resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Eminescologie maladivă

Autor: Dr. Mariana MINEA | 20 Februarie 2015
Eminescologie maladivă
Eminescu ar fi suferit de tulburare bipolară, nu şi de sifilis, iar moartea i-a fost provocată de tratamentul cu mercur. Cel puţin acestea sunt concluziile unei noi cercetări pe tema bolilor şi morţii lui Eminescu, prima în abordare multidisciplinară realizată de medicii români pe baza documentelor disponibile. Studiul a fost publicat sub forma cărţii „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor“, apărută la editura Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, la jumătatea lunii ianuarie a.c. Editura pregăteşte acum a doua ediţie a cărţii, îmbunătăţită.
Volumul este rezultatul invitaţiei pe care Fundaţia, prin acad. Eugen Simion, a adresat-o Academiei de Ştiinţe Medicale de a-l apăra pe Eminescu într-un proces imaginar. „Aveam obligaţia morală de a accepta acest demers pentru a încerca să recompunem faptele. Şi am făcut-o dintr-o ipoteză strict medicală, fără a intra în chestiuni legate de politica vremii, chiar dacă în carte e descris şi contextul istoric şi politic. Acest context este important, pentru că putea avea un rol în declanşarea maladiei de care suferea Eminescu. Dar concluziile noastre au fost strict medicale“, a spus prof. dr. Irinel Popescu, preşedintele AŞM, la întâlnirea medicilor-autori de la începutul lunii februarie, la sediul Fundaţiei.
Mihai Eminescu a murit în dimineaţa de 15 iunie 1889, la Bucureşti, în sanatoriul de boli nervoase al doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor. Se pare că a murit prin stop cardiac, singur. În 1883 primise diagnosticul de alienaţie mintală de formă maniacală din partea a doi medici: dr. Alexandru Şuţu şi dr. Obersteiner din Viena. După externarea din sanatoriul vienez şi revenirea în ţară, boala care părea vindecată recidivează – element caracteristic pentru o evoluţie ciclică a unei maladii bipolare, şi foarte puţin specific unui sifilis nervos, care evoluează progresiv spre faza finală. Totuşi, Eminescu primeşte în ţară şi diagnosticul de sifilis, pentru care e tratat cu mercur, mai întâi de doctorul Iszak, la Botoşani, apoi la sanatoriul de lângă Odessa; mai întâi prin aplicare externă (frecţii) şi fumigaţii, ulterior şi injectabil. După moartea sa, părerea cea mai larg răspândită a fost că nebunia şi moartea i-au fost cauzate de sifilis, ipoteză care a beneficiat de susţinere şi din partea criticului George Călinescu. Sunt foarte puţine argumentele medicale care ar putea susţine acest diagnostic, a spus profesorul Irinel Popescu, argumente de conjunctură fiind frecvenţa bolii în epocă şi mediul boem în care trăia poetul. O altă ipoteză lansa ideea că Eminescu ar fi fost, de fapt, asasinat, pe baza adversităţii reale din epocă la adresa poetului, a subliniat acad. Eugen Simion.
Două cărţi importante au combătut între timp diagnosticul de sifilis în cazul lui Eminescu. Prima este cea din 1972 a doctorului Ion Nica, neurolog şi neurochirurg, care a lansat în premieră ipoteza maladiei bipolare. A urmat în 1997 „Despre moartea şi boala lui Eminescu“, lucrarea dr. Ovidiu Vuia, anatomopatolog cu specializare în sistemul nervos central. Lucrarea a reluat ipoteza doctorului Nica, plecând de la aceleaşi premise, cu un diagnostic final nuanţat, dar în esenţă tot de maladie bipolară. Ce aduce nou cartea editată de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă este abordarea multidisciplinară. Este rezultatul cercetărilor bazate pe dovezi indirecte realizate de un grup de medici de specialităţi diferite: psihiatrie – prof. dr. Dan Prelipceanu, toxicologie – acad. dr. Victor Voicu, cardiologie – prof. dr. Eduard Apetrei, chirurgie – prof. dr. Irinel Popescu, ORL – dr. Codruţ Sarafoleanu, neurologie – conf. dr. Bogdan O. Popescu, medicină legală – prof. dr. Vladimir Beliş, dermatologie – prof. dr. Călin Giurcăneanu, istoria medicinii – prod. dr. Octav
Publicitate
ian Buda. Medicii au subliniat că au ajuns la o concluzie pe baza datelor disponibile şi pe care nu o pretind a fi definitivă.
Acad. dr. Victor Voicu consideră că, în cazul Eminescu, există foarte multe elemente care ţin de non-diagnosticul de lues, iar acestea sunt enumerate în carte. De exemplu, Eminescu avea un scris coerent, frumos, avea o vorbire coerentă, nu a avut tulburări motorii majore decât târziu, când intoxicaţia cu mercur trebuie să fi devenit importantă. De asemenea, paralizia progresivă din lues nu prezintă perioadele de remisiune pe care le avea Eminescu. De fapt, din punct de vedere motor, el avea doar nişte tulburări ataxice care ţin de agresivitatea intoxicaţiei cu mercur. „În plus, autopsia poetului nu a găsit nici gome cerebrale, nici atrofie cerebrală, nici modificarea şanţurilor cerebrale, caracteristice sifilisului“, a subliniat şi prof. dr. Vladimir Beliş, fostul director al Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“.
Luesul a beneficiat de un tratament curativ şi netoxic începând cu anul 1909 – Salvarsanul pe bază de arsenic al germanului Paul Ehlrich. Tratamentul extern cu mercur sensibilizează organismul, iar dacă i se adaugă şi un tratament cu mercur injectabil, poate deveni letal. Se pare că Eminescu a făcut astfel de tratamente şi în ţară, şi la un sanatoriu de lângă Odessa. Nu se poate exclude că stopul cardiac care l-a ucis în 1889 a fost urmarea unui tratament injectabil cu mercur, a menţionat prof. dr. Irinel Popescu.
Ipoteza centrală rămâne cea de maladie bipolară, tulburare maniaco-depresivă. Contextul epocii a fost un factor stresant, a subliniat preşedintele AŞM. Eminescu era în contradicţie cu politica oficială de la vremea respectivă şi există date şi că ar fi fost urmărit. De asemenea, contradicţia între o personalitate de anvergura poetului şi cercul strâmt în care trăia a fost încă un motiv de conflict, care n-a ajutat evoluţiei bolii, ba dimpotrivă. „Cu o intuiţie, după mine, remarcabilă, Titu Maiorescu a spus că la Eminescu, cauza bolii este intrinsecă, nu este o boală provocată de ceva din afară“, subliniază profesorul. În plus, au existat şi semne premonitorii: „Eminescu însuşi spunea înainte de 1883 «Eu cred c-am să înnebunesc, vă rog să aveţi grijă de mine.»“ Acest fapt este perfect plauzibil. Pacientul cu tulburare bipolară simte când se apropie episodul psihotic şi uneori, înainte de a-şi pierde discernământul – deşi e posibil să nu şi-l piardă complet –, vine singur sau însoţit şi solicită internarea, a explicat în continuare profesorul Dan Prelipceanu, medic primar psihiatru în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. dr. Al. Obregia“ din Bucureşti. Tot el remarcă modul în care observaţiile de mare fineţe ale lui Caragiale, ale lui Maiorescu, Slavici şi soţiei lui Slavici confirmă diagnosticul de tulburare bipolară. Din păcate însă, în 1883, când a început să fie evaluată boala poetului, conceptul de maladie bipolară nu pătrunsese bine în România. Profesorul Prelipceanu reaminteşte că prima ediţie a compendiului de psihiatrie al lui Emil Kraepelin a ajuns la noi de abia în 1890 (ironic, el a fost publicat în Germania în 1883). Ciclotimia, adică tulburarea cu alternare de dispoziţie care poate evolua spre tulburare bipolară, era definită încă din anii ’50–’60, „francezii având ideea extraordinară de a unei manifestări psihice diametral opuse“. Pe vremea aceea însă, se opera cu concepte relative, iar psihiatria nu beneficia de un statut egal între specialităţile medicale. Diagnosticul de manie cu idei delirante pe care l-a primit Eminescu în 1883 s-ar fi încadrat azi cu maximă precizie, după cum psihiatrul a demonstrat în carte, în cel de tulburare bipolară cu episoade psihotice şi depresive, o boală cu un prognostic mai bun.
Şi dacă Eminescu nu a fost sifilitic, dar a fost „nebun“, înseamnă că opera lui stă sub semnul „nebuniei“? Este întrebarea pe care a lansat-o retoric profesorul Prelipceanu, subliniind folosirea cuvântului „nebun“ între ghilimele, pentru că este „profund neadevărat, neetic şi inuman să îl foloseşti“. Valoarea operei sale nu are nicio legătură cu ceea ce psihiatrii, sociologii şi psihologii numesc stigma „nebuniei“, şi asta nu pentru că ar fi fost scrisă în cea mai mare parte anterior debutului bolii, la vârsta de 33 de ani. „Cum ar fi să spunem că tablourile lui Van Gogh nu ar mai valora milioane doar pentru că au fost pictate într-o perioadă cu episoade psihotice?“
La finalul întâlnirii, acad. Eugen Simion i-a anunţat pe cei prezenţi de intenţia Fundaţiei de Ştiinţă şi Artă de a se implica în transformarea unei clădiri de lângă sanatoriul Mărcuţa, din Bucureşti, unde a fost internat Eminescu, în muzeu şi centru de cercetare Mihai Eminescu.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală