resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Noua poezie medicală

Autor: Dr. Vlad STROESCU | 25 Martie 2016
Noua poezie medicală
     Luni, 21 martie, a fost ziua internațională a poeziei. Cu această ocazie, e poate bine să ne aducem aminte că medicii scriu adesea poezie. Peste un mileniu de tradiție unește cele două discipline, probabil începând cu Avicenna. La început de secol 11, Avicenna își rezumă canonul medical într-un amplu poem medical, Al-Urjuzah Fi Al-Tibb, de 1.326 de versuri, tradus o sută de ani mai târziu de Gerard de Cremona și de multe ori după aceea, rămas o lucrare foarte influentă în medicina occidentală până în secolul 17. Pentru Avicenna, versurile sunt pur și simplu modul cel mai concis, riguros, clar și demn în care un maestru transmite mai departe ceea ce el însuși a învățat. Între poetul Avicenna și medicul Avicenna nu are rost să trasăm granițe artificiale, ei sunt una și aceeași luminată personalitate. Putem să ne gândim la poezia medicală a Evului Mediu ca la un mod avansat și eficace de comunicare.
     Ulterior însă, lucrurile nu au mai stat așa. Medicii au continuat să practice antica artă a poeziei, dar nu au mai amestecat lucrurile. Astfel încât, până foarte de curând, eram convins că medicii-poeți pot fi clasificați în două ramuri. Mai întâi, sunt marii poeți care, din întâmplare sau pentru că poezia nu a fost mereu o meserie în stare să hrănească și trupul, nu doar spiritul, au mai practicat și medicina. Poate că au practicat-o în mod strălucit, sau nu, dar oricum, pentru poezie sunt cu adevărat amintiți până astăzi. Putem să includem aici un lung șir de barzi, de la Yehuda Halevi, trecând prin Keats și Schiller, până la Vasile Voiculescu.
     Ceilalți sunt poeții care, de fapt, sunt mai ales medici. Pentru ei, poezia e vioara lui Ingres, un domeniu secundar, chiar dacă uneori excelează în el. Dar de ce cele mai multe ori nu o fac, și sincer mă codesc să recunosc că în rezidențiat încă mai scriam poezii la care acum nu îndrăznesc să mă uit. 
     Ambele categorii de medici-poeți au în comun o anumită dedublare a persoanei. La cei mai pricepuți, ascuțimea privirii clinice asupra lumii transpare în poezie, iar uneori limbajul medical e folosit pentru valențele sale involuntar poetice. Dar, de obicei, când iau în mână condeiul, își dau jos halatul alb. Mai mult, între cele două profesii, practicate de același om, există adesea o
Publicitate
puternică tensiune: pentru mulți medici, poezia e o încercare de evadare din medicină, o rupere de formalismul și rigorile ei, o fugă care eșuează, paradoxal, într-un alt fel de formalism.
     Dar suntem la început de secol XXI și rolurile tradiționale sunt în plină dezintegrare. Unde în trecut vorbeam de patologie, azi vorbim de identitate. Unde vorbeam de suferință și boală, azi vorbim de reziliență. Unde între medic și pacient era o barieră empatică de netrecut, azi recunoaștem că avem de învățat unii de la alții în ambele sensuri. Firește că nici dihotomia clasică medic/poet nu putea rezista. A trebuit să descopăr în The New Yorkercă jurnale medicale reputate, de exemplu Chest, JAMA, Neurology sau Annals of Internal Medicine, publică regulat poezie în ultimele două decenii, pentru că e deja acceptat că versurile sunt o unealtă prin care medicul explorează „vastitatea de dincolo de intelectul științific“ (Michael Zack, pneumolog). Nu văd de ce nu ar face-o și „Viața medicală“, de altfel.
     Această nouă poezie medicală, pe care o putem deja vedea ca pe un curent de sine stătător, are ca numitor comun o sorginte avicenniană. Medicina și poezia nu mai sunt ocupații paralele, ci se servesc una pe alta cu generozitate. Un profesor indian de anatomopatologie scrie un poem despre rectocolita ulcerohemoragică, un medic rezident versifică experiențele dintr-o gardă, un altul își imaginează un bărbat încercând să danseze cu soția care suferă de scleroză multiplă. Unele jurnale medicale trec poemele printr-un proces de peer-reviewing înainte să le publice. În contextul lor paradoxal și contrastant, poemele medicilor sunt vii și surprinzătoare chiar și când sunt stângace.
     Pe site-ul medicului-scriitor Danielle Offri, internist la cel mai vechi spital public din Statele Unite, Bellevue, și unul dintre autorii, tot mai numeroși, care explorează viața emoțională a medicinii și medicilor, am găsit un poem în care un pacient, invalid și legat la perfuzii într-un salon de spital, își imaginează cum i-ar mai pălmui pe nenorociții de doctori, dacă ar fi în stare. Autorul poemului I’m gonna slap those doctors, Jack Coulehan, poet recunoscut și publicat, este el însuși medic și profesor de medicină preventivă în New York. Că un asemenea exercițiu șocant de empatie transcendentă e făcut de un medic, pentru mine este o veste foarte bună.
     Voi încheia articolul cu un alt exercițiu poetic de empatie, de această dată al medicului de familie neozeelandez Glenn Colquhoun. Volumul său Playing God, din 2002, a reușit ceva foarte rar pentru poezie: a devenit bestseller. Poemul lui, „Azi nu vreau să fiu doctor“ nu are nimic frumos, calofil, în el, ci sunt doar gânduri care trec prin mintea unui medic obișnuit, săptămânal sau zilnic. Primele versuri ar suna în română cam așa: „Azi nu vreau să fiu doctor/Nimeni nu se face bine/Cei care erau bine iar sunt rău/Cei care erau rău sunt și mai rău/Muribunzii au impresia că o să trăiască/Sănătoșii au impresia că mor“, iar ultimele două: „Boala nu mă ascultă/Nici măcar când o ameninț cu pumnul.“
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală