Viata Medicala - Saptamanal al personalului medico-sanitar

– Ce să fie? Iată, este din nou ianuarie 15 şi calea până „la steaua“ mi se pare de o tristeţe à la Topârceanu.
    – Vorbeşti în dodii! Ce tristeţe mai e şi asta?
    – „Incomensurabilă…“

    Cu un zâmbet subţire, lucida făptură cată să mă aducă prompt cu picioarele pre pământ:
    – Am şi eu una… încă măsurabilă. Şi, în ochi i se aprinde un licăr jucăuş de steluţă suspendată, pentru o clipă, în nemărginirea mărginirii omeneşti, din căderea ei liberă spre „lutul care-şi tot umple tiparele desăvârşindu-se pe-o treaptă unde poveştile aşteaptă“, cum ar zice poetul cel din „satul de lacrimi fără leac“.
    – Şi, în ce se măsoară tristeţea asta a ta?
    – În carate de iubire. Am tot visat şi eu „la steaua“, dar calea mult prea lungă tot pe pământul cel de îngerească răbdare m-a făcut să-mi caut şi loc, şi rost, şi semn de nemurire în tot ce este cu moarte însemnat…
    – Ei, da, caratele iubirii nu prea ştiu de rugină şi nici de erodare… Şi totuşi, „suferinţă tu, dureros de dulce“, de ce mă tot îmbii?
    – Ce frumos ai spus-o, m-a gratulat, fără zâmbet maliţios de astă dată, înterlocutoarea mea. E de la tine? Parcă…
    – Nu! E tot de la Steaua aceea… în metru antic…
    – Doar n-o să-mi spui acum că şi stelele se măsoară la metru!…
    – Nu, desigur… Doar cu o cădere-eternitate, doar cu secunda noastră de nemurire…

    Era 15 ianuarie şi stelele-n cer îşi aprindeau luminile de taină.

    Dar lângă mine umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface.

    Doar suferinţa aceea dureros de dulce…