resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Infrasuicidarii

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 25 August 2017
     Am scris, de-a lungul anilor, multe articole despre sinucidere. Într-o bună măsură, le-am gândit dintr-o nevoie de igienă mentală, pornirea de-a așeza subiectul la masa dezbaterii, acolo unde mi-a părut că discutăm prea puțin, prea suficient, prea desprins de ancora realității empirice. Comportamentul suicidar, cu toată aura lui de enigmă, a avut parte în ultimul secol de o atenție perpetuă din partea comunității de cercetare – ce-i drept, insuficient aplicată la nivelul practicilor curente. Năravuri culturale, folclor abundent și pulsiuni transferențiale fac din domeniul acesta unul al damnaților, fie că vorbim de victime, de agresori sau chiar de cei ce îndrăznesc să cerceteze lăuntric fenomenologia lui. Ai zice că oamenii n-au nevoie de adevăr în privința suicidului. Preferă mitologia. Opțiunea autolitică, descărcată de mistic, apare drept una de-a dreptul mecanicistă, omonimă devenirii omului ca unitate, deci banal. De vreme ce gândesc, de vreme ce asta implică ființarea mea, dacă gândesc să încetez din existență poate avea o valoare rațională de adevăr. Pentru că pot s-o fac, dacă am motive, de ce n-aș face-o? Sunt stăpânul propriului castel.
     Mult mai greu stăruie relația dintre suicid și boală, sau suicidul ca boală. Și încă și mai dificil apare ideea durerii psihice, corolar al mecanismului de boală. Inevitabil, diverși cunoscuți de-ai mei, de fiecare dată când un caz de sinucidere e transmis de presă, încep să-mi deruleze aceleași platitudini. Prima dintre ele – că un astfel de gest poate fi judecat moral, deci că sinuciderea e un gest de lașitate. Puțini știu că, magnetic, pentru suicidar, precauția în a-ți lua viața e considerată lașă, doar moartea îți dă curaj. O alta e că să te omori e o formă de egoism, aidoma condamnabilă moral. N-are a face că sunt multe instanțe în care sinucisul a acționat dintr-un profund simț al altruismului, așa cum rezultă din nenumărate bilete de adio. S-a considerat o povară pentru cei dragi. Majoritatea își cer iertare în ultimul paragraf al cărții minții. Indubitabil promisiunea exitusului e că, prin radicalul gestului, rezolvă o problemă de nerezolvat.
     Curios este că, după toți acești ani de când practic suicidologia, încă n-am întâlnit măcar o situație în care moartea cuiva să rezolve ceva, cu excepția acelor cazuri unde sinuciderea a grăbit finalul, altfel previzibil, și prin asta poți propune că a scutit persoana de o formă poate inutilă de suferință (în situații terminale, în condiții extreme de viață, detenție, degradare a condiției umane etc). Zdrobitor de des însă, efectul seismic al unei morți autoprovocate generează oroare, angoasă și disipează, ca un nor toxic, culpă, rușine și remușcare în proxima comunitate a celui decedat. Afli că, spre deosebire de orice alt fel de moarte, moartea prin deliberare aruncă proximii într-un calvar al întrebărilor despre contribuția lor la asta. Afli că, dintr-o dată, își asumă rolul interactiv în viața decedatului și rolul este unul de păstrător. Nicăieri în ps
Publicitate
ihiatrie nu observi mai acut conturul interpersonal al relațiilor, când hârtia de turnesol e uciderea de sine. Contopiți, călău și salvator, agresor și victimă împing conștiințele adiacente către o cotropire de sine în portativ circumflex. Ce-aș fi putut să fac? Ce-aș fi putut să zic? Cum aș fi putut să procedez încât să nu ajungem aici?
     Toate sunt întrebări care înșurubează om cu persoană în orice zi obișnuită, în zgomotul de fond al umanității conștiente de sine în spațiul concret. Dar suicidul nu are, în afară de moarte, nimic concret. E la fel de abstract precum premergătorii lui, o stanță supranumerară, o emergență în lanțul inefabil al modelului sumativ, diatetic suicidar, calea comună și, aparent, cu sens unic.
     Cât de mulți oameni supraviețuiesc suicidului ca fenomen? Trebuie spus că majoritatea. În fapt, mortalitatea la cei cu suicid e mai mică decât, să zicem, la cei care dezvoltă complicații prin rujeolă sau hipertensiune. Dacă șapte din zece oameni au cel puțin o dată în viață un gând despre suicid și din ei poate doar unul se gândește mai serios, dintr-o sută de oameni doar zece vor face vreodată un minim gest de autovătămare. Dintre ei, doar unul va face unul serios, cu consecințe medicale. Și din o sută de oameni care fac o tentativă de suicid, doar unul-doi vor deceda. Deci foarte puțin. În România, letalitatea prin suicid e cam de 13 persoane la suta de mii de locuitori, conform datelor OMS. Dar uite cât de curioasă e matematica. Nu-i vedem pe toți, cât doar fovea fenomenului. Într-un an avem zeci de mii de tentative de suicid. Și, drept urmare, nu facem mai nimic pentru o comunitate gravitațională agresiunii de sine care nu se numără în decese anual, cât în vieți bântuite de umbră. Și ordinul lor e mult mai mare.
     Una din constatările empirice ale unui coleg de-al meu de la Universitatea McGill, în grupul de studiu al comportamentului suicidar, prin autopsii psihologice, a fost că moartea majorității decedaților survenise rapid în istoricul de depresie al persoanei1. Asta l-a făcut chiar să lanseze ipoteza că s-ar putea să existe o diferență remarcabilă între cei care mor prin suicid, comparativ cu cei care trăiesc cu suicidalitate. Genetica autolizei continuă să ne eludeze și efortul de-a găsi „gena sinuciderii” până acum n-a avut niciun succes. Alte eforturi de prevenție a suicidului, însoțite de succes, s-au bazat nicidecum pe comportamentul omului, ci pe accesul la metodă. Spre exemplu, în Coreea de Sud2, după eliminarea unui pesticid de pe piață, numărul sinuciderilor a scăzut remarcabil. Screeningul pentru suicidalitate, de asemenea, scade frecvența morților prevenibile (nu știm dacă toate), mai ales când pui întrebări despre suicid în camera de gardă3, când omul a venit la spital pentru probleme oarecare. Avem o puzderie de factori de mediu, modificabili, pe care i-am putea adresa încât să salvăm, practic, vieți. Dar, în cele din urmă, sinucideri vor continua să se întâmple. Știm asta pentru că, deși vag definită, populația celor care inevitabil vor deceda prin suicid este acolo, nucleul fierbinte al fenomenului, implacabil de psihiatria pe care, astăzi, o practicăm. Și, probabil, e ascuns în amestecul genă-mediu care ne amprentează încă de la primele diviziuni celulare. Acești câțiva „supersuicidari” ocupă nopțile, gândurile unei mici armate de oameni de știință. Propun că, pe undeva, dincolo de atracția fenomenului însuși, asta are puțină relevanță pentru rest. Mult mai interesanți sunt „infrasuicidarii”, cei care supraviețuiesc cu suicid timp de mulți ani, cei care găsesc mecanisme de reziliență, imunitate, interactivitate cu chemarea din beznă. Spre ei ar trebui să meargă mai mult interes. Problema deci nu e neapărat ce a omorât-o pe victima unei sinucideri. Curiozitatea ar trebui să fie ce anume a ajutat-o pe următoarea potențială victimă să mai vadă ziua de mâine.
 
Nota de subsol
1. McGirr A et al. Course of major depressive disorder and suicide outcome: a psychological autopsy study. J Clin Psychiatry. 2008 Jun;69(6):966-70
2. Gunnell D et al. Prevention of suicide with regulations aimed at restricting access to highly hazardous pesticides: a systematic review of the international evidence. Lancet Glob Health. 2017 Aug 11
3. Horowitz LM et al. Ask Suicide-Screening Questions (ASQ): a brief instrument for the pediatric emergency department. Arch Pediatr Adolesc Med. 2012 Dec;166(12):1170-6
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală