resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Efectele exploziei hemodializei în România

Autor: Dan Dumitru MIHALACHE | 24 Iulie 2013

După 1990, în fiecare an s-au înregistrat progrese importante în domeniul nefrologiei şi a procedurilor de substituţie renală. În privinţa dializei, cea mai mare dezvoltare a cunoscut-o hemodializa. Deşi mai costisitoare, este metoda cea mai frecvent folosită pentru salvarea pacienţilor cu insuficienţă renală acută sau cronică avansată. Privatizarea serviciilor de dializă a adus multe beneficii acestui domeniu. Care sunt efectele pozitive şi negative ale acestei explozii a hemodializei, aflaţi din reportajul semnat de Dan Dumitru Mihalache.

În ultimele două decenii, numărul centrelor de dializă a crescut de 30 de ori. O procedură care salvează viaţa pacienţilor, dar în acelaşi timp perpetuează dependenţa lor de aparatura medicală. Dar soluţia optimă atât pentru pacient, cât şi pentru economiştii sistemului de sănătate, nu este această „explozie fantastică“ a hemodializei, ci stimularea transplantului renal.

 

Hemodializa, care apare ca metodă de tratament după al Doilea Război Mondial, se extinde rapid în Europa şi America, ca singură modalitate de salvare a bolnavilor cu insuficienţă renală acută sau cronică avansată.
În România, această metodă îşi face cu greu loc; sunt practicate câteva hemodialize în insuficienţa renală acută, iniţial la Spitalul Panduri, apoi câteva încercări la Spitalul Fundeni, dar istoria dializei în ţara noastră începe practic în 1974, când la Spitalului Clinic de Nefrologie „Dr. Carol Davila“, prof. dr. Nicolae Ursea implementează primul program de hemodializă cronică sau iterativă, adresat bolnavilor cu insuficienţă renală cronică, ajunşi în fază terminală.
Dacă iniţial s-a pornit cu patru rinichi artificiali second-hand, după cutremurul din 1977, Centrul de dializă din cadrul Spitalului „Carol Davila“ a primit, ca donaţie de la Asociaţia Caritas Germania, încă 16 rinichi artificiali – fabricaţi în Italia, la Mirandola –, care aveau deja multe ore de activitate, dar „pentru noi a fost o mană cerească“, spune profesorul Penescu. Astfel, cu 20 de rinichi artificiali, în anul 1977, România devenea vizibilă pe harta Europei sub acest aspect, în Balcani fiind cel mai mare centru de hemodializă şi singurul din România.
Cam în aceeaşi perioadă, spune specialistul, se făcea hemodializă şi la Timişoara, tot printr-o colaborare cu Asociaţia Caritas Germania; pacienţi din România plecau să facă hemodializă în Germania, dar un centru organizat şi intrat în structura spitalului timişorean, care să fie aprobat de Ministerul Sănătăţii, încă nu exista. Cel de la „Carol Davila“ era singurul. Aici se formează o echipă care câştigă experienţă în lupta cu toate complicaţiile hemodializei, care abundau la acea vreme, din cauza aparaturii neperformante, a dotărilor, precum şi a aprovizionării la nivelul subzistenţei. De altfel, prof. dr. Penescu spune că „politic vorbind, dializa era privită ca o gaură neagră, care risipea banii sistemului sanitar; nu era deloc încurajată“.
Între timp au mai apărut încă vreo câteva centre în România: pe lângă cel de la Timişoara, unul la Iaşi, altul la Târgu Mureş, la Craiova, şi cam aşa ne-a prins revoluţia. Erau cinci centre înainte de revoluţie, iar acum, în 2013, vorbim de 148 de centre de hemodializă la nivelul României: „o explozie fantastică, peste 10.000 de pacienti trăiesc graţie acestei metode de epuraţie extrarenală“, spune prof. dr. Mircea Penescu.
Doar la nivelul Capitalei, de exemplu, în prezent sunt şapte-opt centre care practică dializa, ele fiind găzduite de clinici universitare, precizează prof. dr. Mihai Voiculescu, şeful Clinicii de Medicină Internă de la Fundeni: Institutul Clinic Fundeni, Institutul Paulescu, Spitalul Universitar, Spitalul Floreasca, Spitalul „Sfântul Ioan“ etc. În afara acestora, mai există nu mai puţin de şase centre private care fac acest lucru. Prof. dr. Eugen Moţa, preşedintele Societăţii Române de Nefrologie şi şeful Clinicii de Nefrologie de la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova spune că în acest oraş sunt trei centre de dializă – în afară de centrul public din cadrul Spitalului de urgenţă, mai sunt două centre private – care asigură servicii de dializă la nu mai puţin de 380 de bolnavi: „cred că doar centrul de la Iaşi ne depăşeşte ca număr de bolnavi dializaţi, în afară de Bucureşti, evident“.
Dializa peritoneală a debutat, în România, după anul 1995; acum majoritatea centrelor universitare o practică. Ponderea celor trataţi prin această metodă este în scădere, precizează profesorul Moţa – de la un nivel maxim de 20%, atins în anul 2007, la sfârşitul anului 2011 s-a ajuns la cca 10%, identic cu cel din Prof. dr. Gabriel Mircescu2009: „există o relaţie strânsă între creşterea numărului de centre de dializă din ultimii ani şi reducerea ponderii bolnavilor dializaţi peritoneal“. Şi toate acestea, în pofida măsurilor CNAS de stimulare a utilizării acestei metode de tratare a bolii. „Creşterea la 20 a procentului bolnavilor care încep terapia de substituţie a funcţiei renale (TSFR) prin dializă peritoneală ar genera economii de aproape 1,2 milioane de euro pe an, acoperind parţial cheltuielile determinate de creşterea anticipată a numărului de bolnavi“, explică preşedintele SRN.
Numărul bolnavilor incidenţi a crescut în ultimii cinci-şase ani, depăşind cifra de 3.000 în anul 2011 (aproximativ 250 pe lună), în continuare existând o preponderenţă a bărbaţilor, iar vârsta medie cunoaşte o creştere rapidă – „aproape jumătate din bolnavii incidenţi în anul 2011 au vârsta peste 60 de ani“, arată prof. dr. Moţa. De asemenea, ponderea diabetului zaharat şi a bolilor vasculare renale este în creştere, depăşind deja 14%; la cei la care a fost iniţiată TSFR în anul 2011, un bolnav din trei are fie diabet, fie boală vasculară a rinichiului, „de aceea, problemele de îngrijire se complică, iar mortalitatea este de aşteptat să crească“.
Proporţia celor cu etiologie necunoscută a bolii cronice de rinichi continuă să fie extrem de mare (peste 30%), ceea ce indică o insuficienţă a asistenţei nefrologice în stadii iniţiale, diagnostic tardiv şi iniţiere de urgenţă a tratamentului substitutiv renal. „Peste două milioane de români suferă de această boală, dar ea este recunoscută doar de 40.000, adică 2%. Este necesar deci să se facă un screening pentru populaţia la risc – diabeticii, hipertensivii, obezii, persoanele care fumează. Fumatul, de exemplu, reduce funcţia renală cu 18%“, a adăugat prof. dr. Moţa.

Transplantul renal, soluţia optimă

   Debuşeul din hemodializă trebuie să fie transplantul renal, spune profesorul Penescu: „Dacă ne oprim aici, dacă nu există la orizont nicio şansă, pacientul va rămâne toată viaţa dependent de dializă. Transplantul renal este într-adevăr o soluţie care, cu toate limitele care mai există încă, este net superior în privinţa confortului fizic şi psihic al pacientului“.
   Lucrurile s-au mişcat destul de bine în cazul transplantului, spune şi profesorul Gabriel Mircescu. În ultimul timp, a crescut numărul acestor intervenţii, însă şi aici persistă problema finanţării. El este convins că, de fapt, este o problemă de neînţelegere a sistemului: „Este aberant să dai 17.000 de euro pe dializă şi să nu faci transplant, care te costă 11.000. Costurile s-ar reduce cu 15–20% dacă s-ar accepta finanţarea a 500 de transplanturi pe an, nu 200, cum se finanţează acum. Numai de aici ar ieşi economii serioase în sistemul sanitar“.
   În România, transplant renal se face la Centrul de Chirurgie Urologică, Dializă şi Transplant Renal – Institutului Clinic Fundeni din Bucureşti, la Institutului de Urologie şi Transplant Renal Cluj-Napoca, iar din anul 2000 şi la Spitalul Clinic „Dr. C. I. Parhon“ Iaşi. Primul transplant de la donator viu, în ţara noastră, a fost făcut în anul 1980, la Clinica de Chirurgie Urologică Fundeni (aşa se numea atunci), sub conducerea prof. dr. Eugeniu Proca. În prezent, numărul acestora a ajuns la 1.420, potrivit acad. prof. dr. Ioanel Sinescu, şeful Centrului de la Fundeni. La Cluj-Napoca, în ultimii 20 de ani s-au făcut peste 1.500 de transplanturi. Centrul de la Iaşi a realizat în jur de 100 de transplanturi, de la înfiinţare, „rezultatele fiind cu adevărat remarcabile, având în vedere că nu am pierdut niciun pacient şi doar patru s-au reîntors la dializă“, a declarat prof. dr. Adrian Covic, şeful Secţiei de Dializă şi Transplant Renal şi director al Spitalului „C. I. Parhon“ Iaşi.

O privatizare reuşită

   Centrele private de hemodializă sunt binevenite, spune profesorul Penescu, deoarece apariţia lor se bazează pe faptul că această metoda iterativă este, de drept, una ambulatorie. Pacienţii, fără complicaţii extreme care să îi facă dependenţi de spital, sunt apţi pentru epurarea făcută în condiţii ambulatorii.
   Dializa trebuie efectuată în afara spitalului, spune şi prof. dr. Ciocâlteu, managerul Spitalului Clinic de Urgenţă „Sf. Ioan“ din Capitală. În spital nu trebuie internaţi decât bolnavii care încep încep procedurile de dializă, care au nevoie de mici intervenţii chirurgicale pentru calea de abord vascular sau cei cu altă patologie decât cea renală. Centrele de dializă din spitale ar trebui să dispară, iar spaţiile respective să fie altfel folosite. Un centru public trebuie să fie doar o simplă staţie de dializă cu două-trei aparate pentru bolnavii cronici internaţi şi pentru cazurile de insuficienţă renală acută. Altfel spus, în opinia acestuia, dializa privată trebuie să primeze, cu condiţia ca în centrele respective să se facă un tratament adecvat.
   Prof. dr. Gabriel Mircescu, preşedintele Comisiei de nefrologie din cadrul MS, spune că în 2004–2005, când a început programul de privatizare în domeniul dializei, erau circa 8.000 de bolnavi trataţi în România, acum s-a ajuns la aproape 11.000: „Nu înseamnă că s-au îmbolnăvit mai mulţi oameni, ci că au fost identificaţi şi diagnosticaţi mai mulţi, dar şi că au existat mai multe posibilităţi de tratament“.
   Primii paşi în direcţia privatizării acestor servicii au fost făcuţi prin anii 1999–2000, spune acesta, după ce „calculând costurile, pe acte oficiale de la spitale (facturi, chitanţe, ştate de plată a salariilor etc.), am constatat diferenţe majore între costul mediu per pacient, respectiv şedinţa de tratament, între spitalele din Bucureşti şi cele din restul ţării. Spitalele din afara Bucureştiului cheltuiau de 15–30 de ori mai mult pentru aceleaşi servicii oferite“. De unde veneau aceste diferenţe? „De la achiziţiile locale şi din multe altele“, spune prof. dr. Mircescu.
   Soluţia convenită atunci cu factorii de decizie din minister (ministru era prof. dr. Daniela Bartoş) a fost ca tratamentul să fie trecut în ambulatoriu. Au urmat apoi licitaţii şi s-au stabilit câteva principii fundamentale: „Să nu existe deosebire între public şi privat, din punctul de vedere al rambursării de la Casă; am definit ce înseamnă serviciul de dializă, ce înseamnă să faci dializă – pacientul trebuie să fie văzut de medic, să aibă asistentă la cap, să i se facă tratamentul la un interval de timp precis, să se folosească materiale de calitate, aşa cum era prevăzut în caietul de sarcini, să i se facă analize etc. Şi toate acestea, atât în sistemul public, cât şi în cel privat“, explică şeful comisiei de nefrologie a MS.
   Un alt principiu vizat, despre care prof. dr. Mircescu spune că era trecut în documentele ce au fundamentat programul de privatizare a dializei, a fost înfiinţarea unui organism de evaluare a calităţii serviciului, care să facă verificări la faţa locului. „Nu contează câte scaune ai, contează cât de bine trăieşte bolnavul aflat în tratament. Cât de mult trăieşte, câte zile de spitalizare are nevoie ş.a.m.d. În România, din păcate nu există un organism care să facă asta. Comisia de evaluare, sau cea de acreditare se uită doar la hârtii, nu şi
Publicitate
la parametrii medicali“, spune Gabriel Mircescu.
   Este obligatoriu însă ca fiecare centru privat să aibă un contract cu spitalul pentru ca, în situaţia apariţiei unei boli intercurente, a unei complicaţii, a unui accident sau incident mai sever pacientul să poată fi internat în spital. Mai mult, profesorul Mihai Voiculescu spune că centrele universitare asigură şi educaţia medicală continuă, perfecţionarea medicilor, precum şi a cadrelor medii, fiind parte din diverse programe, unele chiar cu finanţare europeană.
   Dar menţinerea staţiilor publice de dializă presupune asigurarea finanţării, spune prof. dr. Eugen Moţa; cheltuielile impuse de tratamentul substitutiv renal nu pot fi acoperite din sumele rambursate pe caz ponderat. Acesta consideră că aproximativ 10–15% din sumele alocate programului trebuie rezervate pentru bolnavii trataţi temporar şi pentru cei care încep tratamentul în spitale, iar centrele publice din spitale trebuie să poată contracta şi şedinţe de dializă. 
   Prin urmare, un spital mare cu patologie de profil trebuie să aibă un centru de hemodializă cu 1–10 aparate, care să poată răspunde la solicitările de iniţiere sau iniţializare a tratamentului prin hemodializă. „Iniţializarea tratamentului prin hemodializă reprezintă un moment de risc major, un moment care cere foarte multă abilitate din partea medicilor şi a echipei medicale; însăşi momentul strategic de începere a hemodializei este foarte important, iar lucrul acesta nu se poate face decât în spital“, precizează prof. dr. Mircea Penescu.
   De neînţeles, nu doar în opinia lui, este cum de aceste şedinţe de hemodializă – care, la iniţierea tratamentului, pot fi în număr de trei, cinci sau chiar zece – nu Prof. dr. Mihai Voiculescusunt decontate de Casă. Spitalul de stat care le face, le face în detrimentul bugetului său. Casa spune că pacientul are foaie de observaţie şi decontează conform sistemului DRG. „Acest pacient special, aflat la limita toleranţei, care necesită intrarea în hemodializă, poate avea complicaţii care necesită tratamente extrem de costisitoare, are nevoie de tot felul de perfuzii, de medicamente extrem de scumpe etc. În plus, mai face şi aceste şedinţe de dializă, la început zilnice, costul lor depăşind de trei-patru ori ceea ce se decontează prin DRG“, explică managerul Spitalului „Carol Davila“.
   El spune că şedinţa de hemodializă, în România, costă 118 euro. Uneori sunt necesare chiar zece şedinţe de iniţiere, iar spitalului, în funcţie de cum este cotat conform ICM şi TCP (tarif pe caz ponderat), poate să i se deconteze doar 1.200–1.500 de lei. „Ce poate face spitalul cu 1.200 de lei la un pacient pentru care, lăsând la o parte medicaţia obişnuită, cheltuielile cu partea hotelieră a spitalului, investigaţiile – deosebit de scumpe – doar hemodializa ajunge la aproape 1.200 de euro“, se întreabă acesta, insistând pe faptul că se face o mare nedreptate faţă de respectivele spitale: „Casele de asigurări de sănătate fac economii pe seama spitalelor de stat“.
   De fapt, în serviciile ambulatorii de dializă, doar managementul este privat, spune prof. dr. Gabriel Mircescu: „Banii sunt publici, vin tot de la Casă. Tratamentul hemodializei, de exemplu costă 17.000 de euro pe an per pacient şi nimeni nu l-ar putea face, în acest moment, fără banii de la Casă“. Dializa peritoneală costă 12.000 de euro pe an, iar transplantul cam 11.000 de euro (inclusiv intervenţia), la preţurile de astăzi din România.
   Datorită acestei privatizări, precizează profesorul Moţa, numărul centrelor de dializă a continuat să crească în România, investiţia privată fiind de ordinul a 40.000.000 de euro, în condiţiile în care tarifele pentru serviciile de dializă nu au fost practic modificate. Cel mai mare avantaj economic al privatizării, în viziunea sa, a fost însă predictibilitatea cheltuielilor: „Dacă se consideră estimarea în funcţie de tarifele actualizate, cu indicele de inflaţie anual şi o prezenţă medie de 90% a bolnavilor prevalenţi în sistem, diferenţa faţă de cheltuielile efective este impresionantă – peste 213.000.000 de euro pe an“.

Mai este până la perfecţiune

   Cu siguranţă faţă de anii de pionierat ai hemodializei în România, situaţia actuală este radical schimbată, afirmă profesorul Mircea Penescu: „S-a ajuns la perfecţionarea aparaturii de hemodializă, a monitorizării acestui proces – aparatul preia foarte multe din responsabilităţile medicului sau asistentei medicale –, dar rămân totuşi două momente mai dificile: iniţierea hemodializei şi debranşarea de la aparat“.
   În afara faptului că designul aparatelor s-a schimbat, s-au miniaturizat şi au apărut funcţiuni noi care securizează pacientul în timpul hemodializei, a progresat şi medicaţia specifică hemodializei: în primul rând, eritropoietina umană recombinată. Acest stimulator al eritropoiezei, obţinut prin inginerie genetică, reprezintă un progres enorm, deoarece anemia renală este cea mai severă problemă în cazul acestor bolnavi, ea urmăreşte ca o umbră insuficienţa renală, fiind strictProf. dr. Eugen Moţalegată de intensitatea acesteia. S-au obţinut preparate superioare de fier injectabil, perfuzabil, care reuşesc să corecteze deficitul de fier.
   Au apărut tot felul de medicamente care combat hiperparatiroidismul, boala osoasă a acestor bolnavi, au apărut concentrate de aminoacizi esenţiali, care reuşesc să suplimenteze dieta pacienţilor, cu consecinţe foarte bune asupra evoluţiei lor clinice. „Hemodializa este un proces dinamic, în permanentă îmbunătăţire dar, zic eu, încă mai sunt resurse, nu am ajuns la perfecţiune“, conchide Mircea Penescu.

Viitorul, marcat de progrese semnificative

   Desigur că progresul tehnic şi-a lăsat amprenta şi în domeniul terapiilor suportive renale, spune prof. dr. Mihai Voiculescu: „Un procent tot mai important de bolnavi practică hemodializa la domiciliu, hemodializa zilnică, cea care mimează cel mai bine funcţia epuratorie a rinichiului“. Sunt aparate miniaturizate, simplificate, astfel încât după un mic curs de iniţiere, familia, sau chiar bolnavul însuşi este capabil să-şi facă hemodializa la domiciliu cu costuri mult mai mici pentru societate şi cu eficienţă sporită, pentru că se face zilnic şi nu de trei ori pe săptămână.
   De asemenea, profesorul Voiculescu spune că suntem foarte aproape de a avea aparate de hemodializă miniaturizate. Pe baza nanotehnologiilor de ultimă oră, s-a ajuns ca aceste aparate să poată avea dimensiuni care tind să se apropie de cele ale rinichiului şi, de ce nu, „putem spera cât de curând la un aparat de hemodializă care se poate purta sau implanta, astfel încât transplantul de rinichi va avea un concurent foarte puternic în aceste microaparate de hemodializă“.
   Progrese s-au înregistrat şi în ceea ce priveşte soluţiile pentru dializa peritoneală, care sunt mai puţin agresive la nivelul peritoneului. În felul acesta, riscul infecţiilor şi riscul sclerozării peritoneului au scăzut. Deja se practică în mod curent dializa peritoneală continuă, nocturnă, în care pacientul, pe întreg parcursul zilei îşi desfăşoară activitatea normală, iar seara îşi branşează peritoneul la un aparat care facilitează circuitul de spălare a interfeţelor peritoneale. În felul acesta se extrage ureea şi alţi produşi de metabolism proteici toxici, în timp ce bolnavul doarme. Prof. dr. Alexandru Ciocâlteu vede, ca progres în terapia de supleere renală, rinichii artificiali computerizaţi, membranele de dializă de o mai bună calitate, terapia corectă şi adaptată a anemiei, paşi semnificativi în terapia osteodistrofiei renale, introducerea dializei cu bicarbonat, dializa peritoneală ca alternativă la hemodializa clasică etc.
   Viitorul pentru care „luptă“ prof. dr. Gabriel Mircescu, în acest domeniu, se leagă însă de previzibilitatea bolii: „Boala acesta este previzibilă. În momentul în care unui om începe să i se îmbolnăvească rinichii, medicul ştie precis, în funcţie de tipul de boală pe care o are şi de vârstă sau parametrii implicaţi, când va ajunge la dializă. Dintr-o sută de bolnavi care au această boală, ce duce la dializă, în dializă ajung doar 10–15, restul mor pe drum înainte de a ajunge acolo“. Mor din cauza complicaţiilor – cardiovasculare, cerebrale, sau altele de acest gen, nu neapărat din cauza insuficienţei renale. Şi atunci, după părerea sa, ar trebui sensibilizaţi medicii de familie, pentru a pune diagnosticul la timp: „Este foarte uşor acest lucru, nu este nevoie decât de un sumar de urină şi o analiză de sânge“. Apoi, bolnavii aceştia trebuie îngrijiţi pluridisciplinar: „Este nevoie de o abordare multidisciplinară şi un tratament integrat care să se adreseze, cu sarcini specifice, medicului de familie, nefrologului, diabetologului, cardiologului etc., care să fie susţinută de servicii de suport“, spune Gabriel Mircescu, care susţine că, la noi, încă nu există asemenea echipe complete în spitale.
   Soluţia pe care o vede acesta se află tot la centrele private de dializă, care, evident, au nefrologi în schema de personal: „să facă un cabinet de nefrologie în Centrul lor, să pună un ecograf, să recolteze analizele măcar uzuale, să colaboreze cu diabetologul şi să facă o urmărire centrată pe nefrologie chiar în centrul de dializă“.

Invenţia medicilor de la Spitalul „Sf. Ioan“

Profesorul Alexandru Ciocâlteu, împreună cu doi tineri colaboratori, doctorii Cristina David şi Alexandru Ionel Checheriţă, au inventat o nouă metodă de dializă peritoneală, aplicabilă în anumite situaţii – peritoneofiltrarea –, pentru care au obţinut două brevete de invenţie OSIM şi medalia de aur la Salonul de inventică de la Geneva, în anul 2010: „este o modalitate de stoarcere a sângelui prin crearea unei hipertensiuni portale intermitente şi a unei ascite care va fi eliminată prin vezica urinară“.
În cazul peritoneofiltrării, spune profesorul Ciocâlteu, vasele peritoneului sunt supuse unei presiuni care produce ascită: este o metodă închisă (nu ca la dializa peritoneală), nu expune la infecţii, poate fi reglată de pacient, ceea ce creşte evident calitatea vieţii, şi are costuri de zece ori mai mici decât dializa clasică.
Din păcate, „nu mă aştept ca această metodă să fie îmbrăţişată, nici de marii şi potenţii producători de materiale de dializă, nici de colegii nefrologi, pentru că această invenţie deranjează o afacere mondială de peste 65 de miliarde de euro“, spune şeful de la „Sf. Ioan“. Interesaţi, în opinia sa, nu pot fi decât bolnavii, casele de asigurări şi poate unii oameni de afaceri.

Institut pentru bolile de rinichi, între da şi nu

   Ideea unui institut naţional de nefrologie aflat sub egida Ministerului Sănătăţii sau a Academiei Române este veche, spune profesorul Penescu: „Am dezbătut-o frecvent, mai mult decât atât, am făcut şi demersuri repetate la Ministerul Sănătăţii, solicitând ca Spitalul «Carol Davila», care, cu toată modestia o spun, este vatra nefrologiei româneşti – chiar a fost denumit «Nava amiral a nefrologiei româneşti» –, ar fi putut să devină un Institut Naţional de Nefrologie“. Prof. dr. Mircea PenescuDeşi este spital monoprofil, pe nefrologie, în momentul de faţă, el beneficiază de o secţie de chirurgie plurivalentă, care poate face toate intervenţiile vasculare necesare pentru abordul în hemodializă, montare de catetere abdominale pentru dializa peritoneală, intervenţiile pentru endocrinologice specifice bolii de rinichi, cum ar fi paratiroidectomiile. „Realmente, este un centru de excelenţă recunoscut în toată ţara; Spitalul «Carol Davila»“ ar trebui puţin analizat, dacă merită sau nu să aspire la această poziţie“, spune managerul spitalului.
   Nu ducem lipsă de organizări şi reorganizări, spune însă profesorul Mihai Voiculescu, ducem lipsă de continuitate şi stabilitate, „încât cred că după ce o să se acumuleze o experienţă de trei-cinci ani, putem să gândim şi alte forme de structuri“. Deocamdată, singura problemă reală şi extrem de importantă, în opinia sa, este prevenirea pierderii cadrelor medicale care părăsesc ţara din diverse motive.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală