resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Milionar în cuvinte

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 19 Decembrie 2014
   Am scris un milion de semne în ultimul an. Un milion urmează. Am adunat păreri, am împrăştiat cuvinte. Blestemat e, poate, cel care scrie. Mai blestemat e cel care tace. Deşi să taci e o alegere facilă. M-am născut şi-am crescut în civilizaţia tăcutului cu subînţeles şi să-mi ţin gura a fost printre primele lecţii de viaţă pe care-a trebuit să le învăţ. La o întrunire recentă, o mătuşă de-a mea din Braşov, azi octogenară, îmi spunea amuzată de-un incident petrecut în 1987, la vremea când s-a întâmplat revolta muncitorilor de la Steagul Roşu. Nepotul ei, la vremea aia un copil de 3 ani, se uita pe fereastră şi a auzit – şi i-a plăcut ce a auzit – oameni strigând „Jos Ceauşescu!“. Din care pricină, toată săptămâna mai apoi, la grădiniţă, striga victorios „Jos Ceauşescu!“, de le lua cu transpiraţii pe educatoare. A trebuit să-l păcălească mătuşa mea că de fapt auzise prost. De fapt nu era „jos“. Ci „sus“. Era evul minciunilor care te păstrau în viaţă în timp ce, pe ascuns, oamenii îşi schimbau radiourile pe frecvenţa Europei Libere. Primele mele amintiri despre Europa şi libertate sunt deci despre un Telefunken.
   O altă mătuşă de-a mea mi-a mărturisit că există, poate, o explicaţie biologică la îndărătnicia mea de-a scrie. Toate familiile au secrete. Naiv cum uneori mai sunt, mi-au lipsit ale mele. Bunica mea maternă, omul care m-a învăţat să vorbesc şi să iubesc cuvântul – am aflat de curând – a fost arestată în 1946 pentru că nişte vecini din sat ar fi vorbit că rupsese afişe cu Soarele (simbolul electoral al Partidului Muncitoresc Român, infantul PCR-ului). După ce-a fost eliberată, toate simbolurile regalităţii au fost ascunse în casa noastră. Inclusiv o poză a lui Mihai I, pusă bine după o icoană. Nu ştim care dintre icoane e nici până în ziua de azi. Pe undeva, la adăpost, aproape zidită în casa copilăriei mele, se ascunde fotografia trecutului de care am uitat.
   Mă lupt cu ruşinea când public ceva. După tăcere, în lumea din care vin la rang de cinste a fost pusă ruşinea. Anume nu cumva să te faci de ruşine. A trebuit să mă dezvăţ de reacţia viscerului şi, uneori, am scris cu neruşinare, am scris cuvinte pe care nu le-aş fi folosit în mod obişnuit şi, după ce le-am scris, mi-am zis că poate n-am să mai scriu niciodată. La un milion de semne m-am răzgândit de un milion de ori şi poate mai sunt încă pe atâtea texte pe care le-am omorât – a se vedea avortat – înainte de termen. Pentru cel care scrie e permis. Fiecare dintre noi avem o groapă comună în care ne aruncăm copiii mal
Publicitate
formaţi ai propriei gândiri. Sperând că vor supravieţui cei mai puternici. Că textele care apucă lumina zilei vor fi măcar judecate critic, dacă nu apreciate de cei ce le citesc. Odată plecate din propria-ţi minte, vorbele nu-ţi mai aparţin decât prin filiaţie. Gelos însă, am să mă uit protector la ele în timp ce unii sau alţii le vor opune propriile păreri. Curioasă gelozie, totuşi, pentru că-mi doresc mai mult ca cearta să fie despre ce-am scris, nu despre „că“ am scris. Descurajarea de-a continua, când vine, nu vine pentru că scriu slab, sau prost, sau incoerent. Măcar de-ar fi aşa. De-ar fi aşa, înseamnă că ar fi alţii care vor scrie mai deştept, mai coerent, mai puternic şi, pe propria-mi slăbiciune, sau măcar în pofida ei, ar construi minţi mai iscusite acele cuvinte. Pe scrisul lor mai bun m-aş dezvăţa de al meu. Descurajarea vine pentru că propriul meu Nemesis eşti tu. Cel care mai bine m-ai vedea tăcând. Cel care nu vrei să ies din rând. Cel care nu vrei să-ţi tulbur apele. Să-ţi stric liniştea. Să-ţi spun public boala nemerniciei. Care, la adăpostul conclavului muţilor, continui să creezi şi să procreezi, căci mama imbecililor e mereu gravidă. Cel care-mi ataci numele, nu textele, cel care-mi sapi persoana, nu gândurile puse pe hârtie. Şi tu, cel care vezi asta că se întâmplă şi, indiferent de multe ori, mergi mai departe, că tu nu faci parte din aceeaşi lume, şi mersul prin gropi, şi şpă(n)gi, şi mii de baionete nu te-obligă la nimic.
   Da, vouă vă recunosc, e descurajant uneori să continui. Dar, vedeţi voi, eu sunt bolnav. Şi am o boală ciudată. Moştenită – poate, dobândită – sigur. Pe mine nu încurajarea m-asmute. Din Ardeal, de unde vin, superbia laudei nu face decât să mă închidă, să mă intimideze şi atunci mai degrabă am să tac, căci laudele mai degrabă mă dor. Dar ofensa persoanei? Când tu mă ameninţi, când îmi ameninţi familia, prietenii, copilul, viitorul, cum te-ai putea tu gândi, cel care mă ştii, dar mai ales cel care nu mă ştii, că am să tac? Că am să renunţ, că am să găsesc ceva mai bun de făcut decât scrisul. Îmi pare rău, am să te dezamăgesc. Fiecare flegmă primită e un motiv de mers înainte. Fiecare gram de ură îmi urcă un zâmbet pe buze. Fiecare ocară îmi dă sens. Pentru că ştiu că nu-ţi sunt indiferent. Că nu ţi-a plăcut ce-am scris e perfect agreabil, nici mie nu-mi plac unele lucruri pe care le citesc. Dar că simpla mea existenţă îţi displace, că sunt un spin în coastă, o scamă în ochi, o pată pe armonia cenzurii consensului, e deja altceva. E semn că trăim în lumi diferite. În lumea mea, existenţa unui antagonist ca tine încă mai e permisă, criticabilă cât ar fi, dispariţia ta ca specie dialectică propusă nu prin alt mecanism decât atriţie naturală prin efort socratic. Admit că tu faci totul ca să ai grijă de tine. Dar admit şi că şi mie am să-mi port de grijă şi n-am să-mi abandonez sănătatea minţii în favoarea practicilor pe care tu (şi ceilalţi ca tine) le-aţi propus ca lege. În compania vorbelor pe care le scriu, n-am să mă simt niciodată singur, nici perimat. Iar adevărul despre rostul medicului va urca, până la urmă, la suprafaţă, fie că-ţi place ori ba: că e un om liber, nu robul hoţiei prin plăţi informale. Că e un om demn, nu un Iuda care se vinde pe treizeci de arginţi. Că e un om bun, un vindecător de oameni, nu un Charon care-ţi cere banul înainte să te treacă Styxul. Că e un om drept, un om educat, un om între oameni. Un om de cuvânt, înainte de orice.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală