resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Legea iobăgiei medicale

Autori: Dr. Gabriel DIACONU , Dr. Vlad STROESCU | 19 Iunie 2015
Legea iobăgiei medicale
    De curând, generos cu punctuaţia sprâncenelor, ministrul Administraţiei şi Internelor, domnul Gabriel Oprea, a propus o soluţie radicală pentru oprirea exodului medicilor din România: să fie legaţi de ţarină. O vreme. Nu mult. Vreo zece ani. I-aş spune, fără să greşesc, „legea iobăgiei medicale“. Sau „ţi-o-băgiei medicale“.
    Căci primul care şi-o bagă e politicianul, de preferinţă în organ (organul de partid şi de stat, preferabil degeaba). Vine apoi managerul de spital – care-şi bagă şi el ce poate – care prin conturi, care prin firmuliţe, care prin diverse strecurători economice. După el stabilimentul universitaro-clinic îşi bagă, de preferinţă numele, de preferinţă prin lucrări ştiinţifice şi cărţi scrise ca din penitenciar (fără număr, fără număr). Şi, în cele din urmă, pentru că şi şoricelul face parte din lanţul trofic, şi-o bagă şi medicul. Coada, evident. Unde poate să şi-o bage medicul? În pacientul său. Care şi-o bagă, finalmente, în toată lumea, pentru că toată lumea şi-a băgat-o în el.
    Să ajungi pacient în România nu e o alegere. Tot ce-ai de făcut e să fii bolnav, sărac şi fără multă mobilitate şi voilà! Vei fi preluat de unul dintre onorabilii noştri camarazi şi tratat ca într-o scrisoare pierdută. Care la prefectură. Care la popa Pripici. Sănătate tip Pristanda, „renumeraţie“ mică, după buget! Doar că prin spitale nu se pierd misive, cât pensii şi salarii oferite mai departe informal. Sănătate înainte de toate, sănătate über alles!
    Medicina românească şi-a păstrat bruma de spoi pentru că nişte zeci de mii de oameni, în fiecare minut, folosesc tărăboanţa de sistem să îşi ajute semenii. Nu ne iese tot timpul. Dar, la naiba, ne iese de cele mai multe ori. Sunt foarte mândru de asta. În toţi anii de când m-am întors acasă m-am întâlnit cu toate fetele şi faţetele de bordel medical. Şi ca doctor. Şi ca pacient. Şi ca aparţinător de  [...]. Am făcut şi-un pic de muncă la brancard. Am făcut şi-un pic pe body­guard-ul. Am mers cu ambulanţa. M-am întors cu ea de unde-am plecat. Am resuscitat. Mi-au transpirat o dată până şi genunchii în timp ce făceam masaj cardiac unei băbuţe în stop pe o secţie, vara, unde temperatura la baie rivaliza, suav, cu o saună rusească. Am râs lângă oameni. Am plâns lângă oameni. Şi într-o noapte am făcut scandal când a refulat un closet pe o secţie unde în terapie intensivă se mânca salam pe ziar. Era despre rahatul pâclă pe podea. Şi despre conţinutul ziarului.
    Iar astăzi scriu despre acei Înalţi Bărbaţi ai ţării care, când devin pacienţi, dau bir cu fugiţii. Care prin Turcia. Care prin Austria. Care prin Franţa. Acei bărbaţi ai ţării care ne explică, la fel ca domnul Oprea, cum noi, medicii, suntem lipsiţi de valori elementare de patriotism. Cum e solidaritatea. Cum e onoarea care ni se face, penal, de-a refuza cadouri. Cum e pusul umărului la propăşirea neamului.
    Chiar. Cum e, domnule premier? Acei oameni care ne etichetează, pe cei care am îndrăznit să ne căutăm norocul şi prin alte bordeie, mai occidentale, să ne lăsăm copii în urmă pe cale de golani, şi neveste pe cale de centură. Toţi aceia care se dau jos în clisa vieţii noastre din maşini cu senzori şi ne explică ba de PIB, ba de card, ba de server, ba de sistem. Ce simplu e să arunci cu vorba în doctori ca fostul preşedinte şi, după o analiză prezidenţială, să observi că 40% din diagnosticele puse în România ar fi false. Nu proaste. False. Şi-apoi să-ţi operezi coloana la Viena. Sau, dacă ai o tiroidă de scos, de ce să te duci la unul dintre cei trei chirurgi care mai fac asta pentru români când te poţi duce în Franţa, ca un fost premier, astăzi blogger şi pamfletar? Se aude, băi porcule? (ca să-l cităm in folio) Sau, cel mai frumos, dacă ţi‑ai sucit şi ţi s-a rupt ligamentul să iei calea Turciei. Zău, domnule premier? Pentru un amărât de ligament? Dar ortopedia românească ce are? E chioambă? E ştirbă, domnule preşedinte al Senatului?
    M-am săturat să tot critic. Astfel că m-am gândit la ceva cu siguranţă impracticabil. Sau, mai bine zis, la fel de practicabil ca propunerea ministrului Oprea: ce-ar fi dacă politicienii români, de la vlădică la opincă, ar fi obligaţi să-şi satisfacă nevoile medicale în sistemul medical de stat românesc? În spitalele noastre tip bideu? Nu, nu în rezerve private. Nu în regim hotelier de lux. Nu cu coloană oficială la intrare şi mai ales la ieşire. Nu.
    Făcuşi hernie inghinală? Du-te în aria de acoperire, la spitalul tău sectorial. Politicienii sunt slujbaşi, nu viziri sau padişahi. Ai mâncărimi incomode prin zone australe? Încolonarea la rând cu toţi ceilalţi cetăţeni, egali cu tine şi la fel de demni, la coadă la aplicat pomada. Vor fi oameni, ca doamna senator Anghel, care ne vor aduce aminte că politicienii nu sunt pălmaşi. Sunt demnitari, ce naiba! Foarte bine. Le cer colegilor mei de breaslă să-i trateze cu demnitate. Tot atâta demnitate cât a dumnealor. Tot atâta demnitate cât ni s-a dat. Tot atâta demnitate cât ni se oferă, lună după lună, sub formă de salarii, botoşei şi mănuşi de unic
Publicitate
ă folosinţă. Nic plus ultra.
    Vor spune unii că şi politicienii sunt oameni liberi. Liberi să-şi aleagă o clinică privată unde să se trateze. Respectuos îi contrazic. Eu sunt un om liber. Mai liber decât mine nu se poate. Între mine şi statul român există doar o relaţie fiscală. Pe banii mei, şi‑ai tăi, şi-ai lor stau dânşii în funcţii. Iar dânşii, „aleşii“, au convenit că renunţă la unele libertăţi când şi-au luat asupră-le jugul priveghiului la bunăstarea Patriei. Şi jugul, şi jegul. Şi-atunci sunt obligaţi. Deocamdată moral. Deocamdată.

 

Dr. Gabriel DIACONU

 

 

În amalgamul polimorf şi postmodern al „ştirilor din sănătate“ din presa centrală actuală o ştire a trecut aproape neobservată. Ea priveşte un „proiect în lucru“ al Ministerului Sănătăţii şi al Parlamentului, care ar institui obligaţia medicilor de a lucra în România timp de cinci sau zece ani după absolvirea facultăţii. Conform ministrului sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, ideea ar aparţine vicepremierului Gabriel Oprea şi  este una care „nu i se pare rea absolut deloc“, doar că trebuie, vai, armonizată cu legislaţia europeană.
Ideea năstruşnică, din fericire niciodată pusă în practică, de a lega nişte oameni de glie ca să rezolvi criza de resurse umane în medicină, e una mai veche şi se tot întoarce periodic în agenda şi declaraţiile ministerului nostru. În 2007, Eugen Nicolăescu susţinea că medicii trebuie să fie obligaţi să rămână în ţară o perioadă dublă faţă de cea a studiilor (nu menţiona dacă 12 sau 22 de ani, în funcţie de punerea sau nu la socoteală a rezidenţiatului). În 2009, Ion Bazac vorbea de „restricţii punitive“ – dumnealui ar fi vrut să îi lase pe medici să plece doar dacă dădeau înapoi toate salariile de rezident, de parcă ele ar fi fost o pomană gratuită a statului şi nu sancţionarea meschină şi simbolică a unei munci ingrate, riscante şi epuizante.
Sunt convins că, dacă aş face săpături mai temeinice în necropolele amnestice ale ştirilor, aş regăsi acelaşi mic demon posedând şi mai multe minţi de decidenţi. De abia în primăvara asta şi doar printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost recunoscut faptul că rezidentul îşi merită salariul pe care, aşa mic şi amărât cum e el, nu prea ai cum să i-l ţii ostatic. Dar iată că nu se termină anotimpul şi iarăşi vorbim despre cum să închidem frontierele medicale. Mă bucur şi eu de micile favoruri ale providenţei, cum ar fi faptul că nu m-a prins ploaia pe drum, că mai era nişte cafea pe fundul borcanului azi de dimineaţă şi că domnul ministru are totuşi rezerve şi bănuieşte că s-ar putea să fie nişte probleme de ordin european în aplicarea restricţiilor.
Dacă inteligenţa nu dovedeşte absurdul ideii, experienţa a dovedit inaplicabilitatea ei. Predecesorii actualului ministru nu au reuşit să o pună în vigoare sau poate, cine ştie?, nu s-au străduit îndeajuns. Despre cum ai putea să împiedici un cetăţean membru al UE, în 2015, să plece pentru a profesa şi a-şi căuta fericirea unde vrea şi este nevoie de el, nu cred că are rost să discutăm. E genul de iniţiativă care merită mai curând comprese reci pe frunte decât replici informate. Dar am putea face o scurtă analiză a ideii în sine.
Oare cine s-a gândit prima dată la ea? Al cui a fost creierul care a mijlocit venirea ei pe lume? Nu cred că a fost un politician, fie el ministru, deputat, senator, membru de partid etc., pentru că politicienii ar trebui să aibă o cultură politică, inclusiv în privinţa drepturilor omului şi a liberei circulaţii profesionale în lumea capitalistă. Nici tehnocrat nu cred că a fost, nici al sănătăţii, nici al dreptului: e ca şi cum aş suspecta pe un chirurg că a tratat o apendicită cu tinctură de vânătă – un miracol al naturii, sau pe un tâmplar că a făcut un scaun cu două picioare. Poate că ideea s-a născut colectiv, într-o lungă pauză de cafeluţă, într-un birou comun, a fost absorbită în sistemul de ventilaţie şi s-a diseminat şi la etajele de deasupra.
Care e intenţia din spatele ei? Excludem de la bun început motivele raţionale. De multă vreme toată lumea se plânge de exportul masiv de intelect, de migraţia medicală şi de deficitul de personal. Dar ani de zile posturile au fost blocate în sistemul public şi nicio altă măsură de motivare sau frânare a fenomenului nu a fost vreodată luată. Până şi singura grevă a medicilor din ultimele decenii a părut lipsită de orice convingere, ca un pacient deprimat care face nişte gesturi simbolice, rutiniere, într-un simulacru de viaţă. A existat la un moment, e drept, o reacţie psihologică primitivă de negare, când ministrul Eugen Nicolaescu afirma că din 2013 nu a mai plecat niciun medic din ţară.
Rămâne posibilitatea motivelor afective. Sau instinctive. Acestea sunt de două feluri: cele omeneşti şi cele dezumanizate, psihopate. Cele omeneşti constau în dispreţul populist. Politicienii sunt vocea inconştientului colectiv, amplificatorul sensibil al pulsiunilor primare ale populaţiei. Trebuie să fie, altfel n-ar mai primi voturi cinstite.
Or, lumea e furioasă pe noi, medicii, de ceva vreme şi, într-o anumită măsură, dintotdeauna. Ca politician, dă bine să mai dai câte o palmă publică peste obrazul medicilor, produce o binevenită satisfacţie viscerală. Iar dacă nimereşti în acelaşi timp şi diaspora, eşti deja croitoraşul cel viteaz.
Motivele inumane constau în ideea că profesioniştii sănătăţii n-ar fi mai mult decât o resursă, precum gazele naturale sau mănuşile sterile. Deşi medicii, prin definiţie, slujesc, ei sunt şi oameni cu aspiraţii, sentimente, nevoi, drepturi şi obligaţii. Să nu ţii cont de asta contravine imperativului categoric kantian şi, logic, nu poate fi parte a Regatului Legilor. Dacă iniţiativa nu e dusă mai departe nici de data asta, e un semn bun şi de speranţă pentru societatea noastră.
Sau doar un alt mic favor al providenţei? 

 

Dr. Vlad STROESCU

 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală