resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Doctorul fără urme: Dimitrie Ioan Marcu

Autor: Antoaneta LUCAŞCIUC | 20 August 2013
Doctorul fără urme: Dimitrie Ioan Marcu
   Deşi apreciat, înstărit şi cu siguranţă cunoscut la confluenţa secolelor al 18-lea şi al 19-lea, despre doctorul Dimitrie Ioan Marcu nu se ştiu în prezent prea multe lucruri. O parte a biografiei acestuia poate fi însă reconstituită din filele unor cronici şi hrisoave.
   Astfel, dintr-o primă sursă aflăm că „şătrarul“* Ioan Dohtorul este întărit în locul ce ocupa ca medic al Spitalului Colţea unde au fost şi mai înainte, la data de 17 iunie 1790“1. Primirea sa a fost făcută de arhiereul şi epitropul spitalului, părintele Zehnon, ca „să-l cunoască de dohtor al şpitalului dându-i orânduita leafă de taleri 60 pe lună“2. Se vede că a fost apreciat de domnie, întrucât, nu peste mult timp, „la 22 martie 1793, Alexandru Moruzi porunceşte orânduirea şătrarului Ioan Marcu ca al doilea doctor al oraşului, al Epitropiei obştirilor“, „pentru căutarea obrazelor celor scăpătate şi alţi săraci, (…) cu leafă (…) din veniturile Cutiei milosteniei“3. Până atunci, timp de 10 ani fusese medic comunal al Bucureştilor numai doctorul Dimitrie Luca – zis Caracaş (1782–1804). Iatroistoriograful Pompei Gh. Samarian crede că „doctorul Ioan Marcu, n-a lăsat nici o urmă despre trecerea lui prin acest serviciu, de parcă nici n-ar fi fost“4. Mai târziu, găsim o confirmare despre activitatea continuată a dr. Marcu la Spitalul Colţea, într-o catagrafie din 1809–1810 făcută tuturor funcţionarilor din Bucureşti, iar dintre medici este înscris şi dr. Ioan Marcu cu suma de 250 lei, asemenea cu doctorii Silvestru (Filiti), Constantin (Darvaris) şi Constantinache Caracaş5. P. Gh. Samarian insistă că dr. Dimitrie Ioan Marcu, menţionat şi în februarie 1790 la Spitalul Colţea „şi mai înainte“ (de când anume, nu se ştie), este una şi aceeaşi persoană cu: Dimitrie Jan Marcu, Dohtorul Jan Marcu sau şătrarul Ioan Dohtorul etc.6.
   Despre „vestita familie Marcu din Sibiu se scrie şi în „Istoriile comerţului românesc“, ale lui N. Iorga şi D. Z. Furnică, unde se află trei membri ai familiei: Dimitrie, Gheorghe, Ioan Marcu, erau menţionaţi ca „administratori ai domeniilor Brâncoveneşti din Ardeal“ şi cunoscuţi oameni de afaceri, atât în Principatele Române, cât şi în apusul Europei1. Creşterea interesului pentru bogăţiile ţărilor române şi întărirea relaţiilor comerciale prin această filieră cu Apusul, creează în primăvara anului 1817, premisele pentru înfiinţarea „unui nou consulat al Prusiei la Bucureşti“, iar mai târziu postul de consul va fi încredinţat „unui grec din Ardeal, românizat, şef al unei case de comerţ, Ioan Marcu“. Acesta îndeplinise până atunci şi funcţia de dragoman pe lângă consulatul englez dar în decembrie 1819 a decedat7. Totuşi, iatroistoriograful Samarian este încercat de îndoieli şi crede că „va fi foarte greu de stabilit gradul de rudenie dintre ei şi Şătrarul Ioan Dohtorul sau Jan Marcu Dohtorul“1. Urmărind firul extras din „Analele parlamentare“ (vol. II/ 1, p. 349), prin care ne conduce spre identificarea cât mai veridică a personajului nostru, „ştim de exemplu că Şătrarul Ioan Dohtorul avea o soră, Sofia Dulner“ care era înregistrată, la 22 dec. 1831, ca pensionară a statului: „Sora Dohtorului Marcu, cu plata a 60 de taleri pe lună“1. Şi, tot aşa, intrând în labirintul istoriografiei (N. Iorga, în Hurmuzachi vol. X), ne pierdem prin coincidenţa numelor şi a altor ramuri genealogice: Sofia Dulner mai apare ca nepoată lui Jan Marco-diplomat, consul al Prusiei la noi7 între 1817 şi 1820, iar acesta ar fi nepotul lui „Gheorghe Dulner, vestit prin grădinile lui din Iaşi, ginere al vestitului om de afaceri Dimitrie Marcu din Sibiu“ (V. A. Ureche, Istoria Românilor, vol. VI, p. 562)1.
   În „condica domnească nr. 18, fila
Publicitate
373“ citată de V. A. Ureche (Istoria Românilor, vol. IV, p. 506), vedem că „Şătrarul Ioan, dr. de la Colţea a fost trimes pentru cercetarea aceleiaşi boale în Muscel“ (deşi nu se ştie despre ce boală a fost vorba, „o epidemie ciudată“), „tot pentru cercetarea boalei de care pătimeau locuitorii (…) la sud de Slam Râmnic“, a fost trimis şi Constantin Doctorul1. Pentru decontarea deplasării în terenul afectat de epidemie se deschide „foaia de cheltuială a 12 taleri, făcută de Şătrarul Ioan“ şi se va supune aprobării lui Saxa Coburg, împuternicitul ocupaţiei nemţeşti1.
   La 15 aprilie 1937, în programul Societăţii Române de Istoria Medicinei, Farmaciei, Veterinăriei şi Folclor Medical, este trecut şi dr. P. Gh. Samarian cu comunicarea „Efemeride. Şătrarul Ioan Dohtorul şi sentinţa divorţului – 1790“. Aşadar, în acelaşi an când este numit medic la Spitalul Colţea are loc şi procesul său de divorţ, pe care-l judecă mitropolitul Cosma al Ungrovlahiei. Aşa aflăm mai multe date despre acest eveniment din viaţa dr. Marcu, în adresa de „înştiinţare către cinstitul Divan al Prinţipatului ţărei Româneşti; Sfinţia sa s-a străduit să-i împace pe Maria jeluitoarea, cu soţul ei Ioan Şătrar, dohtor la Colţea“. Cu dreaptă şi atentă „cercetare pricinei cu deamăruntul“, s-a constatat că „nici din mărturisenia ce au dat înscris, mărturiile nefiind un temei“, n-ar fi fost îndeajuns „pricină de despărţeală după Pravilă“. Cu toate acestea, în raportul înaintat Divanului, mitropolitul recomandă acordarea divorţului de teamă „ca să nu care cumva să se întâmple vreo primejdie de moarte“. Părţile se vor despărţi, dar mai întâi vor trebui îndeplinite câteva puncte din „orânduiala pricinei“: înapoierea zestrei soţiei „şi hrana vieţei pe toată ziua“, dar mai mult decât partajul şi pensia viageră. „Şătrarul ştiind firea numitei“ nu vrea să-i dea „copilele“ la dânsa. La data divorţului, 18 decembrie 1790, soţii Marcu aveau două fete. În anul 1833, o aflăm printre pensionarii statului pe „Elena Vămeşoaia, fiica răposatului Dohtor Ioan Şătrarul“ (Analele parlamentare vol. III/1 pag. 461)8.
   Credem că era un medic apreciat, întrucât este solicitat şi la cazuri „fără speranţă“, cum este menţionată cererea din 20 februarie 1794 a paharnicului Hagi Stan Jianu din Craiova, care-l aduce din Bucureşti pe „chir Dumitrache Marcu Dohtoru“ să-i consulte nepotul, fiul lui Zamfir, cel omorât de un „bicisnic doftor“ în anul 1785. Nepotul însă se născuse mut şi după cum spune bunicul, cu amărăciune, „n-ar mai fi apucat să se nască“, mai cu seamă că înainte, mai avea două nepoate „ca argintu de curate“9. Alte veşti: la 30 august 1800, dr. Marco, împreună cu doctorii Pascale şi Silvestru Filitis, figura printre creditorii proegumentului Znagovean; în anul 1801 apare menţionat cu alt nume: „Demetrius D. Marco, med. et philos doctor“ din Bucureşti, despre care iatroistoricul Samarian crede că s-a greşit, fiind vorba de Demetrius I. Marco9. Mai multe şi tot atât de interesante sunt informaţiile aflate din cartea dr. Ştefan Vasile Episcopescu, „Practica doctorului de casă“, din care aflăm cât i-a fost de îndatorat doctorului Ioan Marcu, când „în anul 1805 venind în Bucureşti a fost instruit“ printre alţii şi de acesta în „practica medicală“9. Tot Şt. V. Episcopescu, în „Memorial de taină“, îi păstrează recunoştinţă dr. Marco şi pentru ajutorul dat „în anul 1810, în timpul tratativelor pentru căsătorie“. Despre decesul dr. Dimitrie Ioan Marcu se crede că s-a petrecut în noiembrie 1814, când la spitalul Colţea este numit doctorul Constantin Darvari9.
   O altă precizare despre starea financiară a „dohtorului Dimitrie Jan Marcu ce a murit“, vine de la „anaforaua“ din 13 mai 1815, dată sub semnătura lui Vodă Caragea. Acesta porunceşte ca suma de „12 mii de taleri, bani împrumutaţi Epitropiei casei Văcăreştilor“, de către cel decedat, să fie achitată moştenitorilor de drept (5 sept. 1815) şi chiar „cu dobândă îndoită“.8,9
   Într-un final, dr. P. Gh. Samarian, istoriograful de bun renume, declară că „s-a lămurit identitatea de nume şi persoană a Şătrarului Ioan Dohtorul din 1790“, cu cel menţionat după 1800: Dimitrie Ioan Marcu, Jan Marcu, Ioan Marcu, când, mult mai târziu, în anul 1833, îl regăsim din nou cu întâiul nume „dohtor Ioan Şătraru“, când este amintită fiica sa, Elena Vămeşoaia.8
   Cât de aproape sau mai departe de trunchiul dr. Dimitrie Ioan Marcu sunt toţi aceştia, mai sus menţionaţi, rămâne pentru o altă pagină de istorie.
 
Nota de subsol
*Şătrarul (şetrar, şatră, cort) dregător din perioada Evului Mediu însărcinat cu angajarea şi paza corturilor domneşti. În Ţara Românească, şetrarul este amintit pentru prima dată în anul 1520; la începutul sec. al XIX-lea se va păstra numai titlul dregătoriei.
1Samarian P. Gh., Medicina şi Farmacia în trecutul românesc, vol. II (1775–1834), Tipografia Cultura, str. Câmpineanu 15, Bucureşti, 1938, p. 71
2Samarian P. Gh, op. cit., p. 72
3Barbu G., „Medicina modernă în Ţara Românească“, cap. 5.9, p. 140, în Istoria Medicinei Româneşti, sub redacţia Bologa V., Brătescu G., Duţescu B., Milcu Şt. M., Ed. Medicală, Bucureşti, 1972 (Citat din V.A. Ureche, Istoria românilor, vol. VI, Bucureşti, 1893, p. 267)
4Samarian P. Gh., op. cit. , vol. III „Asistenţa publică în trecutul românesc până la 1834“, 1938 p. 280
5Samarian P. Gh., op. cit., p 288
6Samarian P. Gh., op. cit., p. 70
7Iorga N., Opere economice: Istoria comerţului românesc, Ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 729
8Samarian P. Gh., op. cit., p. 75
9Samarian P. Gh., op. cit., p. 74
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală