Nimeni, probabil, astăzi, n-ar fi putut să scrie mai bine o istorie a fiziologiei româneşti decât prof. dr.Francisc Schneider, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale. Şi nu numai pentru că de peste jumătate de veac şi-a închinat viaţa în exclusivitate acestei vechi şi importante discipline de sinteză a biologiei şi medicinii, ci şi pentru faptul că meritele sale profesionale şi calităţile sale umane i-au asigurat, de-a lungul acestui arc de timp, respectul şi simpatia tuturor şefilor de şcoală ai domeniului, ale elevilor şi colaboratorilor acestora. Este invitat şi primit cu simpatie ori de câte ori se află oficial – ca organizator de reuniuni ştiinţifice, ca redactor fondator al revistei „Fiziologia/Physiology“ – sau ca vizitator în oraşele universitare cu facultăţi de medicină noi sau din cele cu tradiţie. I se apreciază calmul, tactul diplomatic (când e cazul şi adesea în breasla noastră este), înţelepciunea. În plus, contează şi faptul că opera sa ştiinţifică este recunoscută: deţine priorităţi în cercetare, precum cel din fiziologia respiratorie, cardiovasculară, a efortului fizic şi a adaptologiei. Cărţile sale: „Bronhomotricitatea“ şi „Clinical Physiology of the Venous System“ (Kluver Academic Publishers, Boston, 2003) au fost distinse cu premii ale Academiei Române, iar un număr mare dintre articolele pe care le-a semnat ca prim autor au apărut în reviste cotate ISI. Vizitele sale devin astfel nu numai un prilej de bucurie colegială, dar şi de cunoaştere nemediată a istoriei şi problematicii fiecărui colectiv de fiziologi.
Cartea zveltă, de vreo 65 de pagini, apărută în 2011 la „Vasile Goldiş University Press“ (Arad), pe care a intitulat-o
FIZIOLOGII, corespunde cum nu se poate mai bine stilului de redactare în care autorul excelează, caracterizat prin conciziune şi precizia afirmaţiilor, care se regăseşte până şi în volumele sale de eseuri. După ce în paginile capitolului „În loc de introducere“ explică etimologia din greaca veche a cuvântului „fiziologie“ şi faptul că acesta a fost utilizat pentru prima oară în 1542 de Jean FranÎois Fernel, încearcă o definire cât mai exactă a arealului de preocupări ale acestei discipline fundamentale. În continuare, punctează etapele parcurse de fiziologie ca ştiinţă, începând cu „părintele“ acesteia – William Harvey, „care prin descoperirea circulaţiei
(MiÅŸcarea inimii ÅŸi a sângelui) a pus bazele ei ÅŸtiinÅ£ifice“. Enumeră în continuare, între alÅ£ii, pe: Bartholin, pentru elucidarea circulaÅ£iei limfei; Malpighi, care descrie vasele capilare; Lieberkühn – glandele intestinale; Lavoisier, care defineÅŸte respiraÅ
£ia ÅŸi schimburile respiratorii; Poiseuille – măsoară primul presiunea arterială; Bowmann – descrie circulaÅ£ia renală; Helmholtz – care măsoară viteza influxului nervos. Trece apoi la prezentarea cronologică a personalităţilor ÅŸtiinÅ£ifice cărora le datorăm fiziologia modernă, începând, fireÅŸte, cu Claude Bernard, cel care elaborează noÅ£iunea de secreÅ£ie internă ÅŸi descrie funcÅ£ia glicogenică a ficatului, dar ÅŸi savantul care a introdus în studiul medicinii experimentul, enunţând criteriile generale ale medicinii (ÅŸi biologiei) experimentale. Urmează nume care, în mod firesc, ar trebui să ne fie cunoscute ÅŸi să ni le reamintim cu recunoÅŸtinţă pentru meritele ÅŸtiinÅ£ifice ale purtătorilor lor, precum: Broca (localizează centrul vorbirii pe scoarÅ£a cerebrală), Mecinikov (fagocitoza), Ramón y Cajal (descrie structura neuronală a sistemului nervos), Pavlov (digestia ÅŸi glandele digestive), Landsteiner (descoperă grupele sanguine), Einthoven (inventează electrocardiograful), Korotkov (elaborează metoda audiometrică a tensiunii arteriale), Paulescu (descrie efectul hipoglicemiant al extrasului de pancreas, pancreina), Selye (teoria stresului), Palade (ribozomii), Gh. Benga (descoperă canalele pentru apă – aquaporinele). Citarea mea exemplificativă este, desigur, incompletă. Capitolul ulterior cuprinde un mănunchi de reflecÅ£ii asupra „Fiziologiei secolului XXI“, cu explicarea succintă a teoriei haosului ÅŸi a fractalului („reglarea frecvenÅ£ei cardiace poate fi considerată ca un proces fractal“). După „Precursorii fiziologilor români“, un amplu ÅŸi poate cel mai util ca informaÅ£ie capitol, inclusiv pentru iatroistorie, este cel consacrat ÅŸcolilor de fiziologie din România (cu amănunte asupra creării ÅŸi... desfiinţării Institutului de Fiziologie), a funcÅ£ionării catedrelor acestei discipline din facultăţile existente până în anul 1990, ulterior ÅŸi a celor de la noile unităţi de învăţământ superior medical apărute la Arad, ConstanÅ£a, Oradea, Sibiu, BraÅŸov, GalaÅ£i ori, în BucureÅŸti, Facultatea „Titu Maiorescu“, cu enumerarea ÅŸefilor de disciplină ÅŸi a colaboratorilor acestora.
Peste 20 de micromonografii, cuprinse în capitolul final, „Mari personalităţi ale fiziologiei româneşti“, încheie această nouă scriere a dlui prof. dr. Fr. Schneider, interesantă, din punct de vedere documentar şi, în egală măsură, instructivă. Putem descoperi chiar informaţii inedite despre: Ion Athanasiu (1868–1926), N. Paulescu (1869–1931), Daniel Danielopolu (1884–1955), Ion I. Niţescu (1885–1975), Vasile Răşcanu (1885–1980), Marin Popescu (1896–1966, pe care autorul îl consideră ca pe unul dintre maeştrii săi), Iuliu Niţulescu (1895–1975), Grigore Benetato (1905–1972), Ioan Cotăescu (1915–1995), Ion Baciu (1921–2004), Ion Haulică (1924–2010), Geza Deutsch (1928–2010), Petru Derevenco, Valeriu Neştianu ş.a. În lipsa ilustraţiilor, coperta reproduce fotografiile câtorva fiziologi români, între care Ioan Athanasiu, Vasile Răşcanu, N. Paulescu, D. Danielopolu, Gr. Benetato, V. Neştianu.
La o conferinţă de fiziologie, văzând în sală mulţime de tineri, autorul îşi pune întrebarea: oare aceşti tineri îşi cunosc rădăcinile, „părinţii hipocratici“, „giganţii de odinioară“ pe umerii cărora se ridică? Ca răspuns la această retorică întrebare, autorul s-a decis să scrie cartea: „Evocarea se impunea, cu atât mai mult cu cât la unii, din rândurile celor ajunşi în frunte din noua generaţie, a apărut ideea malefică «Istoria începe cu mine!».“ Or, lucrurile stau cu totul altfel...