resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Despre funie, în casa spânzuratului

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 12 Ianuarie 2018
     Să scrii despre responsabilitate și eroare medicală, în contextul lugubru în care trăim astăzi în România, pare un fel de discuție despre funie în casa spânzuratului. Mă aflu zilele acestea implicat într-un astfel de caz, cu toată drama emergentă greșelii unui doctor, un cunoscut de-al meu. Pe de o parte știu fapta, speța, și tragicul consecințelor actelor lui medicale. Pe de altă parte, discutând cu el și în fragmentul intim al conversației despre ce s-a întâmplat, descopăr un om, doar un om, confratele meu, care trece printr-o grea cumpănă de viață. Intenția n-a fost să comită acea eroare. Dar eroarea a prejudiciat profund un om. O familie. Un destin. De aici plecăm. Roata n-o va întoarce vreodată înapoi. Și e doar vina lui. A doctorului.
     Veți spune că drama unui medic nici nu se compară cu cea a pacientului. Veți spune că e lipsit de compasiune, după ce acel doctor „a distrus viețile unor oameni”, să mai rămână aer de respirat, cerneală de scris ori cuvânt de tastat și despre „criminal”. Unde criminalul e el, care-ar fi trebuit să aline, să vindece, să salveze viață. Dar.
     Într-un studiu care n-a făcut suficientă vâlvă pe la noi, din 2016, cercetătorii de la Universitatea Johns Hopkins au descoperit că a treia cea mai mare cauză de mortalitate prematură în Statele Unite e eroarea medicală. Oamenii au fost destul de isteți în definirea problemei. O eroare a actului medical este „actul fără intenție (fie de omisiune ori comisiune) sau acel act care nu-și atinge scopul intenționat sau eșecul unei acțiuni plănuite de-a fi duse la bun sfârșit, așa cum fusese intenționat (eroare de execuție) sau execuția unui plan greșit, menit să atingă un scop (o eroare de planificare) sau devierea de la un proces de îngrijire care ar fi putut cauza, sau nu, daună pacientului”. Observați că termenii definiției sunt extrem de lacși. Aproape că regăsești o paralelă cu slujba de înmormântare, unde, la un moment dat, zice popa: „și orice greșeală vor fi săvârșit ei cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun și iubitor de oameni, iartă-i”. Doar că medicina n-are valență clericală. Dumnezeu iartă, dar Codul penal nu.
     Faptul că greșim poate precipita moarte, crea, complica sau permanentiza dizabilitate. Cum de am ajuns oare pe podium, fix acolo, la un strănut distanță de eternele boli cardiovasculare? Eu nu m-am făcut doctor să omor oameni.
     Posibil că medicina a atins un prag de care-mi spunea un alt coleg neuroradiolog, că de fapt noi luptăm cu răul făcând rele, preferabil mai mici, astfel încât binele devine suma a două rele negative. Nu îi împărtășesc viziunea cumva macabră, dar fapt este că, devreme ce medicina s-a inserat atât de mult în anumite vârste, categorii ale sănătății sau dimensiuni de rezolvare ale bolii, e de așteptat că și medicina însăși, failibilă fiind, să ajungă să omoare. Operațiile uneori dau greș. Medicamentele au efecte nedorite, adverse, secundare. Pe de altă parte, nu pot să nu mă gândesc că, spre exemplu, în 1950, tatăl meu a suferit un accident de iradiere (medicală, după cum re
Publicitate
zultă, poveste lungă). Tumora de care a fost operat 60 de ani mai târziu venea cu o mortalitate postoperatorie de 30–40%. Astăzi e sub 1%. Leucemii, limfoame, cancere ale pielii ori sânului, hepatite virale, boli autoimune cu componentă articulară, până și banalele anemii, toate omorau natural, sălbatic și maiestuos, fără tăgadă medicală, pe absolut toți suferinzii, și asta devreme, în câteva luni. Până când și-au băgat doctorii coada să iscodească soluții la astfel de probleme. La fel și cu nașterile complicate sau travaliul cu circulară de cordon sau ruperea prematură a membranelor. Până la medicina modernă, moartea era o provincie încă dens împădurită, mai degrabă sacră și industria curiozității omului respecta granițele regatului, pe care doar le mai împungea un pic, de obicei pe bază de miracole ale supraviețuirii. Dar am devenit mai ceva ca zeii. Și pentru asta există un preț. Noi, doctorii, suntem – prin greșeală – mortali.
     Colegul meu plânge pentru că, pentru prima oară, nu i-a ieșit o manevră medicală altfel cvasiautomatizată, pe care o făcuse de sute de ori înainte, gest care, în compania altora, a vindecat chirurgical o groază de oameni. Nu doar că nu i-a ieșit, dar – greu explicabil – a mai făcut alt gest, în timpul actului operator, care a consfințit deznodământul. Spune că nu-și explică. Spune că e „ca și cum ar fi fost într-o altă realitate”. Așa îi pare acum. Tot el îmi mai spune că era foarte stresat pentru că, în perioada anterioară, avusese alte câteva operații complicate unde rezultatul n-a fost cel mai bun și că asta l-a făcut să fie foarte îndoielnic de abilitățile lui. Distras. Speriat. Nesigur pe sine. Tracasat.
     Câți dintre noi nu simțim asta? Dacă e ceva care îi oferă pacientului o ironică superioritate e că are o mare certitudine: nu-i e bine. Nu știe exact ce are și poate că nici nu-i pasă, dar e cert că nu e bine și poate și moare din cauza asta. Dar tu, doctor, de vreme ce ai făcut toată școala aia și ai mâinile alea și ochii (ochelarii, frecvent) ăia înseamnă că știi. N-ai voie să ai trac, ba chiar trebuie să dai încredere. Și să vindeci. Să fii fără cusur, fără abatere de la mașinăria „protocolului”. Or, după 20 de ani anul acesta de când am intrat în patria medicinei, nu pot să nu-mi pun problema că poate am luat-o cu toții un pic pe arătură. Inclusiv în privința diadei praxis vs. malpraxis.
     Toată standardizarea medicinei, predictibilitatea ei, standardele diagnostice, ghidurile terapeutice au făcut din „trabantul” medical un fel de „formula 1” (parafrază senatorială auzită zilele acestea). Dar au făcut și ca, prin matematica succesului, medicina să devină a treia cauză de mortalitate. Am lăsat în țărână multe altele care, cu ani în urmă, băteau „greșeala medicală”. Poate că o să ne luptăm curând pentru medalia de argint sau chiar de aur la cauză a morții. Ceva nu-i normal aici. Și mi-e greu, pe undeva, să reconciliez limita omului, respectiv și-a actului lui medical, cu faptul că, treptat, umanitatea noastră s-a dus la coada clasamentului. Povestește Henry Marsh, eminent neurochirurg, cazul unui pacient cu nevralgie trigeminală dreaptă pe care, din greșeală, l-a operat la ganglionul stâng. Când omul s-a trezit din anestezie cu aceleași dureri atroce, a durat un pic până să-și dea chirurgul seama că tăiase aiurea. Apoi, și-a cerut iertare și l-a operat și pe partea potrivită. Unele greșeli sunt așa. Altele lasă oameni schilodiți și pe alții îi bagă în mormânt.
     Trăim o bună parte din timp sub presiunea de-a fi fără greșeală. Astfel că, în cele din urmă, când ni se întâmplă, tot universul arde dimprejur. Și atunci nu mai contează câte vieți ai salvat, câți oameni ai făcut bine. Vei fi judecat pentru acel moment, acel simplu moment, când ai făcut rău. Despre toate de mai sus și multe altele e musai să vorbim în 2018.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală