resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Feudalism în sistemul public de sănătate

Autori: Prof. dr. Alexandru Vlad CIUREA , Dr. Aurel MOHAN | 26 Ianuarie 2018
     Liderii oricărui sistem au avut întotdeauna nu doar responsabilități crescute, ci și o serie de drepturi „teritoriale”. Recunoaștem fenomenul în manifestarea diverselor specii în mediul natural. Numai că lupta pentru teritorii diferă în mediul natural față de mediul instituțional. Ne place să credem că societatea este marcată de rațiune. Instituțiile au fost create pentru a deservi, legitim, interesele societății. Sistemul sanitar a fost creat pentru a desfășura activități de investigare, diagnostic și tratament. De altfel, dacă sistemul de sănătate nu ar exista, societatea și-ar pierde „combatanții”...
     Orice sistem are nevoie de conducători. Profesioniști cu abilități manageriale, dar nu numai. Sistemul are nevoie de lideri reali. Avem așteptarea ca șefii să fie mințile luminate care știu cum să conducă instituțiile pe calea cea bună, cea dreaptă. „Șefii” pot fi văzuți de ceilalți (din sistem sau din afara sistemului) în multe feluri: șeful face sacrificii, șeful este un model, șeful vrea numai ca el, șeful este exemplarul „alfa”, cel mai puternic, cel care își rezervă drepturile teritoriale. Oricare dintre aceste modele poate funcționa și poate fi acceptat, dar nu oricum, ci numai în acord cu niște rațiuni.
     Sistemul de sănătate românesc acceptă aproape natural anumite modele de șef. Cel mai întâlnit este modelul marelui specialist, exponent al capacității profesionale supreme. Este valid acest șef („alfa”) dacă își dezvoltă „regatul profesional” și lasă în urmă un imperiu de competențe și edificii instituționale fără precedent până la dominația lui. În alte condiții, un astfel de model exclusivist nu poate fi validat. Desigur, avem suficiente exemple de deschizători de drumuri care au dezvoltat sisteme și nu au avut pretenții deosebite, poate doar să fie lăsați să își ducă proiectele până la capăt. Din păcate, nu au fost foarte mulți, iar unii și-au deturnat singuri scopul pentru care au pornit la drum. Și mai sunt și situații în care lideri ai profesiunii nu au fost lăsați să construiască la nivel instituțional.
     Dar modelul pe care l-am descris este o excepție. Fenomenul feudalității are nenumărate fațete. Condiționat de faptul că resursele sunt ale statului (medicina privata funcționează după alte reguli, chiar dacă este parte a sistemului de sănătate), fenomenul se dezvoltă pe dorința șefului de a avea exclusivități: resurse medicale (de la săli de operații la echipamente), domeniu, pacienți, școală medicală. Exclusivitățile presupun putere, recunoaștere și remunerații financiare oficiale.
     Pornind de la această „dispută asupra exclusivităților”, vă propunem o trecere în revistă a câtorva forme de manifestare a feudalității din sistemul nostru de sănătate.

 

Exclusivitatea asupra resurselor

 

     Spațiile, aparatura, materialele sunt  numai ale șefului (și integral la dispoziția acestuia). Când el nu este prezent, resursele sunt interzise altora. Accesul altora la resursele „sale” este interzis. În chirurgie se lucrează cu un ansamblu de aparate. Este nevoie de dotări tehnice speciale, săli de operații echipate corespunzător. Chiar și spațiile pot fi dedicate șefului. Se ajunge la sintagme ca „sala șefului” sau „aparatul șefului”. Când șeful pleacă în concediu, sala de operații se închide! La fel și accesul la materiale. Cât timp șeful este plecat din clinică, ceilalți medici operează numai cazurile simple sau pentru care există avizul șefului. De-abia când șeful revine, clinica se umple și începe activitatea, ca după renovarea generală a spitalului.
     Cum ar fi normal? Simplu: nu se poate pune exclusivitate pe resurse! Chiar dacă un profesor a contribuit la dotarea clinicii, toate resursele trebuie puse la dispoziția pacienților. Oricare alt medic pregătit să lucreze cu echipamentele trebuie să o poată face. Nu performanța „vedetei” este importantă, ci beneficiul pacientului – rațiunea pentru care s-au înființat clinica sau spitalul.
     La un moment dat, am fost invitat ca visiting-profesor  la Aachen de către conferențiarul de acolo. Profesor și șef de secție era altcineva. După prezentarea clinicii și a blocului operator, am fost invitat să susțin două prezentări din experiența proprie neurochirurgicală. Întrucât instalația de proiecție a clinicii nu funcționa bine, conferențiarul a rugat profesorul să îi dea aparatul de proiecție, proprietate personală, pe care îl avea în biroul său. Bineînțeles, profesorul a fost de acord. Este de acceptat că șeful are unele ustensile proprii pentru a-și eficientiza munca, dar nu pune stăpânire pe elementele vitale ale clinicii. Și în lume există săli de operație preferențiale pentru profesor. Însă acestea sunt exploatate maximal și adecvat atunci când el nu operează. În România, unii șefi de secție se comportă de parcă ei au construit spitalul și îl au în proprietate. Să ne reamintim că medicul intră în sălile dotate de sistem și lucrează cu materialele oferite de sistem. Putem accepta anumite exclusivități pentru echipamentele cumpărate personal de medic. Dar nu pot fi acceptate exclusivități pentru materiale sau dotări achiziționate din buzunarul pacientului ori prin donații sau sponsorizări.

 

Exclusivitatea asupra pacienților

 

     Pacienții sunt ai șefului și nu te poți atinge de ei, chiar dacă situația lor se agravează. Exclusivitatea asupra pacientului poate duce chiar la malpraxis.
     Pacientul este al șefului, nu te atinge de el, că se „supără șeful”! Am luat la cunoștință de un caz în care șeful era plecat la un congres, iar medicul curant nu a avut îndrăzneala să opereze pentru a nu isca discuții. Exemplu: pacientă cu hernie de disc lombară se prezintă în gardă cu sindrom de coadă de cal (urgență) într-un spital din provincie. Este trimisă la București, cu acceptul șefului de clinică. Pentru că șeful nu este în țară, nu se intervine peste pacientul lui. De ce nu l-au sunat pe acel șef? Se supăra dacă era deranjat? Nu aveau medicii încredere în ei înșiși?
     Pacientul care vine în clinică devine pacientul șefului, însă numai când dorește acesta. Am cunoscut un caz în care medicul a fost solicitat să accepte un pacient copil di
Publicitate
n provincie și a refuzat spunând: „Îl iau mâine dimineață“. A doua zi, la raport, nu a recunoscut că a fost solicitat seara. A fost necesară intervenția conducerii spitalului din București pentru a primi pacientul în seara solicitării.
     Pacientul este al medicului X, nu al clinicii. Fiecare pacient are un „doctor de proximitate”, care se ocupă de analize, diagnostic, însă tot personalul clinicii răspunde de acel pacient. Unii nu înțeleg problematica responsabilității împărțite pentru binele pacientului: pacientul este al întregului personal al clinicii. Desigur, sunt mulți medici care ar dori să aplice acest principiu, însă nu sunt lăsați de „șef”, medicul care spune răspicat că pacientul este al lui. Acest tip de comportament face ca pacientul să fie ignorant sau neglijat de ceilalți medici sau de personalul medical. Riscul anual este ca unul-doi pacienți per spital să moară cu zile din cauza neasumării responsabilității celorlalți. Gândiți-vă numai la neglijarea sau evitarea evaluării semnelor clinice sau a datelor de imagistică.
     Pacientul este proprietatea medicului, iar vulnerabilitatea medicului competitor rezultă din problemele pacientului neîngrijit corespunzător. Pentru că este exclusiv al unui medic, pacientul devine victima celorlalți. Neglijarea pacientului, nesesizarea (chiar în gardă) a modificării stării pacientului „care aparține altcuiva” sunt conduite nedeontologice, care pot duce la erori medicale. Starea de sănătate a pacientului este lăsată să se agraveze, dovedind astfel că medicul „proprietar” nu este capabil, iar situația este reclamată conducerii. În alte situații, „medicul proprietar” este pus în situații complicate – este chemat în toiul nopții să se ocupe de un pacient doar pentru că este al său. Repet: pacientul este al tuturor celor angajați în sistem dintr-o clinică, nu numai al unui medic, indiferent de numele sau renumele acestuia.
     Pacientul este al medicului cât timp vrea acesta. Îmi amintesc un caz din provincie în care neurologul nu a avizat transferul pacientului cu hematom intracerebral către serviciul de neurochirurgie. S-a temporizat pentru că nu a vrut șeful, considerând că tratamentul conservator este salutar. Transferul s-a derulat târziu, iar pe drum starea pacientului s-a agravat. Semnele sunt evidente clinic, dar și în imaginile CT și RM. „Time is brain”  însemnă că fiecare minut este esențial pentru creierul afectat prin hematom intracerebral sau traumatism craniocerebral. Trebuie intervenit în primele patru ore. Este obligatorie o colaborare rapidă și eficientă între neurolog și neurochirurg. Efectele acestor întârzieri sunt documentate în literatura de specialitate. În neurochirurgie, trebuie ca pacientul să ajungă în timp scurt pe masa de operație, iar neurologul trebuie să colaboreze cu neurochirurgul și cu neuroimagistul. Protocoalele sunt diferite, în funcție de ramura medicală.

 

Exclusivitatea asupra domeniilor de activitate


     Formula consacrată este: „Aceasta este cazuistica mea, nimeni nu poate intra pe ea. În acest domeniu, numai șeful are voie să se dezvolte”. Multe programe de sănătate sunt apanajul șefului, ceilalți nu au voie să activeze în problematica asumată de șef, ei trebuie să înțeleagă că nici pe furiș nu pot face intervenții pe acea problematică.
     În această situație, putem menționa oarecare efecte pozitive  ale exclusivității în clinică, cum ar fi protejarea de exploatarea neadecvată a unor dotări, protocoale etc. Dar acest avantaj trebuie înțeles corect, el având dublu tăiș. Varianta corectă de lucru este utilizarea adecvată și în acord cu un protocol clar, având înregistrări minuțioase privind corecta utilizare. Este vorba de responsabilitate, dar și de faptul că utilizarea trebuie verificată și trebuie asigurată integritatea resurselor după utilizare. Este, de altfel, și o problemă de procedură, de managementul calității.
     Dar efectele negative  sunt mai multe și mult mai probabile. Mă refer, printre altele, la stoparea evoluției serviciilor (medicii nu pot presta la un nivel superior) și stoparea pregătirii profesionale (medicii nu pot învăța cum să ofere servicii de performanță mai înaltă). Există, de asemenea, riscul de a nu crea continuitate dacă șeful iese din schemă (cei care preiau dotările pot începe un conflict pentru exploatarea lor sau se poate ajunge la degradarea dotărilor). Adaug apariția unui risc pentru sănătatea pacientului atunci când resursele nu sunt accesibile altor medici.
     Monopolul pe achiziții duce la risipă. Așa se întâmplă că, în România, s-au cumpărat dotări scumpe care au ajuns prin subsolurile spitalelor. Unele au fost descoperite târziu, când erau deja depășite moral sau cu termenele de garanție expirate. Risipa este o bătălie câștigată de cei care au beneficii din achiziții și o înfrângere pentru pacient. De curând am aflat de un computer tomograf descoperit în subsolul unui spital, un aparat cu o vechime de șapte ani, neutilizat, achiziționat pe bani grei, deja depășit tehnologic. Câți bani s-au pierdut pe un astfel de business?

 

Ce ne rămâne de făcut?

 

     Starea de feudalitate nu se rezumă, desigur, doar la situațiile de mai sus. În clinicile de stat, unele riscuri sunt create de regulile personale impuse de unii medici, de conflictele dintre medici, majoritatea unidirecționale (X nu agreează pe Y). Dar bătălia împotriva acestui mod de organizare și funcționare a sistemului medical este grea și complicată. Managerii din sistem, politicienii care conduc Ministerul Sănătății sau Casa Națională de Asigurări de Sănătate sau parlamentarii medici ies ei înșiși cu greutate din „zona de confort”. Este complicat să tai în carne vie, este mai ușor să sesizezi presa sau să te lamentezi pe canalele de socializare de pe internet. Este, de asemenea, important de știut că sunt foarte mulți bani în sistem și, prin urmare, foarte multe interese. Și, nu în ultimul rând, sistemul de sănătate este parte a statului român. Dacă statul însuși are probleme în a se reforma, sistemul de sănătate va ajunge la reformă cu și mai mare dificultate.
     Ce este de făcut? Pentru a ușura schimbarea sistemului public, ar fi indicat să ne uităm cum s-a dezvoltat  mediul de sănătate privat. Acesta a făcut un pas important înaintea celui de stat prin crearea unui climat clinic echilibrat, așezat pe disciplina de business, în care dotările sunt utilizate rațional și total. Nu este de mirare că mulți pacienți aleg sistemul de sănătate privat, pentru că ei sesizează atmosfera de lucru și siguranța mai mare. Să ne înțelegem: nu susținem privatizarea sistemului public de sănătate, dar putem adopta bunele practici, grăbind astfel despărțirea de feudalism în sistemului public de sănătate.
 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală