resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Medicină cu minciuni

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 30 Octombrie 2015
     Mințim. Ca doctori. Poate rar, dar o facem. Mințim prin omisiune: nu-i spunem omului tot ce ține de sănătatea lui. Și mai grav, mințim prin comisiune, când vine vorba de anumiți indicatori, prognostic, speranță de supraviețuire, dizabilitate. Mințim prin educație, mințim samaritean. Mințim pentru că preferăm să lăsăm mosorul la îndemâna Divinului. Mințim, finalmente, pentru că suntem ipocriți. Când e să fie grav, oftăm și ne uităm în tavan. Sau pieziș la buzunar. Marginea inferioară a ipocriziei e minciuna în scop terapeutic. Marginea ei superioară e minciunea ca scop terapeutic. Nu mă îndoiesc că afirmația mea echivocă va ridica o sumă de sprâncene. Sper să rămână, o dată în plus, ridicate de îndată ce am să completez cu următoarea: uneori, mințim pacienții pentru că pacienții vor să fie mințiți. Dar, de cele mai multe ori când mințim, o facem ca să putem trăi cu noi pentru încă o zi. Uneori mințim eroic. Alteori mințim parșiv.
     Umorul sec al poveștii pleacă din gluma cu pacientul terminal care-și întreabă doctorul: „Cât mai am de trăit?“ La care doctorul răspunde: „Zece. Zece ce? Nouă, opt, șapte...“ Unii vor râde la poantă. Eu m-am blocat la întrebarea „ce?“. De ce? Spre exemplu, de vreme ce sunt psihiatru, chestiunea prescripției de medicamente psihotrope e motiv de periodică pauză în mintea și inima mea, de fiecare dată când încep a mă ocupa de un pacient tânăr, eventual la primul episod de boală. Când sunt întrebat, fie de el, fie de familie, de perioada tratamentului, răspund cât pot de onest „o vreme, până când nu va mai fi nevoie“. Zece ce? Ghidurile de tratament, în psihiatrie, au o doză uluitoare de arbitraj, ca și cum niște corifei ai breslei s-au adunat, odată, la un șpriț și apoi au decretat – prin consens (poveste apocrifă, dar foarte aproape de adevăr) – că în boala X ar trebui să dai doi ani medicație, în boala Y vreo trei, după vreo două episoade ar cam fi cazul să lași medicația „de întreținere“, doar ca să poți apoi, periodic, promova ideea de „vacanță terapeutică“. Unde noțiunea de „vacanță“ e voit vrăjmașă, pentru că nu-i ca și cum de pe medicație te duci direct în Punta Cana. Decât dacă e Punta Cana, județul Vaslui. Ipocrizi
Publicitate
a din psihiatrie e, deci, în scop terapeutic. Minciuna pleacă dintr-o înțelegere insuficientă a bolii psihice, dublată de limita terapeutică prezentă. Și o dau ca exemplu ca să pot argumenta următoarele. În psihiatrie mințim, categoria muscă. Dar suntem mici copii pe lângă frații noștri.
     Frații noștri mai serioși, din alte specialități, spun alte minciuni. Un pic mai înflorite. A fost odată ca niciodată un doctor dintr-un spital faimos al nației noastre. Omul avea un șmen. O jmecherie. Vedea paciente la un cabinet. Le mai vedea și la spital. Mai cereau femeile analize. Li se recoltau, sub blânda oblăduire a doamnelor asistente, mai o hemoleucogramă, mai un pișu, alte chestii. Și, într-o zi, a băgat omul un sumar de urină pe o foaie de observație. Care a venit – ironia sorții – normal. Doamna era gravidă. Doar că sumarul ei (celălalt, cel care-ar fi trebuit să fie) nu era deloc bun. Și pentru că s-au încurcat analizele, deși doamna a făcut sepsis, doctorul curant nu s-a prins (coleg cu domnul coleg). Și era să se întâmple o întreagă nenorocire. Despre care s-a făcut ceva vâj prin spital, adevărul a trecut în mit, mitul în legendă, legenda în subsol.
     Silă mi-e, sper că și vouă. Dar nu mi-e atât, prin comparație, ca atunci când mă uit la autorități. Atunci, vorba lui Creangă, prind curaj. Ce mi-s minciunile noastre, dar ce minuni prin confabulație sunt promisiunile lor. Minciuna ca scop terapeutic. Scopul fiind devălmășia, dezbinarea, spulberul breslei și controlul masei. În oricare dintre substantive, de vreme ce minciuna e și scop, și vehicul, se falsifică de fapt un adevăr, iar minciuna e repetată până când, convingător, vine zapciul și ți-o spune verde în față. Și când ți-o spune, chiar o crede. Chiar crede că ți-a mai dat niște bani. Că a mai angajat niște doctori. Că a deschis niște secții. Că a salvat niște vieți. Că a făcut reformă. Că a deschis piața citostaticelor. Care chiar ajung la toată lumea. Chiar crede că secțiile sunt sanitare. Că banii din UPU ajung la UPU. Că se vor face vaccinuri. Că acestea vor ajunge la bebelușii care au nevoie de ele. Chiar crede că și-a trasat cu rigla semnătura în istorie. Că e transparență. Că nu o să uităm cum îl cheamă după ce va pleca.
     Așa că vin și scriu: nu poți cere vreunei autorități să se poarte onest, să practice cinste, să genereze conținut și sinceritate, cât timp abdici de la oricare din anterioarele reguli. Geaba plângi, geaba bocești, geaba urci mânuța în aer și te plângi că viața-i grea, cât timp minți. Sau cât timp taci când alții mint. Sau cât timp întorci capul când alții-și bat joc. Înseamnă că te-ai scuzat deja din conversația adulților. Prea mult, prea des și prin prea multe cotloane, în medicina românească se minte. Luați unul câte unul, confrații își permit, în șoaptă, nu mai mult, coloana vertebrală. Luați mai prin grup, mai au mult de crescut. Sugerez soluția propusă mie de tată-meu, odată demult, pe când eram copil și anii erau optzeci: minciuna recunoscută e pe jumătate iertată. Și-am încălecat pe-o căpșună, sper că nu v-am spus o mare minciună.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală