resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Mai e mult până departe

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 18 Septembrie 2015
Mai e mult până departe
     Am plecat cu speranță din România. De fiecare dată. Și, dantesc, am abandonat-o la ușă de fiecare dată când am revenit. Pe aceste plaiuri, printre aceste străzi infecte ale Citadelei pe care ați clădit-o voi, înaintașii noștri, Elpis e o slugă peren uitată la fundul sacului. De fapt, nu doar uitată. Uitată și ferită. La colț, câinii slobozi ai răutății din om abia așteaptă s-o arborezi la piept. Da, îndrăznesc să afirm. Avem, social, un apetit al răutății care străpunge fiecare strat, fiecare pânză, fiecare pled. Urâm sperând. Sperăm cu ură. E o sculă primitivă, un silex al supraviețuirii în eternul homo homini lupus în care te uiți pieziș la aproape, la cel de lângă tine și tânjești. La măgarul lui. La curtea lui mai lată. Și, dacă se poate, și la nevasta lui.
     Această răutate abundă în lumea cu halat. Invidia medicorum pessima. Invidie și moartea caprei vecinului. Despre prima, Schopenhauer scrie, în admirabilul său eseu, că respectă totuși o funcție rațională, de restabilire a unui echilibru. Invidiosul se uită cu un amestec de admirație, silă și fascinație morbidă la cel pe care-l vrea doborât. Îl ia totuși ca reper. Ar vrea să ajungă acolo, în locul lui. Invidios și invidiat de alții. E o competiție fără pic de spirit olimpic în ea. Există citius. Există altius. Și există, cu siguranță, și fortius în medicină. Dar mai există ceva. Ceva sădit acum șaptezeci de ani. Diavolul detaliului. Acolo unde, secole înainte, doctorul a șlefuit postură, acolo unde medicul a inspirat prestanță și respect, bolșevicul a venit și-a inversat polii magnetici. Adventul imposturii a fost ținut în frâu, în comunism, doar prin doza cotidiană de imunosupresor în reacția grefă-contra-gazdă pe care breasla noastră a avut-o la primul contact cu nulitățile sclipitoare ale aparatnicilor. Patruzeci de ani după, a fost prea târziu pentru o reparație mult îndurată, mult așteptată. Și, după încă un sfert de secol scurs peste primele ore de libertate, noi încă drenăm puroi. Copii pierduți ai unei ideologii murdare, am ajuns vai de mama noastr
Publicitate
, stăpâni ai muștelor, incapabili să genereze vreun vârf, cel mult văi și caverne în plămânul meseriei noastre.
     Iar motivul central al debandadei dezolante e infirmitatea noastră morală dobândită în ani. Generația mea, cei imediat dinaintea-mi și cei sensibil după suntem chemați, azi, să construim pe un pat patologic de gândire, percepție și principii un viitor mai bun pentru doctorii care vin după noi. Tentația chirurgicală e să tăiem până în țesut sănătos, probabil că doar asta va lăsa loc de mai bine. Ce vom face? Vom lăsa procurorii să culeagă ce-am semănat? Vânt și furtună. Vom deveni – a se citi vom reveni – la o comunitate de delatori și frustrați? Părinții ne sunt bolnavi. Mentorii ne sunt corupți. Doctoratele – pătate de slana șpăgii. Funcția universitară – o glumă derivată din ciumă. Reputația se numără în congrese și medalii în timp ce rugina cuprinde salteaua și urina mușamaua. Iar pacientul – pacientul tău – e dumicat și-apoi scuipat înapoi într-un sistem care-l vămuiește ca pe un șerb în timp ce aluatul infamiei dospește și sănătatea. Sănătatea mea frumoasă, dreaptă, justă, demnă, de calitate, făcută cu virtute și spre gloria profesiei a fost înlocuită de un talcioc de vechituri, unde, printre botoși, mărgele și butoaie cu detergent, mai găsești, ocazional, și un plic. Mi-e silă de bani. Mi-e silă de hoți. Mi-e silă de felul în care se preling prin perfuzoare selecte spre paradisuri abisale. Mi-e silă de răspunsul cinic al confraților: „Dacă nu-ți convine, pleacă!“. Mi-e un of și un oftat deopotrivă când privesc de aproape miopia celui de-o seamă cu mine, biată vită pribeagă, purtător de stetoscop dar evidat până în fose de visuri, așteptări, reziliență, cutezanță și scop. Obedient. Afiliat. Figurant într-o scenă desprinsă din Budai-Deleanu. Candidat la o pereche de palme terapeutice. Lui îi spun: deschide ochii! Îndrăznește să gândești. Da, tu, de unul singur. Preferabil cu organul bine ascuns în țeastă. Ridică-ți vocea. Onorează-ți profesia. Întinde mâna. Simte-ți aproapele. Această credință, acest viciu din gând, acest defetism patetic are o cauză, dar are și-un sfârșit. Puțin a fost, mult a mai rămas până departe.
     M-am născut într-o maternitate care azi e ruină și-am crescut într-un sat care azi e mai mult gol. Când urcam pe munte, căutam să regăsesc același scoruș. Îl urcam gâfâind până la ultima creangă pentru că știam. Știam că, dacă e o zi cu soare și dacă bate un pic de vânt și mă uit foarte atent, pot să-mi văd toată țara. Țara Almașului și-a Făgărașului. Scorușul nu mai e. L-au tăiat. Dar sunt încă aici. Suntem încă aici. Eu, și voi, și copiii care urlă chiar acum primul țipăt prin secții aglomerate, și bătrânii care gem în saloane fetide, și prieteni de-ai lor, și neamuri, cunoștințe sau vecini de sat, de uliță, de cartier. Să ai grijă de grija lor, asta da, e un lucru pentru care merită să-ți pui viața gaj.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală