resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

GEORGE EMIL PALADE despre structura celulei

Autor: Vintilă HORIA | 25 Septembrie 2009
GEORGE EMIL PALADE despre structura celulei La paginile intitulate Exegi Monumentum, vă oferim un amplu interviu, nepublicat până acum în limba română, cu George Emil Palade, singurul român laureat al unui Premiu Nobel pentru Medicină/Fiziologie (1974), la împlinirea unui an de la trecerea sa în eternitate. Iniţiatorul şi autorul interviului, celebrul scriitor şi jurnalist Vintilă Horia. Traducerea din limba spaniolă a textului aparţine doamnei Sanda Popescu. (...)

      În urmă cu un an – 8 octombrie 2008 – dispărea singurul savant şi medic de origine română laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină (1974), George Emil Palade. Reacţia comunităţii noastre ştiinţifice, în acel moment, faţă de tristul eveniment a fost, eufemistic exprimat, palidă.

   La Editura ART (redactor-şef, dl Mircea Marin) urmează să apară un volum de interviuri al scriitorului şi publicistului hispano-român din exil Vintilă Horia (1915–1992), în traducerea dnei Sanda Popescu Duma. Între interviuri, unul, realizat în 1976, de un deosebit interes, abordează probleme ale structurii celulare, dar nu numai,

interlocutor fiind G. E. Palade. Cu acordul editurii ART şi bunăvoinţa traducătoarei, publicăm în paginile noastre largi pasaje din acest text, atât pentru ineditul informaţiilor, cât şi pentru claritatea şi frumuseţea dialogului dintre cei doi.

   Vintilă Horia este autorul celebrului roman „Dumnezeu s-a născut în exil“, pentru care i s-a atribuit, în 1960, premiul „Goncourt“. (Dr. M. M.)

 
  Cum s-a „născut“ interviul cu dr. George Emil Palade

   Convins că o criză globală ameninţă lumea contemporană, Vintilă Horia – în anii şaizeci ai secolului trecut –, finanţat de revista medicală spaniolă Tribuna Médica (Tribuna Medicală), porneşte într-o lungă călătorie la centrele Pământului: nu centrul geodezic al planetei, ci cele intelectuale şi spirituale care oglindesc gândirea actuală în cadrul tehnologiei, filozofiei, ştiinţelor.
   În aceste „centre“ el realizează interviuri în diferite limbi, cu personalităţile majore din domeniile respective, pe care le traduce apoi în spaniolă. Este greu de imaginat munca titanică pe care a depus-o pentru pregătirea acestor interviuri; ele au reprezentat un studiu serios al operei acestor personalităţi şi ale universului lor profesional şi personal, pentru a formula întrebările adecvate răspunsurilor menite să clarifice şi să explice măreţia şi semnificaţia operei lor. Este un fel de compendiu al rezultatului activităţii şi gândirii lor, din care avem de învăţat cu toţii.
   Mare parte din aceste interviuri au fost publicate în premieră în Tribuna Médica, pentru ca mai târziu, în 1971, într-o ordine şi cu o metodă diferite, să apară în volumul Viaje a los Centros de la Tierrra (Călătorie la Centrele Pământului), care cuprinde două părţi: Umanişti şi Oameni de Ştiinţă. (Ed. Plaza y Janés, 1971, Barcelona).
  Oferim cititorilor noştri, din capitolul dedicat „Doctorilor“, traducerea în premieră a interviului luat medicului de origine română George Palade, Premiul Nobel pentru Medicină 1974, în Statele Unite, la Institutul Rockefeller al Universităţii din New York, unde a lucrat între anii 1946 şi 1972 (cartea mai conţine încă cinci interviuri cu alte somităţi din lumea medicală).
   Mulţumim Editurii ART pentru privilegiul de a ne fi „cedat“ dreptul de a publica prezentul text, înaintea apariţiei volumului Călătorie la Centrele Pământului, pentru a putea comemora, cu un text inedit, împlinirea unui an de la plecarea definitivă a savantului american de origine română.
Sanda POPESCU
 
Suntem „antologii“ de celule…
 
   „Nu pot să închid acest titlu („Viaje a los Centros de la Terra“ – n.r.) dedicat problemelor omului, a vieţii sale ameninţate de boli şi droguri şi de a o apăra pe aceasta în modul cel mai eficient, fără a face o incursiune către centrul său, baza sa comună: celula“ – scrie Vintilă Horia în preambulul acestui interviu publicat în premieră într-o revistă medicală românească („Viaţa medicală“).
   „Acela [célula – n.n.] este locul de unde se pune totul în mişcare, de unde urcă până la creierul celui mai evoluat geniu şi, de asemenea, până la viitorurile cele mai îndepărtate ale speciei umane şi ale vieţii în general. Suntem antologii de celule, realizate de un poet aparent numit gen, de la grecescul gennân, chip vizibil al altui poet pe care îl aflăm în toate manifestările Universului. Pentru a conversa despre celulă am ajuns să-l întâlnesc pe doctorul George Palade, român de obârşie, care predă de ani de zile la Universitatea Rockefeller (1946–1972) din New York* şi care cercetează în laboratoarele acesteia. Lucrările sale legate de utilizarea microscopului electronic în biologie şi cele asupra aspectelor sau structurilor pe care materia vie le-a oferit pentru prima dată vederii cercetătorului l-au făcut celebru în toată lumea ca pe unul dintre cei care au deschis noi drumuri şi noi perspective biologiei actuale.
   Perspective care însă sunt limitate să trăiască, după unii, între hotarele unui limbaj învechit. Aşa se face că un fizician şi epistemolog de talia lui Jean Charon a putut afirma că biologia este încă îngrădită de un limbaj mecanicist, capabil de a descrie un obiect separat de întreg şi perfect care poate fi palpabil, uşor de observat de către cercetător. În timp ce fizica, de exemplu, a creat un limbaj al «câmpului», capabil de a descrie nu numai obiectul observat, ci şi câmpul din care face parte şi interacţiunile obiect–câmp şi câmp–obiect până la limitele Universului. Astfel s-a ajuns la descoperirea celor trei câmpuri care ne includ pe toţi, materie moartă şi materie vie: câmpul gravitaţional, electromagnetic şi cel nuclear. Ceea ce i-a dus pe fizicieni, începând cu Einstein, să deducă faptul că aceste trei câmpuri sunt proprietăţi diferite ale unei singure substanţe, ale materiei care constituie Universul însuşi şi că este necesar să se găsească un limbaj capabil de a exprima toate câmpurile în acelaşi timp. Un limbaj «de forme», cum spune Jean Charon, un limbaj geometric. Această substanţă unică este spaţiu-timp, în care totul există, dar din care acest tot este de asemenea format, conform relativismului. Există un singur ţesut care ia forme variate şi pe care noi îl numim într-un mod diferit. A cunoaşte înseamnă a numi, şi viceversa. Cuvântul se află la începutul şi sfârşitul acestui tot.
  Ei, bine, este evident că biologia s-a încăpăţânat până acum să observe aspectul corpuscular al materiei vii, într-un limbaj tradiţional, sau mecanicist. După cum vom vedea mai departe, motivul şi modul moleculelor constituie noul orizont al biologiei, care va fi silită să treacă, chiar în aceşti ani în care trăim, de la limbajul mecanicist capabil de a descrie o observaţie izolată de un fenomen, la un limbaj de «câmp», care să exprime relaţii invizibile, ce unesc moleculele unele de altele şi în acestea, formele complete pe care toate organele ei proprii le îndeplinesc cu mare perfecţiune. Molecula face parte dintr-un câmp, ca şi atomul, ca şi propriul nucleu al atomului integrat într-un câmp şi acesta în altele.
   Temele care se pot ivi din această nouă abordare sunt pasionante, precum, de exemplu, aceea de a şti unde şi cum se termină materia, greşit numită moartă, şi unde începe cea vie, care este pragul care le separă şi cel care separă în acelaşi timp fizica de biologie, ca pe două regate diferite, complementare însă. S-ar putea vorbi de o posibilă colaborare între aceste discipline, tema care-l preocupă pe Charon şi căreia acesta îi dedică pagini de o enormă putere de profunzime în cărţile sale De la fizică la om şi Descoperiri recente asupra materiei şi a vieţii; preocupare care l-a inspirat pe fizicianul Erwin Schrodinger (Premiul Nobel 1933). Pe de altă parte însă, se dovedeşte a fi practic imposibil pentru un singur spirit să manipuleze mai mult decât o mică porţiune specializată a Cunoaşterii umane. Nu văd alt mod de a scăpa de această dilemă (numai dacă adevăratul nostru obiectiv ar fi pentru totdeauna pierdut), decât având încredere în aventura unor puţini dintre noi capabili de a se îmbarca spre o sinteză a fenomenelor şi a teoriilor, chiar dacă nu ar avea decât o cunoaştere nespecializată şi incompletă, şi cu riscul de a deveni ridicoli în cadrul unei atât de mari acţiuni. Eu cred că merită întreprinsă aventura cea mai caracteristică a omului actual, inserat în propria sa fiinţă, nu numai în ceea ce priveşte cunoaşterea, ci şi ca persoană de asemeni a câmpului spaţiului extraterestru.
   Astfel începe dialogul cu doctorul Palade, chiar în clădirea Universităţii Rockefeller, în laboratorul cu miros de biologie, adică de viaţă separată de întregul ei, cu scopul de a-şi încredinţa secretele ca pe corpul unui prizonier torturat care numai aşa ar fi acceptat să dezvăluie anumite secrete de care depinde destinul oamenilor.“
 
 
Râul lui Heraclit
 
   Vintilă Horia:Unul dintre primele subiecte despre care aş dori să discut cu dv. este cel al progreselor biologiei din ultimele decenii. Sunt unii, precum Jean Charon, care afirmă că, în timp ce fizica, datorită multor factori – între ei, alianţa sa cu matematicile – a putut progresa în ultima vreme în mod spectaculos, biologia a rămas în urmă. Este adevărat? Şi cum aţi explica dv. această situaţie?
   George Palade: – Aş putea afirma contrariul. Convingerea mea este că biologia a făcut în ultima vreme progrese de necrezut. Mai mult, mi se pare un lucru riscant
să catalogăm ştiinţele în „avansate şi mai puţin avansate“. Cred că fiecare ştiinţă se dezvoltă numai pe baze proprii, care aparţin exclusiv fiecăreia, şi mi se pare mai greu să se ajungă la o generalizare în fizică sau în biologie. Asta pentru că biologia se bazează pe o diversitate mult mai amplă de fenomene, decât fizica. Propriul nivel de observaţie de la care pornesc cele două ştiinţe nu este acelaşi. Este suficient să abordăm biologia în întregul său context istoric pentru a ne da seama că, niciodată mai mult decât astăzi, nu s-au făcut atâtea progrese într-o perioadă atât de scurtă. Mai mult, biologia se află în momentul de faţă într-o fază extrem de interesantă, pentru că, pe de-o parte, se află în plină dezvoltare şi, pe de altă parte, ea începe să treacă la anumite generalizări valabile. Trebuie să adaug că în biologie, individul, cercetătorul individual, are încă mari posibilităţi de afirmare şi de succes, în timp ce în fizică totul se desfăşoară în cadrul unor echipe vaste, care „strivesc individul“ sau îl fac să dispară într-un cadru colectiv. Aceasta explică faptul că mulţi fizicieni, de-a lungul acestor ultimi ani, şi-au abandonat specialitatea şi s-au dedicat cercetării biologice. Aceasta s-a putut produce datorită faptului că biologia oferă omului de ştiinţă mai multe satisfacţii de ordin personal şi de asemenea pentru că toată lumea are senzaţia că este vorba de o ştiinţă în plin progres, de la care avem încă multe de aşteptat. În fond, şi cu tot respectul la care acest fapt obligă, trebuie să spun că a vorbi de ştiinţe mai mult sau mai puţin dezvoltate s-a transformat într-un fel de snobism. De multe ori lumea nu şi-a dat seama de complexitatea, de imensitatea pe care anumite studii o implică. În matematici şi în fizică, în majoritatea cazurilor, nivelul cercetărilor se află simplificat la maximum, lucru imposibil în biologie.
   – Credeţi că, în ciuda tuturor faptelor şi metodologiilor pe care fiecare ştiinţă le impune, ar exista vreo posibilitate de colaborare între domenii atât de îndepărtate, sau aparent diferite, cum sunt biologia şi fizica? O astfel de situaţie apărea ca fiind imposibilă pentru mentalitatea ştiinţifică a secolului trecut; se mai poate vorbi de o materie vie şi de una moartă?
   – De fapt, nu se mai poate vorbi de frontiere între aceste ştiinţe, ci de un continuum. Ceea ce încă desparte ştiinţele este nivelul de complexitate al fiecăreia dintre ele, tradiţiile de asemenea, istoria fiecărei discipline, dezvoltarea câmpului ştiinţific respectiv. Există, în plus, o diferenţă de structură între fizică şi biologie. În timp ce prima se ocupă în zilele noastre cu precădere de atomi, de nucleul atomului, de o sistematizare la acest nivel şi nu de altul, biologia depinde în mare parte de structuri stabile, acestea fiind moleculele. Cu alte cuvinte, biologii se concentrează asupra unor probleme de chimie moleculară şi nu de ceea ce s-ar putea întâmpla înăuntrul nucleului atomilor. Într-o anumită măsură, pentru fizicieni, domeniul biologiei este ceva depăşit din punctul de vedere al interesului pe care îl poate prezenta cercetarea actuală. Pentru biologi, în schimb, aceste probleme ale fizicii au o importanţă redusă. Interesul nostru se concentrează în acest moment pe marile molecule, pe moleculele imense, dacă pot folosi acest cuvânt. Moleculele acizilor nucleici, ale proteinelor, structurile pe care aceste molecule le produc; în timp ce în fizică, interesul cercetării se centrează pe probleme mai cu seamă de detaliu, particulele care constituie nucleul atomic. În momentul de faţă, din punctul de vedere al nivelului în care se concentrează interesul cercetătorilor, ne aflăm, biologi şi fizicieni, foarte departe unii de alţii. Aceasta explică în parte motivul absenţei unui dialog continuu şi al unui interes între unii şi alţii.
 
   – Şi nu credeţi că dialogul ar fi, tocmai în zilele noastre, mai interesant decât niciodată?
   – Fără îndoială. Totuşi, zonele în care azi există coincidenţe de interese sunt zonele periferice. Cred că biologii sunt cei care au în special preocupări pentru chimie-fizică, sau fizicienii care se interesează de schimbările din interiorul moleculelor, de interacţiunile de diverse tipuri dintre molecule etc. Zona de graniţă ar fi, cred, chimia-fizică. Domeniul acesta însă nu este la modă. Concentrarea talentelor în acest teritoriu este destul de limitată pentru moment. Atât în fizică, precum şi în biologie, cei mari, numele cunoscute, se ocupă de alte lucruri…
   – Comparând ceea ce se întâmpla cu zece sau douăzeci de ani în urmă, care credeţi că sunt preocupările tipice biologiei actuale?
   – Sunt probleme deja rezolvate, altele care sunt în curs de rezolvare şi care ne pasionează pe toţi. Între ele, problema genelor: înţelegerea procesului de transmitere ereditară în toate detaliile sale. Descifrarea codului genetic, modul în care informaţia se transmite de la aceste molecule gigantice, ce reprezintă în fond genele, moleculele de ADN (acid dezoxiribonucleic), prin intermediul unui mesager sau intermediar care face să ajungă informaţia la ţinta ei finală, unde se transformă în proteine. Ar fi ca o traducere sau transfer. Toate acestea fac deja parte din vocabularul comun. Sunt concepte, procese şi interese care caracterizează biologia actuală. Ceea ce ne rămâne de înţeles acum este modul în care acest mecanism este controlat, elementele esenţiale mecanismului fiind deja cunoscute şi până la un anumit punct, verificate. De ce aceasta se produce într-un anumit moment şi nu întotdeauna, de ce aceste molecule de ADN se reproduc şi cum anume şi în ce cantitate, şi de ce numitele molecule de proteine se produc de asemenea în anumite perioade şi nu întotdeauna, şi în anumite cantităţi şi nu în orice cantitate? Pentru toate acestea există un motiv pe care îl ignorăm încă. Următoarea operaţie în biologie va fi deci, aceea de a înţelege şi a controla aceste mecanisme de bază. Dacă cineva va reuşi să înţeleagă aceste lucruri, va înţelege de asemenea şi cum se formează aceste molecule. De la macromolecule până la celule, distanţa este mare şi etapa actuală a biologiei coincide cu procesul de înţelegere a structurii moleculelor, a problemei de asamblare, fiecare dintre structuri constituind ceva asemănător unui organ specializat în cadrul vieţii şi al activităţii unei celule. Există deci informaţie chiar la nivelul formării moleculelor. Această informaţie constituie tiparul sau modelul de la care molecula evoluează către niveluri superioare care sunt structurile, urmate de celule şi de organisme etc. Există o ierarhie organică, ierarhie care constituie obiectul de studiu al acestei etape a biologiei; ne aflăm încă la nivelul de asamblare sub formă de structuri, nivelul care impune înţelegerea mecanismului ce stă la baza formării menţionatei structuri, indispensabilă pentru a înţelege nu numai orice fel de organism, ci şi fiecare fiinţă vie. Suntem în curs de a cerceta faptele care se întâmplă în momentul în care există tranziţia de la moleculă la organismele organizate în formă de structuri. De mai bine de o sută de ani, ştim că celula este organismul minim, unitatea bazică a vieţii. Înăuntrul ei există însă un sistem şi o ierarhie, de la micro- la macromoleculă, trecând prin sisteme şi structuri, de la un nivel la altul, pe care le cercetăm în acest moment; după ce reguli şi norme se asamblează şi organizează aceste molecule şi care este legea care guvernează tiparul structural? Aceasta îi preocupă azi pe biologi, şi nu numai cum este făcută această structurare. În termeni biogenetici: care sunt procesele prin care se formează moleculele? Care este mecanismul care permite formar
Publicitate
ea precisă a ceea ce este mai complex în interiorul celulei?
   – Cu alte cuvinte, legile după care o celulă se formează şi trăieşte. Aceasta, ca cercetare şi cunoaştere, se află la începuturile sale.
   – Exact.
   – Şi în momentul în care aceasta se va cunoaşte, credeţi că omul va reuşi să controleze viaţa? Vreau să spun: s-ar putea produce viaţă din această categorie sau alta? Am putea ajunge să controlăm geneza fiinţei umane?
   – Aş spune că da. Aceasta însă ar depinde de viteza respectivei cunoaşteri. Când se va produce şi cum?… Şi există aici, de asemenea, o problemă de utilitate. Ce este de făcut cu nişte celule care sunt infinit de mici şi au numai douăzeci de microni? Cromozomii din respectivul organism sunt alungiţi, dar foarte mici. Mai interesant şi mai accesibil ar fi să se poată înlocui genele defectuoase cu alte gene care să nu aibă defecte. Aceasta însă implică o mare abilitate şi o mare forţă de imaginaţie ştiinţifică!
   – Mă refeream mai degrabă la o îmbunătăţire a speciei, a inteligenţei umane. Am putea ajunge vreodată la aşa ceva? Este posibil să concepem aceasta?
   – Desigur, dacă s-ar ajunge la manipularea elementelor de bază, adică a genelor. Este o problemă care a tentat pe oameni dintotdeauna: cei care cresc animale şi-au dorit îmbunătăţirea rasei. Aceasta însă nu merge în acord cu spiritul uman. Nu va fi acceptat de el niciodată. Din punct de vedere tehnic, a interveni în jocul Naturii cu scopul de a o modifica, nu implică nicio dificultate. Din punct de vedere moral însă, lucrurile se schimbă. Dificultăţile aici ar putea fi de neînvins.
   – Problemele pe care ni le pune viitorul sunt extrem de grave. Şi presupun că atunci şi factorul biologic va trebui să intervină, cu scopul de a le rezolva cu eficacitate şi rapiditate. Şi cum totul, până şi istoria se află într-un proces vizibil de acceleraţie, evoluţia umană va trebui şi ea să fie accelerată într-un mod sau altul. Omul va trebui să găsească soluţii pentru aceste dificultăţi. Îmi închipui că un biolog se simte tentat să abordeze această posibilitate.
   – Există aici tentaţie şi contradicţie. Dacă lăsăm frâu liber evoluţiei genetice să se desfăşoare, vom termina prin a conchide că este extrem de lentă. În acelaşi timp, progresul în alte domenii, în cel social de exemplu, sprijinindu-se pe progresul celorlalte ştiinţe, este teribil de rapid. Suficient de rapid ca pentru a pune în dificultate fiinţe umane foarte dezvoltate din punctul de vedere al inteligenţei. Şi nu vorbesc de cei care au o inteligenţă modestă sau mijlocie. Este posibil să fim nevoiţi să trecem printr-o serie de grave dificultăţi, înainte de a ajunge la îmbunătăţirea speciei. Primele reacţii din partea maselor nu au fost favorabile. Există un fel de revoltă, de protest al maselor împotriva elitelor considerate ca responsabile de un viitor… înfricoşător.
   – În ce constă activitatea dv. specifică, aici şi în cadrul biologiei? Există chiar şi ceva care poartă numele dv. în biologia actuală. Ce este acest „ceva“ şi cum aţi ajuns să îl descoperiţi?
   – Ceea ce am făcut eu a fost posibil ca urmare a progreselor tehnice care au revoluţionat biologia. De exemplu, în cadrul biologiei celulare, la sfârşitul decadei anilor patruzeci şi începuturile anilor cincizeci: utilizarea microscopului electronic în cercetarea biologică. Instrumentul, bineînţeles, exista, dar a trebuit însă să i se aducă o serie de modificări pentru a putea fi utilizat în biologie. Într-o primă etapă, au trebuit optimizate metodele de „preparare“ a materialului de observat. În perioada de început am lucrat în acest domeniu al preparării materialului observabil. Datorită muncii mele de preparare s-a putut trece la cercetarea la scară mult mai amplă a organizării celulare. Revoluţia microscopului electronic a fost aceea de a pune în evidenţă o întreagă serie de structuri moleculare, absolut necunoscute sau care erau puţin cunoscute înainte. Parte din aceste particule au fost numite atunci „particule Palade“. Astăzi sunt cunoscute sub numele general de ribozomi, denumire care reflectă compoziţia lor chimică. Am descoperit, de asemenea, o serie de membrane care există în toate celulele evoluate sau eucariote, cu nucleu bine delimitat şi cu reticul endoplasmic. Aceasta a fost o epocă de cercetare foarte activă, la care au participat mai mulţi biologi, atât din Statele Unite cât şi din Europa, cu precădere din Suedia, Marea Britanie şi Franţa, şi mult mai puţini din URSS şi din ţările Europei de Est. Partea cea mai mare din lucrare s-a făcut însă aici, în Statele Unite. Laboratoarele noastre au jucat un rol important în acest proces. Laboratorul în care lucram pe atunci, împreună cu doctorul Porter, care acum este la Harvard, se afla în avangarda acestei cercetări. Trebuia însă să facem mai mult, deoarece este mai uşor să descoperi nişte structuri, decât să înţelegi care este funcţia lor, activitatea lor specifică în cadrul întregului. Tehnica noastră de cercetare nu era originală, ci continuam aici pe cea a doctorului Claude, un belgian, care lucrase la Rockefeller. Procedeul consta în transformarea unui ţesut oarecare într-o pastă pe care, după aceea, o amestecam cu o soluţie de zaharoză; ulterior, ajungeam prin alte procedee, la separarea subcomponentelor celulare, nuclei, ribozomi, microzomi etc. Era vorba de a găsi o metodă eficace şi valabilă pentru a separa aceste elemente cu scopul de a le studia mai bine. În momentul în care s-a obţinut o fracţiune mai mult sau mai puţin pură, cercetătorul poate începe analiza ei din punct de vedere chimic sau biologic, cu scopul de a-i determina funcţia in vitro. (…) Să continuăm, însă. După determinarea morfologiei componentelor izolate, a urmat analiza biochimică şi funcţională a acestora. Acest concept a fost apoi adaptat de trei laboratoare, în Statele Unite şi în lume, vreau să spun că, în loc să se ocupe de cercetarea moleculelor individuale, studiile de biochimie din laboratoarele moderne se ocupă de aceste organite celulare, de exemplu de organitele respiraţiei celulare, sau de producţia de substanţe energetice, sau de ribozomii specializaţi în producţia de proteine, sau de microzomii specializaţi în probleme de transport în interiorul unei celule etc. În această fază ne aflăm. Cu alte cuvinte, această etapă de analiză funcţională nu s-a terminat încă. Între timp, cum era de aşteptat, au intervenit alte probleme. Între ele, cea a producţiei acestor structuri. Legea vieţii celulare constă în multiplicare şi aceasta poate fi foarte rapidă, de exemplu de douăzeci de minute pentru o celulă de tip bacterian şi între zece şi douăzeci de ore pentru o celulă foarte evoluată, cu nucleu bine diferenţiat, cum sunt celulele corpului uman şi ale animalelor. Este vorba despre un sistem de sinteză foarte elaborat, care pleacă de la apă plus bioxid de carbon, în cazul plantelor, până la proteine şi altele care se utilizează la construcţia organitelor celulare şi a celulelor în sine. În toate celulele are deci loc acest proces…
  – …Această expansiune.
  – Da. Activitatea însă nu se întrerupe nici în momentul în care celulele îşi încetează multiplicarea. Se întâmplă însă ceva foarte ciudat. Aceste structuri (adică organite), aceste macromolecule nu sunt stabile, cu excepţia celor de ADN care reprezintă o formaţiune ereditară. Aceasta este molecula cea mai stabilă. Tot restul se află într-un permanent proces pe care l-aş numi de degenerare; sunt molecule care sunt înlocuite în mod permanent. În acest caz, alături de sistemul de creştere şi de sinteză care duce la multiplicare, există alt sistem de compensare a respectivei degradări sau uzuri inevitabile în orice sistem. (…) Acest proces de degradare şi de înlocuire se numeşte turnover, adică transformare. Ceea ce am putut constata deocamdată este că viteza reconstrucţiei este remarcabilă. În cazul celulelor ficatului, proteinele existente în acest ţesut au o viaţă limitată. Parametrul respectiv se numeşte în biochimie „timp de înjumătăţire“ (halflife) şi este de la două zile la două zile şi jumătate. Din această reînnoire necontenită rezultă anumite consecinţe demne de a fi relevate. De exemplu, unicul element stabil într-o astfel de celulă, în consecinţă, în tot organismul, care nu este nimic mai mult decât o colecţie de celule, este ADN-ul, acidul dezoxiribonucleic. Tot restul se află, aşa cum vă spuneam, într-o permanentă schimbare. În plus, în ceea ce priveşte structura stabilă, netransformată, există un model, care în engleză se numeşte pattern, al organizării sistemului celular, în timp ce substanţa care îl compune se află într-o stare de permanentă maree, penetrând în structuri şi abandonându-le, ca un flux şi reflux oceanic…
   – Precum râul lui Heraclit.
  – Noi nu avem continuitate în ceea ce priveşte substanţa, cu excepţia genei de ADN. Continuitatea noastră se manifestă ca atare numai ca model, o continuitate a transmiterii moleculelor în spaţiu. Altă problemă actuală în biologie este cea a transmiterii informaţiilor de la genă până la nivelul în care proteinele reuşesc a fi sintetizate după instrucţiunile genetice respective. S-au ocupat de aceasta în ultima vreme savanţi precum: Watson, Jacob, Monod, Ochoa şi alţii. Este vorba de un proces de transmitere asupra bazei pattern-ului. [Studiem] cum se transmit anumite calităţi genetice de la celulă la celulă şi de la individ la individ pe baza unor legi sau orizonturi foarte precise, destul de adaptabile. În acelaşi timp, trebuie să menţionez extraordinara abilitate pe care o au celulele de a se adapta. Aventura nu există, ci dimpotrivă, o experimentare permanentă care duce la forme din ce în ce mai adaptabile. (…)
   – Dacă biologia continuă să meargă pe acest drum şi găseşte o soluţie sau o explicaţie totală şi valabilă, s-ar putea căuta şi găsi cauza pentru care organismul uman, de exemplu, într-un anumit moment al existenţei sale, încetează să mai funcţioneze; în consecinţă, să se poată prelungi existenţa pattern-ului uman, ca bază în jurul căreia celulele să se poată înmulţi, dacă nu la infinit, cel puţin un timp mai îndelungat, de trei sute de ani în loc de şaptezeci. Nu se află aici secretul longevităţii sau al prelungirii vieţii?
   – Longevitatea este un vis pe care-l avem încă de la începuturile vieţii omeneşti. Cu puţine decenii în urmă, media de viaţă a oamenilor era foarte scurtă. Fiinţa umană murea adeseori în primele săptămâni ale vieţii ori pe la mijlocul ei, lăsând în urma sa dureri şi probleme tragice de nerezolvat. Actualmente, media de viaţă este de şaizeci sau de şaptezeci de ani. Tot acum însă, bătrânul devine din ce în ce mai puţin interesant pentru societate. În trecut, bătrâneţea însemna experienţă acumulată şi o anumită rezistenţă, dat fiind că, în ciuda tuturor lucrurilor, longevivul supravieţuise atâtor „atacuri“ fără soluţie pentru ceilalţi. Era ceea ce se cheamă înţelepciunea bătrâneţii. Această înţelepciune apare azi ca ceva greu de acceptat. Una dintre caracteristicile mai puţin plăcute ale epocii noastre este viteza cu care se acumulează şi se dezactualizează cunoştinţele, viteza cu care experienţele acumulate devin prea puţin utile, sau neinteresante, şi aşa mai departe. Bătrânul înţelept este pe cale de dispariţie. Dacă nu cumva a şi dispărut! Sunt prea mulţi bătrâni, şi cum datorită igienei şi medicamentelor, nu există selecţie, cei mai interesanţi dispar în masa celorlalţi. În consecinţă, nu ştiu dacă este necesar să ne preocupăm de problema prelungirii vieţii.
   – Da, dar năzuinţa nu este mai puţin puternică. Nu este vorba de a prelungi bătrâneţea, ci de o viaţă umană în continuă activitate, este vorba de a prelungi nu o stare pasivă, ci una activă.
   – Este evident că nu ne putem îndrepta către un tip de existenţă de două sute de ani, din care jumătate ar fi o vegetare costisitoare pentru ceilalţi, ci de a permite o existenţă de optzeci de ani de plină activitate. În caz contrar ar fi vorba de prelungirea unei tristeţi. Având în vedere faptul că fracţiunea activă a populaţiei mondiale este tot mai scăzută, că numărul anilor de pregătire a unui tânăr este mereu mai mare, că la nivel mondial, populaţia bătrânilor creşte de asemenea într-un ritm rapid, vom ajunge la o situaţie destul de neplăcută. Ar fi ca un balast pe care ar trebui să îl suporte pe umerii săi generaţia de mijloc, cea total activă. Chiar şi revolta tinerilor de azi are o legătură cu această problemă. Datorită faptului că perioada de pregătire pentru a putea intra în viaţă este atât de lungă şi dificilă, înlăturarea tinerilor de la maturitatea socială este atât de exagerată încât ei nu mai pot suporta această situaţie. Sunt obligaţi să trăiască la marginea societăţii sau ca nişte adolescenţi.
   – Şi totuşi nu generaţia precedentă este cea care trebuie să ia asupra sa întreaga vină a tututor acestor lucruri. Vina ţine de întreaga evoluţie istorică şi de mulţi factori care nu aparţin generaţiei contra căreia se îndreaptă protestul tinerilor. Câteodată aceştia se comportă ca şi cum ceilalţi, părinţii lor, ar fi nişte marţieni asupritori, veniţi cine ştie de unde, care impun aici reguli stricte şi inumane, care nu au nicio legătură cu tinerii. Suntem toţi fiinţe umane şi nu există vinovaţi, nu există vinovaţi nominali şi nici contemporani. Toate acestea se târăsc de multe generaţii, de la generaţia lui Nietzsche şi a lui Rimbaud, care au fost primii rebeli ai timpurilor moderne.
   – Este adevărat. Tinerii însă se află în faţa unei realităţi care îi sperie. Una dintre aceste spaime poate fi chiar bătrâneţea. Una este să visezi la prelungirea, chiar şi indefinită a vieţii, şi alta este să te înfrunţi aici şi acum cu problema bătrâneţii şi cu tot ceea ce implică responsabilitatea faţă de ceilalţi. Viaţa este fără îndoială, un bun, limitat însă.
   – Aş dori să ating altă temă, dat fiind că ne apropiem de sfârşitul conversaţiei noastre. Este o temă care mi-a trecut prin minte după conversaţiile mele cu Penfield şi McLuhan, şi pe care aş putea să o prezint în felul următor: de vreme ce punerea în contact a anumitor centri sau celule ale memoriei noastre cu un curent electric presupune pe de-o parte accelerarea sau activarea acestor centri, a amintirilor corespunzătoare; pe de altă parte faptul de a trăi scufundat în electricitate de atâtea decenii deja, la o scară mondială în acest moment şi mereu mai intensă şi mai şi mai generalizată, nu presupune posibilitatea pentru celula umană, pentru ansamblul acestor celule care formează organizarea noastră somatică, o activitate ce se traduce imediat în termeni de accelerare a istoriei? Cu alte cuvinte, vreau să spun că trăirea continuă sub efectele electricităţii ar implica în noi o schimbare, o evoluţie mai rapidă, altă legătură cu timpul etc.
   – Înţeleg perfect ce vreţi să spuneţi. Trebuie să luăm în consideraţie faptul că ritmul în care se dezvoltă celula vie este foarte lent. Conform cunoştinţelor actuale, modificările se fac la întâmplare. În momentul în care se produc, sunt supuse la probă în mediul caracteristic al fiecărei organizaţii celulare. Modificările valabile supravieţuiesc; restul, cele care fac ca un individ să se dezvolte după un cod defectuos, sunt eliminate. Gândiţi-vă la cât timp îi trebuie Naturii pentru fixarea unei singure modificări. O mutaţie în cod se traduce printr-o imensă cantitate de timp. Imaginaţi-vă ceea ce înseamnă trecerea de la o mutaţie celulară la o mutaţie viabilă într-un individ, timpul pe care-l implică supravieţuirea sau dispariţia individului sau indivizilor care prezintă respectiva mutaţie, timpul necesar pentru ca această mutaţie să se afirme într-o anumită populaţie şi să devină dominantă. Este nevoie de multe generaţii pentru ca aceasta să poată fi garantată cu succes. Cu alte cuvinte, viteza de adaptare a genelor umane este extrem de redusă. Şi acest lucru are în mod evident o semnificaţie, dat fiind că în caz contrar specia nu ar putea supravieţui. S-ar putea spune că menţionata stabilitate este garantată. Şi există o serie întreagă de mecanisme care asigură această stabilitate, repararea genei, atunci când are defecte, eliminarea părţilor deficiente, înlocuirea lor cu părţi bune în măsura posibilului, şi aşa mai departe. Există o anumită încăpăţânare a stabilului, a tradiţionalului, la celulă. În ciuda faptului că este atacat de atâtea curente electrice şi din toate părţile, tendinţa codului sau a pattern-ului molecular este şi va fi mereu aceea de a-şi menţine stabilitatea fără să se schimbe. Mai mult: aş spune că este inaccesibil, cu excepţia anumitor circumstanţe în care s-ar concentra asupra lui radiaţii reale sau mari concentraţii de raze. Şi individul sau fiinţa umană care ar fi supusă prin natura profesiei sale la o serie întreagă de radiaţii, ar deveni accesibilă de asemenea influenţei sale. Repet, diferenţa extrem de importantă între viteza lentă de adaptare a genei şi viteza de asemenea importantă, inegală însă, de adaptare a moştenirii, constituie problema timpului nostru. Imensa masă a populaţiei reprezintă un element de frânare a evoluţiei faţă de încercările de a accelera viteza evoluţiei, reprezentată sau stimulată de elite.  






 
 
Nota de subsol
*La câţiva ani de la acest interviu, profesorul Palade se transferă la Universitatea Yale (1972–1990), şi după aceea, din 1990 până la moartea sa, şi-a continuat activitatea la UCSD (University of California San Diego).
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Excurs biografic George Emil Palade
 

 
Viaţa Medicală