resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Febra hemoragică Ebola

Autori: Dr. Simin-Aysel FLORESCU , Prof. dr. Emanoil CEAUŞU | 15 August 2014
Febra hemoragică Ebola
   Febra hemoragică Ebola a fost descrisă prima oară în anul 1976, când au fost semnalate două izbucniri epidemice simultane în Sudan şi Zair, la o distanţă de 850 km. Epidemia din Sudan a debutat în iulie 1976, primul caz fiind un lucrător de la o fabrică de textile din oraşul Nzara; următorul caz, tot un lucrător, a survenit cu două săptămâni mai târziu, iar în câteva săptămâni infecţia s-a răspândit rapid, în special prin transmitere intraspitalicească, prin contact cu sângele şi secreţiile pacienţilor şi folosirea de instrumentar nesterilizat. Au fost în total 284 de cazuri, din care 151 de decese (53%). Epidemia din Zair (azi, Congo) a debutat în luna septembrie a aceluiaşi an, într-un spital misionar din localitatea Yambuku. Şi aici infecţiile intraspitaliceşti au avut un rol important în extinderea epidemiei, bolnavii infectaţi în spital răspândind boala în satele de origine. Numărul de cazuri din Zair a ajuns la 318, cu 280 de decese (88%). Sursa iniţială de infecţie a rămas necunoscută în ambele focare.
   Cercetarea etiologiei acestor îmbolnăviri a dus la izolarea de către medicul belgian Peter Piot şi colaboratorii săi a unui nou virus, necunoscut până atunci, care a fost denumit Ebola, după numele râului pe malul căruia se afla localitatea zaireză Yambuku.
   Următoarea epidemie a izbucnit în anul 1995 în Congo, la Kikwit, cu 316 cazuri şi 245 de decese, din care 75 de infirmiere şi medici. În anii următori s-au descris şi alte focare epidemice, dintre care cele mai importante ca număr de cazuri s-au înregistrat în Uganda în anul 2000 (425 de cazuri, 224 de decese), Congo 2002 (143 de cazuri, 128 de decese), Congo 2007 (264 de cazuri, 117 decese), Uganda 2008 (149 de cazuri, 37 de decese). În 2009 a fost descrisă o epidemie cu virus Reston Ebola la porcii din Filipine, care a evoluat fără cazuri clinice umane, dar cu apariţia anticorpilor la îngrijitorii aflaţi în contact cu porcii.

 

Răspândire geografică

 

   Până în prezent, îmbolnăviri umane şi izbucniri epidemice au fost semnalate numai în Africa (Sudan, Coasta de Fildeş, Liberia, Gabon, Uganda, Congo). De la descoperirea virusului şi până în 2012 au fost raportate aproximativ 2.400 de cazuri în 18 focare epidemice, majoritatea lor apărute în Congo (8), Gabon (4) şi Uganda (3), cu un număr de cazuri cuprins între 82 şi 425 de cazuri.
   Izbucnirea epidemiei din prezent are anumite particularităţi faţă de izbucnirile anterioare: numărul mult mai mare de cazuri, prezenţa bolii şi în oraşe, nu numai în zonele rurale, ca în trecut, afectarea mai multor ţări din Africa de Vest, durata lungă a epidemiei (şase luni până în prezent). De asemenea, este pentru prima dată când OMS declară (8 august 2014) o izbucnire epidemică produsă de Ebola „urgenţă internaţională de sănătate publică“. În acest context, OMS consideră că, în acest moment, „un răspuns internaţional coordonat este esenţial pentru a opri şi reduce răspândirea la nivel internaţional a infecţiei cu virusul Ebola“.

 

Etiologie

 

   Virusul Ebola face parte, împreună cu virusul Marburg, din familia Flaviviridae, genul Filovirus, denumire dată după aspectul filamentos al virusurilor. Este un virus ARN cu diametrul de 80 nm şi o lungime de 970 nm, care formează structuri conglomerate, ramificate. Există cinci specii (subtipuri) de virus Ebola: Zair (identificat în Zair, în 1976), Sudan (identificat în Sudan, în 1976), Coasta de Fildeş (Tai Forest – identificat în parcul naţional Tai din Coasta de Fildeş, în 1994), Bundibugyo (identificat în regiunea Bundibugyo din Uganda, în 2008) şi Reston; dintre acestea primele patru sunt patogene pentru om. Cea de-a cincea specie, Reston, nepatogenă pentru om, a fost identificată în 1989 în Statele Unite de la maimuţele macac provenite din Filipine şi, mai recent, de la porci. Se poate transmite la om, dar fără să producă semnele clinice de boală.
   Subtipurile de virus diferă din punct de vedere genetic cu până la 30–40%, ceea ce explică severitatea diferită a infecţiilor produse de diferitele subtipuri virale şi letalitatea care variază de la un subtip la altul, de la zero pentru subtipul Reston, până la 90% pentru subtipul Zair.
   Virusurile Ebola Zair şi Ebola Sudan sunt respon­sabile de cvasitotalitatea cazurilor umane. Izbucnirea epidemică din prezent este cauzată de virusul Ebola Zair.
   Virusul Ebola (ca şi viru­sul Marburg) este consi­derat, conform nomen­clatorului agenţilor patogeni cu potenţial bioterorist, ca armă biologică de cate­goria A. În anul 1992, secta japoneză Aum Shinrikyo, profitând de o epidemie, a încercat – fără succes – să procure virusul Ebola Zair în cadrul unei misiuni „umanitare“ în Africa, conduse de şeful sectei, la care au participat 40 de membri ai sectei.

 

Epidemiologie

 

   Rezervorul natural al virusului şi modul de transmitere la om nu sunt pe deplin cunoscute. În prezent se consideră că rezervorul natural de virus în natură este reprezentat de liliecii fructivori. Anticorpi împotriva virusului Ebola Zair au fost identificaţi în serul a trei specii de lilieci fructivori tropicali. Liliecii fructivori sunt purtători sănătoşi ai virusului. Se consideră că aceşti lilieci contaminează în anumite circumstanţe omul, dar cel mai frecvent un alt animal (primate, antilope de pădure etc.) de la care virusul poate ajunge la om.
   Structuri genetice ale virusului Ebola au fost găsite în genomul mai multor animale (rozătoare mici, lilieci insectivori etc.), ceea ce denotă o îndelungată interacţiune între acestea şi filovirus.
   Ciclul virusului Ebola în natură nu este cunoscut pe deplin. Se ştie cu certitudine că el afectează maimuţele şi liliecii. În prezent se consideră că:
  a) liliecii sunt purtători sănătoşi;
  b) liliecii infectează maimuţele;
  c) oamenii se infectează manipulând carnea animalelor infectate vânate în pădure (cimpanzei, gorile, antilope de pădure, lilieci etc.).
   Focarul epidemic din Gabon din anul 1996 (31 de cazuri, 21 de decese) a fost cauzat de consumul de carne de cimpanzeu găsit mort în pădure (19 persoane care au participat la tranşarea cimpanzeului şi rudele acestora).
   În actuala izbucnire epidemică, ce îşi are originea în Guineea de Sud, infecţia virală s-a transmis la om de la lilieci şi/sau de la antilopele de pădure. La transmiterea interumană şi răspândirea infecţiei contribuie şi un ritual de înmormântare din aceste zone: decedatul este spălat de membrii familiei, care apoi îşi clătesc mâinile, împreună cu toti participanţii la ritual, membri ai familiei şi prieteni, într-un vas cu apă.
   În epidemia din Uganda din anul 2001 (425 de cazuri, 224 de decese), infecţia s-a răspândit în populaţie din cauza ritualurilor de înmormântare care au favorizat contactul cu persoanele decedate de Ebola şi între participanţii la funeralii.
   Un alt factor este reprezentat de sistemul sanitar din aceste zone (infrastructura deficitară, lipsa personalului sanitar). În prezent, în Liberia există doar 50 de medici la patru milioane de locuitori. În epidemia din Congo din anul 1976 (318 cazuri, 280 de decese), numărul mare de cazuri şi decese a fost urmarea infecţiilor nosocomiale cu virus Ebola (reutilizarea acelor şi a seringilor, contactul direct dintre bolnavi şi personalul sanitar inadecvat echipat etc.).
   Studii serologice au constatat că virusul Ebola circulă frecvent în unele regiuni din Africa, producând la populaţia locală forme fruste de boală. Astfel, prevalenţa anticorpilor specifici este în aceste zone de 17% la locuitorii pădurilor tropicale şi de 37,5% la pigmeii care se ocupă cu vânarea de animale sălbatice. Pentru întreaga populaţie din zonele endemice, prevalenţa este de 7%, ceea ce arată probabilitatea producerii în aceste zone de mici epidemii locale autolimitate.
   Transmiterea interumană se realizează prin contact direct cu secreţii şi lichide biologice infectate (sânge, salivă, spermă) sau prin expunere la instrumente (ace) contaminate. Transmiterea aerogenă se poate face doar prin aerosolizarea picăturilor de sânge şi nu prin clasicele picături Pflugge.
   Contagiozitatea începe din momentul debutului simptomatologiei şi devine maximă în perioada hemoragică a bolii. Cinci-zece particule virale sunt suficiente pentru a se declanşa multiplicarea virală într-o nouă gazdă. Un pacient aflat în perioada de incubaţie nu este contagios. O contagiozitate redusă poate persista luni de zile după boală.
   Riscul ca infecţia să ajungă în Europa este scăzut. Europenii care călătoresc în zonele endemice de obicei nu vin în contact nici cu animalele locale, nici cu secreţiile corporale ale localnicilor.

 

Patogenie şi anatomie patologică

 

   Virusul Ebola prezintă tropism pentru majoritatea celulelor din organism, pe care le lezează. Este posibil ca răspunsul imun eficient să nu fie cel umoral, deoarece transferul pasiv de anticorpi din serul de convalescent nu protejează faţă de infecţia experimentală.
   Aspectul histopatologic este de necroză focală în majoritatea organelor, mai ales în ficat, unde sunt prezenţi corpii Councilman, şi în organele l
Publicitate
imfoide, unde apare o necroză foliculară importantă.
   Celulele dendritice şi macrofagele din piele şi mucoase sunt celulele-ţintă iniţiale pentru virusul Ebola. Ulterior, virusul ajunge şi se multiplică secundar în ţesutul limfoid din organele interne şi în hepatocite, iar în faza terminală a bolii infectează celulele endoteliale, epiteliale şi fibroblastele.
   Afectarea celulelor endoteliale printr-un efect citopatic direct conduce la alterarea peretelui vascular, alterare agravată şi de o glicoproteină virală care diminuează aderenţa intercelulară. În acelaşi timp, infecţia cu virusul Ebola determină şi o disfuncţie a imunităţii înnăscute, cu apariţia unei „furtuni“ de citokine proinflamatorii şi secreţia de proteine virale care neutralizează imunitatea înnăscută. În formele letale, imunitatea adaptativă este în mod egal alterată, cu depleţia celulelor limfoide din ganglioni, splină şi timus, apoptoza intravasculară a limfocitelor T şi B şi a celulelor NK, şi absenţa producerii de IgG specifice.

 

Manifestări clinice

 

   Incubaţia bolii este cuprinsă între două şi 21 de zile, cu o medie de opt–nouă zile.
   Debutul este brusc, cu febră înaltă, cefalee, artralgii, mialgii, urmate la două-trei zile de dureri abdominale, greţuri, vărsături, diaree, tuse, leziuni ulcerative la nivelul faringelui, limbii, buzelor. La acestea se adaugă hepatomegalie, spleno­megalie, limfadenopatii, conjunctivită, fotofobie. Între zilele a cincea şi a şaptea de boală apare o erupţie maculopapuloasă rujeoliformă iniţial pe trunchi, apoi pe membre, care anunţă apariţia în scurt timp a sindromului hemoragipar, care va domina apoi tabloul clinic al bolii.
   Hemoragiile au diferite localizări şi intensităţi în funcţie de severitatea bolii: conjunctivale, peteşii, gingivoragii, epistaxis, hemoptizii, metroragii, hemoragii digestive (hematemeză, melenă).
   În a doua săptămână de boală starea generală se alterează, bolnavul devine comatos, cu deshidratare severă, iar moartea survine între zilele a şasea şi a 17-a de boală, de obicei în zilele nouă–zece, prin şoc hemoragic, tulburări de ritm cardiac sau coagulare intravasculară diseminată. Mortalitatea variază în funcţie de subtipul de virus, fiind de 25–50% pentru subtipul Bundibugyo, 50–70% pentru subtipul Sudan şi de 60–90% pentru subtipul Zair.
   Cazurile care evoluează favorabil au o convalescenţă prelungită, de luni de zile, cu persistenţa asteniei, anorexiei şi uneori manifestări de orhită şi uveită, prin persistenţa virusului în situsurile imunologice protejate. Un portaj prelungit de virus a fost descris şi în spermă, până la şapte săptămâni de la dispariţia simpto­matologiei.
   În actuala epidemie, conform informaţiilor disponibile până în prezent, vărsă­tu­­rile şi diareea sunt mai frecvent prezente, iar hemoragiile abundente sunt mai rare.

 

Probleme etice privind utilizarea tratamentelor experimentale

 

    În ultimul deceniu, mai multe eforturi de cercetare au fost direcţionate către dezvoltarea de medicamente şi vaccinuri pentru boala cauzată de virusul Ebola. O parte din ele au avut rezultate promiţătoare în laborator, dar nu au fost încă evaluate pentru siguranţă şi eficienţă la fiinţele umane. Numărul mare de oameni afectaţi de epidemia din vestul Africii şi rata mare de fatalitate au urgentat folosirea intervenţiilor medicale experimentale pentru a încerca salvarea vieţilor pacienţilor şi pentru a frâna epidemia.
    Prin urmare, la 11 august 2014, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a convocat o întâlnire consultativă pentru a  evalua implicaţiile etice ale deciziei clinice de a folosi intervenţiile neînregistrate. În condiţiile particulare ale acestei epidemii, şi cu grija îndeplinirii anumitor criterii, panelul OMS a ajuns la concluzia că este etic să oferi intervenţii medicale neconfirmate, cu eficienţă şi efecte adverse încă necunoscute, ca tratament potenţial şi pentru prevenţie.
    Criteriile etice trebuie să ghideze furnizarea de astfel de intervenţii. Acestea includ transparenţa tuturor aspectelor de îngrijire, consimţământul informat al pacientului, libertatea alegerii, confidenţialitatea, respectul faţă de individ, conservarea demnităţii şi implicarea comunităţii. Pentru a înţelege siguranţa şi eficienţa acestor intervenţii, grupul consideră că, dacă şi când acestea sunt folosite pentru tratamentul pacienţilor, există obligaţia morală de a colecta şi distribui toate datele generate, inclusiv cele provenind de la tratamentele oferite prin „acces prin compasiune“ (acces la un medicament neaprobat în afara unui studiu clinic).
     Grupul a explorat şi modul în care folosirea acestor intervenţii ar putea fi evaluat în mod ştiinţific pentru a se asigura că informaţii precise despre siguranţa şi eficienţa acestor intervenţii sunt împărtăşite la timp. Concluzia a fost că este o datorie morală ca evaluarea acestor tratamente sau măsuri de prevenţie să se facă în cele mai bune studii clinice care pot fi asigurate în acest context, astfel încât să se poată proba în mod cert siguranţa şi eficienţa lor sau să fie oferite dovezi pentru a înceta utilizarea lor. În plus, panelul a identificat nişte zone care necesită o analiză mai detaliată: măsuri etice pentru a colecta date în timp ce se încearcă oferirea îngrijirii optime în aceste circumstanţe; criterii etice pentru a prioritiza utilizarea terapiilor şi vaccinurile experimentale, neînregistrate; criterii etice pentru distribuirea echitabilă în comunităţi şi între ţări, în condiţiile în care, deşi există un număr tot mai mare de posibile noi intervenţii, niciuna nu este probabil capabilă să satisfacă cererea pe termen scurt. (Alexandra NISTOROIU)

 

Diagnosticul

 

   Diagnosticul se stabileşte prin corelarea criteriilor epidemiologice, clinice şi de laborator.
   Diagnosticul de certitudine este diagnosticul virusologic:
  • Diagnostic direct: evidenţierea genomului viral prin RT-PCR din lichide biologice (sânge, urină, salivă) şi ţesuturi (biopsie cutanată) sau detecţia antigenelor prin metoda ELISA. Aceste metode rapide şi sensibile sunt utile în faza precoce a bolii, când viremia este prezentă şi anticorpii lipsesc. Standardul de aur pentru diagnostic este reprezentat de izolarea virusului pe culturi celulare, care necesită condiţii speciale (laborator cu nivel patru de biosiguranţă).
   • Diagnostic indirect: detecţia anticorpilor de fază acută IgM prin metode ELISA în prima săptămână de evoluţie sau a anticorpilor de tip IgG în a doua parte a bolii (cu rezerva că anticorpii de tip IgG pot fi absenţi în formele severe de boală). În caz de vindecare, anticorpii de tip IgG persistă peste 10 ani.

 

Tratament

 

   Tratamentul este pur simptomatic şi de susţinere a funcţiilor vitale. Este în curs de testare la nivel experimental pe animale un medicament (ZMapp) realizat de un laborator de cercetare din SUA, obţinut cu ajutorul plantelor de tutun modificate genetic, şi care reprezintă o combinaţie de anticorpi monoclonali care fixează şi inactivează virusul. Medicamentul nu a fost testat pe oameni. Singurele două cazuri umane testate în acest moment (doi americani infectaţi în Africa) au arătat rezultate încurajatoare, dar insuficiente pentru a confirma eficienţa terapeutică şi siguranţa administrării.
Un alt medicament (TKM Ebola), dezvoltat de o companie farmaceutică din Canada, a fost testat până în prezent doar pe primate infectate cu Ebola din Zair, cu rezultate favorabile la toate cazurile.

 

Profilaxie

 

Până în acest moment nu există un vaccin disponibil împotriva virusului Ebola. Cercetările pentru realizarea unui vaccin au început în anul 1980. În prezent sunt în curs de experimentare patru sau cinci vaccinuri dintre care cel mai avansat a fost testat pe animale, cu rezultate excelente. Se preconizează a fi disponibil cel mai devreme în anul 2015 (în septembrie 2014 încep studiile clinice de faza 1).
Profilaxia transmiterii interumane, în special în condiţii de spitalizare, constă în folosirea echipamentelor de protecţie personală tip barieră (halate impermeabile, măşti cu filtre Hepa, vizier sau ochelari cu protecţie laterală, două perechi de mănuşi, botoşi, jambiere). Trebuie acurateţe şi atenţie sporită la manipularea probelor biologice, a cadavrelor, deşeurilor medicale etc.
Transportul pacienţilor în alte unităţi medicale decât cea în care a fost iniţial spitalizat se face numai în caz de maximă necesitate şi numai după anunţarea în prealabil a unităţii care va prelua cazul. Suspecţii sunt izolaţi şi monitorizaţi. Persoanele care au intrat în contact cu ei sunt monitorizate 21 zile de la contact şi instruite să revină în spital imediat în cazul apariţiei unor semne de boală.
   OMS consideră că ţările din Europa dispun în acest moment de măsurile profilactice necesare pentru a preveni răspândirea bolii, în cazul în care un bolnav ajunge pe continent.
   Recent OMS a emis o directivă care cuprinde mai multe recomandări privind reducerea la maxim a riscului de extindere a epidemiei actuale, printre care controlul persoanelor în aeroporturi, posturi şi puncte vamale (cel puţin măsurarea temperaturii corporale), instituirea unor celule de criză la nivel naţional, informarea corectă a populaţiei asupra situaţiei la zi şi riscurilor existente, asigurarea echipamentelor de protecţie pentru persoanele care vin în contact cu persoanele bolnave, în viaţă sau decedate, depistarea precoce a cazurilor noi şi posibilitatea de a declara carantină în anumite zone.
 
Nota de subsol
Bibliografie:
1. Emanoil Ceauşu. Curs de boli tropicale, Ed. Universitară „Carol Davila“, Bucureşti, 2001.
2. Mandell, Douglas and Bennett’s. Principles and Practices of Infectious Diseases, ed. 7, 2010.
3. www.cdc.gov- 2014 Ebola outbreak
4. www.who.int-Ebola Virus Outbreak
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală