resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Dincolo de cuvinte

Autor: Iftimie NESFÂNTU | 9 Ianuarie 2015
Dincolo de cuvinte
  Doctorul din Şaru Dornei mă aştepta la gară. Mai mult sau mai puţin convenţional, dialogul s-a înfiripat rapid între noi. Urcasem în maşină doar de câteva minute, când prin radioul de la bord au început să curgă potop gogoşile electorale ale unora dintre candidaţi – nu mai era mult până la duminica alegerilor pentru preşedintele ţării.
   – Vasele goale fac mult zgomot, zic eu, referindu-mă la campania încă în desfăşurare.
   – Întotdeauna mi-a plăcut să las faptele să vorbească. Aşa eram încă din facultate. Am făcut şi sport de performanţă – baschet; a fost cumva felul meu de-a fi. M-a ajutat să intru mai uşor în legătură cu ceilalţi.
   – Şi pacienţii? Devin mai încrezători când ajung în preajma dv.? Capătă curaj să vă spună ce-i doare?
   Doctorul m-a privit uşor încurcat, aproape roşind:
   – O să mergem mâine – e una din zilele în care fac teren, am şi câţiva pacienţi care nu se pot deplasa – şi o să vedeţi cum stau lucrurile. E ceva dincolo de cuvinte.

Nu pot trăi fără să respir aerul de la dispensar

    În dimineaţa următoare, am mers mai întâi la dispensar. Din casă, acasă: am traversat doar un coridor, am deschis şi închis două uşi şi iată-mă-s în cabinetul doctorului Tudor Ursache, medic de familie în Şaru Dornei.
  Cam departe de casă, zic eu zâmbind.
  – Ooo, da. Departe pot spune că a fost de la Cluj până aici. Ne-am tot chinuit, ba să ne întoarcem la Cluj-Napoca, unde nevastă-mea ar fi putut prinde un post la Radiologie, ba să plecăm din ţară. Nimic nu s-a legat, parcă era un făcut. Eu am dorit să plecăm în străinătate, însăBucuria din privirile celui vindecatn-a vrut nevastă-mea când a fost posibil. Eram după 1989, aveam deja băiatul mic şi fata la şcoală. Era prin clasa a III-a, am tărăgănat, ne-am căutat motive, am rămas. A fost o epopee. Mai întâi să ne refacem locuinţa de serviciu. Nu vă imaginaţi cum arăta. Am refăcut totul. Am lucrat noi şi cu băiatul. E altceva când pui tu mâna şi faci. Pentru mine, dacă nu erau ultimii ani de facultate şi cei din stagiatură, când am lucrat în clinică şi chiar în cercetare, n-aş fi găsit aici rezolvările cele mai bune.

 

  În timp ce doctorul îşi examina pacienţii, am făcut câteva fotografii. O atmosferă de tihnă domnea pretutindeni, ca şi cum doctorul, asistenta, toţi cei prezenţi ar fi alcătuit o singură fiinţă.
   „Să trăiţi, domn’ doctor! zice o femeie, trecută de 60 de ani, care se ţinea încă mândră. Am venit să vă aduc o babă.“ Baba era o plăcintă cu brânză, coaptă într-o formă de tablă.
   – Doamna, îmi zice doctorul, a fost asistentă aici la dispensar. Şi mai trece şi acum, de când s-a pensionat, să ne vadă.
  „Nu pot trăi fără să respir aerul de la dispensar, domn’ doctor“, completează femeia.
   Am trecut într-o cameră alăturată, sală de tratamente, „să povestim“. Boca Anica, după buletin, „doamna Boca“, după cum o strigă cei din Şar, sau Anişoara, între colegi, avea un talent aparte să depene întâmplări din istoria recentă a asistenţei medicale în Şaru Dornei.

 

Aşa mi-a fost norocul

 

   – Dacă mă întrebaţi cu ce e îmbrăcat un pacient, nu ştiu, dar dacă mă întrebaţi cu ce mână a deschis uşa, ştiu să vă spun. Ştiu să vă spun şi dacă a păşit cu piciorul drept în cabinet sau cu stângul. A venit mai deunăzi un sărman, nevasta i-a murit, iar copiii nu mai vor să ştie de el.Şăruind prin... Şaru Dornei N-are nici după ce să bea apă: „Vai, domn’ doctor, mă doare mâna dreaptă de nu pot să o mişc, nu pot să ridic nimic, mă săgeată“. L-am consultat. Îşi mişca el mai greu mâna, acuza dureri, însă nici eu nu sunt adus cu pluta. Nu mă pot păcăli. Şi-atunci, am dat filmul înapoi: „Da’ tu cu mâna dreaptă ai deschis uşa. Niciodată nu deschizi uşa cu mâna durută“. Gestul lui m-a mirat. De obicei, oamenii din zonă refuză să meargă la spital, preferând să fie trataţi acasă, ca să-şi poată îngriji animalele din bătătură. Pacienţii nu bagă de seamă că tocmai astfel de gesturi fireşti pot spune multe. Îi văd cum se mişcă, cum se îmbracă sau cum se dezbracă.

 

    O întrebare care mă frământase şi peste noapte nu-mi dădea pace: „Oare ce anume i-a ţinut pe soţii Ursache legaţi de acel loc pe care nu şi l-au dorit cu tot dinadinsul?“. Dincolo de nuanţa tristă din sintagma „aşa mi-a fost norocul“, poate chiar acesta a fost: norocul. De 26 de ani, cei din zonă au aproape de ei un Om care să-i ajute la necaz ori să nu mai ajungă pe patul de spital, cum observa Emil Cristea, ultimul haiduc din zona Dornelor.
Emil Cristea, ultimul haiduc    După ce aflasem că mai există şi un supravieţuitor al rezistenţei anticomuniste, am ţinut morţiş să-l văd. Am ajuns acasă la el abia seara, târziu, după ce se culcase. Nu s-a supărat că l-am trezit din somn. „Iarnă sau vară, zi sau noapte, pe ploaie sau viscol, când era nevoie, domnul doctor îşi lua trusă şi medicamente şi mergea acasă la om, oricine ar fi fost el“, zicea el.
   – Pe vremuri, am făcut şi mici intervenţii chirurgicale, s-a scuzat doctorul, acum însă nu se mai poate.
   – „Cum aşa?“, s-a mirat Emil Cristea.
   – Vă dau doar un exemplu: sterilizarea. Pe lângă investiţia în sine, sunt obligat să am contract de service, să am martori pentru sterilizare şi să fac, o dată la trei zile, la un centru specializat, testele pentru sterilizare. Aşa cere legea. Or, eu făceam o intervenţie din asta o dată la o lună sau două, când era nevoie. Tratam diverse plăgi, dintre care unele aveau nevoie de sutură, incizii ale abceselor, panariţii, puncţii evacuatorii, diverse infecţii la nivelul mâinilor sau picioarelor. Intervenţiile de mică chirurgie sunt acum prea costisitoare pentru a mi le mai putea permite. Cu ce să plătesc testele?

 

Sentimentul de nelinişte

 

   Vorbeam mai mult pe drum, între gospodăriile celor vizitaţi.
   – Mereu am făcut teren. Anii când erai obligat să mergi la om acasă au trecut, obiceiul însă mi-a rămas. Distanţele sunt mari. Am mers şi pe jos, şi cu căruţa, iarna coboram de pe munte pe schiuri, de unde erau casele mai sus, însă ca să ajung până acolo, dădeam piept cu nămeţii. Nu aveai cum să-ţi potriveşti vizitele la paci
Publicitate
enţi cu orarul autobuzelor. Şi nu toţi locuiau la drumul principal.
Şcoala părăsită, ridicată pe vremea lui Franz Joseph   Am plecat de la Emil Cristea din Dorne şi ne-am îndreptat către dispensar.
   – Uitasem să vă spun: Abia venisem în Şar, era cu o lună sau două înainte de Paşte. Peste zi se încălzise cât de cât. Începuseră să se topească nămeţii. Seara parcă era şi mai frig. Ne adunasem şi noi pe lângă foc. Povesteam. Avusesem o zi grea. Dimineaţa, coridorul de la dispensar era negru de lume. Îi rezolvasem pe toţi. Şi totuşi, undeva în străfunduri, simţeam un fel de nelinişte.
   Mai trecusem printr-o asemenea stare într-o noapte, în aceeaşi iarnă. Întârziasem la un bolnav pe munte şi autobuzul plecase de mult. Aici, între doi vecini mânci o pită. M-am întors acasă pe jos. O luasem prin sihlă, pe o scurtătură. Înainte să trec pe lângă o pădure, mă cuprinsese acelaşi fel de nelinişte. N-a trecut mult şi am văzut lupii la marginea pădurii. Parcă erau străjerii lui Decebal. Nu mi-a fost bine atunci.

 

Adevărata confirmare ca medic

 

Ne aflam la gura sobei, într-o seară de toamnă târzie, înainte să plec. Povesteam. Tocmai bătuse cineva în fereastră. Doctorul a trecut în dispensar şi după un sfert de oră s-a întors radiind: îşi amintise de moş Crăciun.
– Nu ştiu cum de-am uitat tocmai de moş Crăciun. A fost adevărata mea confirmare ca medic în Şar. Era un moşneag de vreo 80 de ani, unul dintre cei mai bogaţi oameni din zonă: avea nu ştiu câţi munţi pe-aici, păşune, păduri, turme cu oi. Urmaşii lui au câte un munte şi-n ziua de azi.
– Era un moşneag hâtru; i-au plăcut femeile la viaţa lui, adaugă soţia.
– Da, continuă doctorul Ursache, nu ştia decât animalele, stâna şi femeile. Şi cârciuma.
Ce-a păţit moşneagul?
– Era la stână, sfârşitul lui martie, iarnă. S-a îmbătat bine. A avut o oală – un cazan mare cu apă, la fiert pe plită. Şi l-a vărsat pe el, de la brâu în jos. Arsură de gradul III–IV. Era şi îmbrăcat în iţari. Mi-o povestit: „Nu ştiu cum am ajuns – acolo lângă stână avea un pârâu şi un fel de iaz ca să adape oile – şi m-am zvârlit îmbrăcat aşa cum eram în pârâu. Nu ştiu, am leşinat, n-am leşinat, m-am trezit după ceva vreme“, şi s-a târât înapoi în coşmelia lui. După ce o ajuns, n-a mai fost în stare să se mişte. Şi s-a făcut seară. Cei de acasă se întrebau: Ce-i cu el de nu vine acasă? Ce s-o’ntâmplat? S-or pornit fiică-sa cu ginere-su cu căruţa să vadă ce-i cu el. Era de mers până la stână. L-o fi mâncat ursul? Că-n zona aia umblă şi urşii. L-or găsit acolo, l-or adus acasă în puterea nopţii. El, una şi bună: că nu se duce la spital, nu se duce niciunde, el rămâne acasă. Şi a trimis după mine.
– Îi dăduseră jos pantalonii? întreabă soţia.
– Îi dăduseră, însă cu carne cu tot. Doamne! Nu vă spun cum arăta: dacă l-ar fi luat de pe rugul aprins ar fi arătat mai bine. „Moş Crăciun, gata, dungă, la spital.“ „Domn’ doctor, nu mă duc niciunde. Io, aici, în patul meu vreau să mor.“ Moş Crăciun, aici mori! La cât de întinsă e arsura, n-ai nicio şansă. Şi dacă vrei aşa, n-am ce-ţi face. La spital trebuie să te-adoarmă şi să te cureţe. Pe viu nu te poate nimeni curăţa că nu rezişti. „Domn’ doctor, io rezist! Făceţi-mi ce ştiţi, da’ io la spital nu mă duc.“ Şi-am început. Bineînţeles că mai icnea moşneagul. Lucram cu foarte mare blândeţe.
Şi nu i-aţi făcut anestezie?
Ba da, cu xilină. Cât s-o putut. „Moş Crăciun, îi spuneam, vezi că io-s mai surd. Când te doare să strigi tare «auuu!» ca să te-aud. Că dacă nu zbieri, eu nu te-aud şi merg mai departe.“ Pe dracu’, io ştiam. El începea să răcnească, însă continuam. Trebuia să fac tot ce era de făcut, altfel nu se putea. Şi-am început să curăţ. Cu bisturiu, cu foarfece, cu pensă, cu ce aveam. Unul din subiectele cele mai spurcate din anul III de la Chirurgie/Microchirurgie sunt arsurile. Deveniseră pentru medicinişti un fel de punte a măgarului, cum era numită teorema lui Îngrijire la domiciliuPitagora. Tre’ să le ştii! Altfel nu treci. Mai avusesem şi la Chirurgie III, unde-am lucrat, nu mulţi, unul sau doi arşi. Am avut şi noroc. Păstrasem şi notiţele din facultate. Mergeam acasă şi citeam. Şi ăsta mi-o fost norocul şi norocul lui moş Crăciun. A făcut toate complicaţiile posibile şi imposibile, însă întotdeauna am fost cu un pas sau chiar doi înainte. Când îl pocnea, ştiam ce să fac. Eram pregătit şi aveam grijă să-l pregătesc şi pe el să reziste, să poată trece cu bine fiecare hop. Eu nu eram în permanenţă cu el, mai aveam şi alţi pacienţi.
Ce fel de complicaţii a avut?
Infecţii, tulburări circulatorii, a fost ars şi scrotul. I-am şi zis: „Ţi-ai pus ouăle la fiert.“ Şi dacă aţi şti cum locuia… Avea o casă frumoasă, de om gospodar, însă lui îi plăcea să stea în bucătăria de vară. Cloşca cu pui era cu el în aceeaşi încăpere, pisica tot acolo era, muşte… de neimaginat. Doar că pe jos avea podele şi nu pământ. N-am reuşit să-l fac să stea pe cearceaf, el stătea pe blană de oaie şi blana aceea era de când era şi moşul, nu i se mai ştia culoarea.
Erau tot felul de microbi acolo.
Nu ştiu dacă nu cumva i-au fost de folos aceşti microbi. Era mediul lui. Microbii aceştia erau nocivi pentru cine venea din afară, din alt mediu. El însă avea anticorpi pentru propriul lui mediu. A fost unul din factorii care l-au ajutat să iasă din acea situaţie critică. Îi tot spuneam: moş Crăciun, nu-i bine aşa! Că sunt microbi şi nu te-ajută. Şi când ştia că mă duc acolo să-l îngrijesc dispăreau toate. Altădată mergeam pe neanunţate şi, jale mare: piuiau puii, ieşea mâţa de sub pat… I-am făcut şi cort, un cort din pături. Nu era folie pe atunci, înainte de 1989. Şi el stătea în pielea goală sub cort. Zilnic mergeam, uneori şi de două ori pe zi, schimbam pansamentul, curăţam – de la sfârşitul lui martie până pe la sfârşitul lui iunie. Femeia de serviciu de la dispensar, care locuia în vecini faţă de el, ne chemase la ea de Paşte. Am mers cu toţii. Atunci l-a văzut şi nevastă-mea. Încă mai decupam bucăţele de piele necrozată, dar era scos din starea de criză. S-a uitat lung la mine şi mi-a spus: „Măi, tu eşti nebun!“
– Şi de-atunci, adaugă doamna, de câte ori se întâlneau undeva în lume, la nuntă, botez, înmormântare sau la cârciumă, moş Crăciun îl prezenta pe soţul meu celorlalţi, spunându-le: „Ăsta-i tatăl meu. Dacă n-ar fi fost el, eram de mult oale şi ulcele“. Şi s-a făcut bine. Sigur, i-au rămas nişte cicatrici, n-avea cum să nu-i rămână. Altfel, moşul era ca înainte de accident: stâna, femeile şi cârciuma. A mai trăit după aceea încă vreo şapte-opt ani, a mers pe munte, a văzut de animale. Avea aproape 87 de ani când s-a dus. Rău ne-a părut că a murit. Parcă s-a surpat un munte din noi.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală