Viata Medicala - Saptamanal al personalului medico-sanitar

   Nici nu s-au stins ecourile Festivalului „Enescu“ şi un nou proiect a atras public extrem de numeros, semn că acele 25 de zile de muzică amalgamată, cu interpreţi asemenea, nu au determinat o suprasaturaţie sau poate că spectatorii îşi doreau şi „altceva“. Mă refer la o anume categorie de ascultători, cei atraşi de mirajul unor denumiri sau chiar legende ţesute în jurul acestora, extaziindu-se şi emoţionându-se că au văzut „în realitate“ ceva despre care doar citiseră undeva-cândva. Aspect confirmat din plin în impactul „duelului“ între viori celebre imaginat şi „lansat“ de către Oltea Şerban-Pârâu – director al Radio România Cultural, debutând cu întâlnirea dintre un Stradivarius şi un Guarneri, mulţi având astfel revelaţia faptului că... mai există şi alţii care cântă pe Stradivarius, nu doar un singur solist hipermediatizat până nu demult în aşa măsură încât parte dintre români au fost convinşi că doar el are „acces“ la o asemenea bijuterie! Ei bine, la Tg. Mureş, Braşov, Cluj, Timişoara, Craiova, dar şi la sala Radio din Bucureşti, avalanşa celor atraşi de posibilitatea de a vedea acele instrumente a condus, firesc, şi la succesul recitalurilor, dar mai ales la „descoperirea“ sau, pentru melomani, reascultarea unor interpreţi de cotă internaţională – Liviu Prunaru, pe un Stradivarius (care... nu este cel pe care cântă Alexandru Tomescu, aşa cum au crezut unii) şi Gabriel Croitoru pe un Guarneri care i-a aparţinut lui Enescu – evoluând pentru prima oară împreună.

   Întâmplător sau nu, cei doi au talent, tehnică şi fineţe, dar şi dezinvoltura, umorul, calmul interior şi tinereţea spirituală care îi determină să se simtă foarte bine într-o colaborare – deloc „duel“ –, o superbă demonstraţie de eleganţă şi performanţă – adesea spectaculoasă – între artişti cuceriţi ei înşişi de frumuseţea muzicii şi de farmecul inedit al îmbinării unor sonorităţi create pe viori din veacurile XVII-XVIII, păstrându-şi nealterate prospeţimea şi strălucirea, dar şi personalitatea proprie.

   Bine echilibrat, programul a cuprins miniaturi interpretate, în compania pianistului Horia Mihail, de Liviu Prunaru (Vals scherzo de Ceaikovski, Dans ungar nr. 17 de Brahms-Kreisler, Meditaţie de Massenet, La ronde des lutins de Bazzini) şi Gabriel Croitoru (Intermezzo – Souvenir de Vienne de Provost, Zapateado şiMelodii lăutăreşti de Sarasate, Capriciul vienez de Kreisler), apoi opusuri scrise pentru două viori (Marele Duo de Beriot, Duo în re major de Spohr) şi, în final, Cinci piese pentru pian de Şostakovici. Alternând virtuozitatea cu lirismul (fără a fi nicio clipă tentaţi să sublinieze latura sentimental-romantică, de atâtea ori speculată), impecabili în plan tehnic şi expresiv, cei doi violonişti i-au încântat pe cei care îi apreciază încă din anii când erau elevi şi, deopotrivă, pe cei care îi ascultau probabil pentru prima oară, aplaudându-i entuziast chiar şi... după fiecare parte a lucrărilor, deci departe de a avea măcar cunoştinţă despre împărţirea opusurilor în trei sau patru secţiuni (care însă... nu erau menţionate în programul de sală). Era şi acest aspect o prelungire a reacţiilor ce au caracterizat întreg Festivalul...

   Trecând peste astfel de „detalii“, sperând că şi novicii au învăţat „lecţia“ pentru altădată, cuceriţi acum de paginile minunate tălmăcite cu ştiinţă şi firesc, am ascultat cu o reală plăcere şi emoţie acea întâlnire a două viori ilustre, fiecare cu o istorie anume, puse în valoare de artişti din generaţia (încă) tânără pe care „străinătatea“ îi apreciază de ani buni şi pe care, în sfârşit, de o vreme au început să-i „observe“ şi organizatorii vieţii muzicale bucureştene, după ce ne-au sufocat efectiv cu zeci de apariţii ce purtau o unică „semnătură“ din varii şi discutabile motive. Iar dacă anterior i-am regăsit în multe ediţii ale Festivalului de la Sinaia, de această dată am asistat la recitalul lor „în duel“ – o experienţă aparte, reliefând calitatea lor de artişti adevăraţi, care „fac muzică“ în cel mai frumos sens al expresiei, completându-se, intuindu-şi intenţiile interpretative, conferind un plus de farmec unor lucrări alese din repertoriul accesibil publicului larg şi totodată de mare rafinament.