar a izbutit să ne dea o instituție care poate rivaliza cu cele mai mari și mai reputate instituții similare de peste hotare. Continuatorii neobositului savant, în frunte cu doctorul Tomescu, au cinstit frumoasa sa operă înălțându-i un bust în curtea spitalului.” (I.C., profesorul Obregia, în „Epoca”, nr. 2538, miercuri, 28 iulie 1937).
    În ziua de vineri 21 iunie 1937, până târziu în noapte, s-a lucrat de zor pentru solemnitatea de a doua zi. De dimineață, numeroși invitați au înțesat până într-atât curtea spitalului încât nu mai era loc pentru vreun gură-cască prin jur. Din spațiile amenajate special pentru acest eveniment, publicul numeros privea cu sentimente diverse înspre cel omagiat. Anturat de personaje sus-puse, profesorul Obregia saluta pe cât mai mulți. Cu o strângere de mână, cu o înclinare a capului sau zâmbind discret. Mulți colegi și foarte mulți medici între spectatori. Domnea o armonie contextuală... unii mai șopteau câte ceva, dar cei mai mulți încercau să adopte un chip de admirație față de manifestarea la care luau parte.
    În fața bustului ce avea să fie dezvelit s-a așezat o masă acoperită cu o pânză albă brodată și câteva scaune. Solemni, cu batiste scrobite în buzunarul de la piept, oficialii, unii trufași, alții vizibil emoționați, urmau să ia cuvântul. S-au citit discursuri, s-au improvizat alocuțiuni și s-au auzit ovații și aplauze prelungi. Fiecare dintre cei care au vorbit a ținut să-și exprime admirația, recunoștința sau sentimentele de prietenie față de sărbătorit.
    Prof. dr. Constantin Angelescu, ministrul Instrucțiunii publice: „Prinși însă în zbuciumul luptei vieții, de cele mai multe ori, nu vedem decât crâmpeie din aspectele acestei vieți și rareori avem răgazul să cunoaștem, în realitatea lor, valorile personalităților cu care trăim laolaltă. Numai dispariția unui om arată, adeseori, prin golul ce-l lasă, locul însemnat pe care-l ocupa în viață. Și atunci, lumina se face și recunoștința publică se manifestă. Dumneavoastră, domnule profesor, sunteți însă un om fericit, căci clădind o operă temeinică, printr-o muncă rodnică și constructivă, i-ați supraviețuit, iar acum, din depărtare, puteți privi opera vieții și sunteți de față la examinarea, comentarea și prețuirea ei. Operele durabile le clădesc numai oamenii care nu văd un prilej de satisfacție materială; le clădesc numai aceia care se devotează cu pasiune operei ce voiesc a desăvârși”.
    Dr. Ion Costinescu, ministrul Sănătății publice: „Dumneata, domnule profesor, ești un om fericit. Ai adus mari servicii Țării, ai creat opere folositoare, ai ridicat elevi buni și distinși care urmează sfaturile dumitale și bine fac, căci te afli în așa voiciune a minții, în așa deplină sănătate, încât de poți bucura încă mult timp privind operele ce ai creat”.
    Prof. dr. Ion Bălăcescu, decanul Facultății de medicină din București: „În numele profesorilor facultății, vă rog să-mi permiteți a adresa mulțumiri inițiatorilor acestui gest de recunoștință către profesorul lor și să-i felicit pentru ideea frumoasă pe care au avut-o de a așeza bustul iubitului lor maestru în fața clinicii, de unde generațiile viitoare se vor închina cu smerenie când vor trece pe dinaintea creatorului Școalei românești de psihiatrie, al cărui nume face mare onoare științei medicale”.
    Prof. dr. Petre Tomescu: „Pe terenul sanitar, profesorul Obregia a fost un creator și un inovator. În domeniul specialității noastre a transformat radical și definitiv concepțiile, mijloacele de lucru și a creat o situație cu totul nouă, ridicându-ne de la primitivismul de altădată, la nivelul științei și civilizației contemporane. Am considerat că este drept, că este moral, că este util să facem acest act de recunoaștere publică unei opere admirabile acum, când conveniențele nu au impus elogiile și nici nu au anihilat manifestarea resentimentelor”.
    Dr. Marius Georgescu, vicepreședinte al Asociației generale a medicilor: „Elevul de altădată, internul în medicină al Mărcuței v
Publicitate
echi și modestul «amic» o face cu o nespusă înfrigurare și emoție pentru că se găsește dinaintea unei cariere de 50 de ani, de o jumătate de veac închinată cu toată râvna îngrijirii durerii omenești”.
    Agregat dr. Dem Paulian: „Profesorul Obregia are răsplata rară pe care puțini muritori o au în viață: de a-și vedea cinstită opera măreață pe care a înfăptuit-o și de a aprecia iubirea și devotamentul pe care cei care l-au stimat și urmat în decursul veacurilor, i-au păstrat o neștirbită, chiar atunci când o lege inexorabilă a firii l-a silit să-i părăsească. (...) Bronzul de aci va arăta celor tineri și generațiilor viitoare, calea de urmat celor ce-și închină viața pentru perfectarea științei în ajutorarea suferinței”.
    După ce a ascultat toate cuvântările ce-i erau adresate, profesorul Obregia, a privit înspre bustul său, apoi, emoționat s-a adresat celor prezenți. Le-a vorbit despre viața sa „lungă și chinuită”, „modestele” sale creațiuni – fondul de epidemii și Spitalele jubiliare „Carol I”, despre „corectitudinea profesională” ce pretindea că a fost o dominantă în toate pozițiile pe care le-a ocupat – senator, membru în Consiliul sanitar, director general al Serviciului Sanitar Superior, dar, mai ales, despre gândul cel mai scump al vieții pentru care a „stăruit și alergat atâta”: „să las în urma mea un așezământ pentru cătarea bolnavilor mintali, în care să se poată face și învățământul științific și clinic al acestor boale; să las și elevi, formați la școala științei și a conștiinței, ca să ducă mai departe și să înalțe tot mai mult lucrul ce am început”.
    Alexandru Obregia, ținând strâns foile pe care-și notase ideile, a continuat: „Nenorociți sunt bolnavii, dar în deosebi cei mintali. (...) Pentru acești nenorociți, lumea la noi, are un fel de groază superstițioasă. Ei erau, după vechi datine, închiși pe la mănăstiri, în paza Domnului. (...) Reîntors la bolnavii mei, am simțit mai dureros ca oricând cât de tristă era starea lor, înghesuiți în vechiul local al mănăstirii Mărcuța. Trebuia și aci făcut ceva grabnic. Dar de unde mijloace? (...) Planurile, inspirate după cele mai bune tipuri din Apus, le-a făcut și supravegheat pe teren dl arhitect Gr. Călinescu, pe atunci vechi arhitect șef al Ministerului de interne. Ajutat de vrednicia conștiincioasă a acestui om, am putut urmări pas cu pas clădirile ce vedeți – 38 de pavilioane – înălțându-se în așa chip, încât și azi, după aproape 30 de ani de la începerea lor, sunt în perfectă stare. La 1911 toate erau gata din zidărie și acoperite, iar împrejmuirea metalică terminată. (...) În august 1923 am făcut strămutarea tuturor bolnavilor din vechiul ospiciu Mărcuța în noul Spital Central”.
    „Eu m-am retras când am împlinit 42 de ani de vechime ca medic primar și 50 de ani de slujbă la Ministerul instrucției, căci înainte de cei 42 de ani ca profesor universitar am fost opt ani preparator și asistent de clinică. M-am retras mulțumit văzând înălțat și asigurat acest așezământ pentru care o viață întreagă am străduit și alergat așa de mult, că pot repeta ceea ce am spus prietenilor mei «că pe acest spital eu l-am ridicat, nu atât cu capul, cât cu picioarele».”
    „Mă simt din inimă dator a aduce și aici mulțumiri și recunoștință, căci am găsit îndemn și ajutor la mai toți miniștrii (...), care ne-au dăruit acest frumos și scump teren. Pe lângă cele 20 hectare zidite și îngrădite, mai aveam încă aproape 100 de hectare libere, dar foarte folositoare, de vreme ce pe ele se face, cu pacienții convalescenți, grădinărie și agricultură. Aceste lucrări, sănătoase, în aer liber, ajută mult, grăbind vindecarea și desăvârșind-o. Este un mod terapeutic recomandat de cei mai mulți specialiști. Iată însemnătatea acestui pământ. Dar aici cu durere trebuie să arăt că s-a găsit un ministru care a tolerat să stea închise 40 de spitale rurale, pe care le-a redeschis doctorul Costinescu, și a voit să rășluiască mai tot acest prețios teren pentru scopuri politicianiste, să zicem. Iar raționamentul la fel: în acest spital, bolnavii suferă de alienație, poate deci și terenul să sufere o alienare. Am luptat din răsputeri, împreună cu colegii, să salvăm terenul, dar n-am izbutit decât în parte și rog pe urmașii mei să nu slăbească lupta, căci e primejdios. De rele urmări va avea parte instituția aceasta dacă rămâne astfel expropriată, căci chiar programul legal arată că pe acest teren trebuie să se organizeze în viitor o adevărată colonie agricolă, nu numai folositoare, dar neapărat necesară unui așezământ ca acesta, pentru a-i completa rolul folositor bolnavilor și societății, și a-i asigura un viitor tot mai bun.” (Fragmente din materialul „Sărbătorirea și desvelierea bustului D-lui Profesor Dr. Al. Obregia”, publicat de România medicală, an. XIII, nr. 13–14, din 1 iulie 1935, pp. 190–95).
    Scriind acest text, mi-a venit în minte povestea de amor dintre influentul profesor de literatură comparată David Kepesh și tânăra sa studentă, Consuela Castillo, de care universitarul sexagenar s-a îndrăgostit. „Nu contează cât de multe știi, nu contează ce gândești, nu contează câte pui la cale și scornești și plănuiești. Tot nu ești superior sexului. (...) Fiecare capriciu uitat se întoarce să-și râdă de tine. (...) Nu înseamnă că n-au existat victime numai fiindcă nu există monumente cu numele celor care, după tărăboi, au ajuns rău. N-a fost neapărat un măcel, dar au fost destule pagube”, scrie Philip Roth („Animal pe moarte”, Traducere și note de Irina Petraș, Polirom, Iași, 2006, pp. 53–94).
    Trupul său rece aștepta să fie coborât în mormânt. La cimitirul Bellu, în jurul sicriului se aflau și Muți Obregia, Mihai Postelnicu, Alex Obregia, căpitanul Rășcanu împreună cu soția, Georges Niculescu și familia Portocală – membri ai familiei profesorului. Aceștia ascultau și oftau adânc la finalul discursului profesorului Tomescu: „Încheind, după datina creștinească, îl rog pe Dumnezeu să-i ierte micile lui greșeli, pentru că mari și multe au fost faptele bune pe care le-a făcut și nenumărate au fost binefacerile pe care le-a revărsat din sufletul său generos”. („Epoca”, nr. 2540, joi, 29 iulie 1937).
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală