Sunt cărţi de citit seara, ca să te linişteşti sau să visezi frumos, cărţi de citit ziua, în cursul săptămânii, din care afli noutăţi, te documentezi, capeţi idei, capeţi curaj şi sunt cărţi de duminică. Cu acestea din urmă îţi îndestulezi sufletul, capeţi încredere în tine şi în semenii tăi, te simţi mai iubitor şi mai bun. Cărţile lui Vasile Ilucă, picturale, dialogale – dialoguri în căutare veşnică de adevăr, de bine, de frumos, sfaturi de taină cu toţi din toate timpurile, cu contemporanii dar şi cu înaintaşii, cu personaje reale sau imaginare, cu alţii şi cu sine însuşi – vădesc, printre altele, o nepotolită sete de imagine (pentru că autorul e pictor, adică profesionist, sau pentru că vizualul e minunea şi misterul mereu nedezlegat al lumii?), sunt un fel de cronici ciudate, concomitent ale prezentului şi ale viitorului, prin felul în care pun trecutul la lucru. (...)
Comunicare de adolescent îndrăgostit, de copil plin de candoare, amintindu-ne de Brâncuşi care spunea: „Când nu mai eşti copil, ai murit demult“, Vasile Ilucă exprimă în scrierile lui – rarităţi exotice pentru lumea de azi: bun-simţ şi sfială. În
„Tristeţi învinse“, din anul 2002, zâna florilor îl întreba: „Dacă le iubeşti, de ce le rupi ?“ Reacţie sfielnică de neuitat: „În clipa în care privirea mea a întâlnit ţăndările de cer din ochii frumoasei zâne, am fost pe punctul de a scăpa din mâini buchetul uriaş de flori de câmp.“ Dar gestul de a-şi publica numai produsele propriei sensibilităţi şi visări i s-a părut, probabil, autorului, la un moment dat, prea îndrăzneţ (Mama îi spusese
„Dragul mamii, să ai grijă când ieşi în lume, să fii cuviincios, să asculţi vorba celui mai bătrân ca tine, să nu te cerţi, să te ţii de cuvânt când ai promis ceva, să, să...“) şi în 2005, volumul intitulat
„Punctul pe ...i“ citează bogat spuse şi scrieri ale „mai bătrânilor“ înaintaşi (iată, de pildă, „clipa de graţie“ în care s-a hotărât apariţia revistei „Viaţa Românească“, extrasă din articolul lui Constantin Stere „Cum am devenit directorul «Vieţii Româneşti»“, în care un Ibrăileanu dezlănţuit îl somează pe Stere:
„Să scoţi o revistă. Nu mai merge aşa. X,Y,Z, în Foaie de varză, în Rătăciri literare, în zi-i pe nume, otrăvesc tineretul, falsifică gustul literar, buimăcesc opinia publică. N-ai dreptul... Ai datoria... Ar fi o crimă...“ Nu-i aşa că ne sună apropiat, actual, spusele lui Ibrăileanu, stimate cititorule? Exprimă şi un gând al celui care le-a adus în prim-plan.
Urmează, în pachetul subsemnatei cu cărţi de duminică semnate de Vasile Ilucă, „Ce nu ştim despre Iaşi“ volumul IV „In vino veritas“ (o călătorie culturală a autorului însoţit de acel alter ego numit, ca de obicei, „prietenul meu“, pe care îl duce peste tot cu sine, în locuri însemnate de istorie). Observator atent al acestor lucrări, indiferent de editura la care apar, Helios sau PIM, Vasile Filip sesizează, la fel, în prefaţă, că autorul aduce în primplan fapte şi spuse din trecut anume pentru prezent şi pentru viitor. Când arată cum erau confiscate în trecut pământurile lăsate în paragină şi oferite celor ce voiau să le lucreze, de exemplu, „el o face cu un anume scop: să atragă luarea-aminte a autorităţilor timpului de azi asupra unei bogăţii imense pe care ţara noastră o mai are: pământul.“
Iar acum, a venit la rând, iată, această minunăţie, o carte – album de pictură „Hoinar în jurul Iaşului“, ediţia a doua, „revăzută şi adăugită“, cu explicaţii strict necesare în limbile română, engleză şi franceză, explicaţii, care se vor succinte şi seci, pentru că autorul spune „dealurile albastre ale Iaşului nu încap în cuvinte“, dar din ele sare mereu şi câte o „ţandără“ de suflet. (Pentru exemplificare, citiţi explicaţiile date de autor picturilor reproduse alăturat.) A trecut de la fotografiile alb-negru din precedentele volume la culorile unor picturi originale pe care un sentiment de „bucurie curată“ şi-a lăsat amprenta. Înfăţişări de sfinte biserici, localuri de şcoală sau de spital, locuinţe ale unor oameni de ispravă şi, printre acestea, trunchiul încercat de vremuri ale unui gorun secular. Întâlniri ale cititorului cu Pictura. Supraomenesc limbaj nonverbal, cu porţi deschise spre mari adâncimi. Pentru cine nu e critic de artă, ci doar un simplu privitor, mesajul e totuşi unul de duminică. Pentru că transmite sfinţenie, optimism, căldură, lumină, chipul trecutului împrospătat şi limpede, ca după o ploaie curată de vară dintr-un Înalt de iubire.
RSS
ISSN 1583-8862
