resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Desecretizarea lucrurilor stânjenitoare în tratamentul ticurilor

Autor: Dr. Mariana MINEA | 19 Iunie 2015
Desecretizarea lucrurilor stânjenitoare în tratamentul ticurilor
    Avem nevoie de mai multe studii în domeniul ticurilor şi sindromului Tourette, este de părere Davide Martino (foto) de la Kings College Hospital din Marea Britanie şi co-fondator al societăţii europene pentru studiul sindromului Tourette. Martino pune accentul pe importanţa evaluării comorbidităţilor acestor pacienţi, pentru o bună adaptare a tratamentului. Iar în acest tratament trebuie să intre obligatoriu psihoterapia, cu o accesibilitate redusă şi în Marea Britanie.
    Unul dintre lucrurile care se cunosc despre sindromul Tourette este că 60% din persoanele afectate suferă de tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie. Asocierea este mai frecventă în rândul copiilor de sex masculin şi se corelează, la rândul ei, cu o creştere a ratei mortalităţii. Din punct de vedere etiopatologic, studii recente indică o activare inflamatorie mediată imun la nivelul microgliilor.

 

    – Care sunt comorbidităţile subevaluate la pacienţii cu ticuri şi sindrom Tourette?
    – Vorbim despre ADHD, tulburare obsesiv-compulsivă, impulsivitate, anxietate, depresie, tulburări de somn, cu tulburări de dispoziţie şi de menţinere a controlului. Aceste comorbidităţi nu sunt evidente dacă te concentrezi doar asupra ticurilor. Dar ele pot fi principalul motiv pentru care o persoană are această tulburare de comportament motor.

 

    – Şi ele presupun tratamente diferite?
    – Beneficiază de tratamente diferite, da, atât medicamentoase, cât şi psihoterapie. Cel mai important este să informezi pacientul despre aceste probleme. Ce vreau să spun este că ticurile sunt evidente. Sunt adeseori o sursă de stânjeneală, dar chiar dacă se atenuează atunci când pacientul se prezintă la medic, ele pot fi observate. Însă compulsiile sau ruminaţiile nu pot fi observate şi pacientul nu ţi le spune. Trebuie să le scoţi la suprafaţă. Şi poate că ele sunt o problemă pentru pacient.
Publicitate
Poate că nu le realizează, poate că se jenează să vorbească despre ele, pentru că pare caraghios că pierzi atât de mult timp aranjându-ţi camera sau verificând aragazul la fiecare câteva minute. Oamenilor nu le place să vorbească despre asta, pentru că ştiu că e o problemă de sănătate mintală. Mai degrabă îţi vor spune că sunt un pic deprimaţi, dar nu îţi vor spune cele mai stânjenitoare lucruri. Şi uneori cele mai stânjenitoare lucruri sunt cele care le pun cele mai mari probleme în viaţă.

 

    – Cum are loc terapia comportamentală pentru ticuri – în cadrul unor echipe multidisciplinare sau pacienţii trebuie să caute un psiholog?
    – Aceasta este o problemă, şi nu numai în Marea Britanie, peste tot, inclusiv în Statele Unite. Pe de o parte, tratamentele pentru ticuri sunt relativ noi şi nu toţi specialiştii în terapie comportamentală ştiu ce trebuie să facă la acest capitol. Ceea ce fac eu – fac primele două şedinţe cu pacientul, în orele din afara programului, din proprie iniţiativă. Timp de 30–40 de minute, trecem împreună printr-o listă de ticuri, vorbim despre ele, îl întreb pe pacient care sunt cele mai neplăcute ticuri pentru el şi începem să lucrăm cu ele. Dezvoltăm, de exemplu, mişcări care concurează cu ticurile. Dacă pacientul îşi mişcă brusc capul spre lateral, îi spun că atunci când simte pulsiunea de a face asta – pentru că există aceste senzaţii premonitorii – să îşi contracte muşchii gâtului şi să menţină capul drept. Nimeni n-o să observe că îşi contractă voluntar muşchii gâtului, este mult mai puţin vizibil decât ticul în sine. Dacă se antrenează să facă asta şi îi intră în obişnuinţă, atunci, în timp, va avea mai puţine ticuri şi va învăţa să reziste pulsiunii. Nu îi pot trata timp de săptămâni, pentru că nu sunt specialist în terapie comportamentală, nu am expertiza, şi nici timpul necesar, dar pot iniţia o terapie, pot oferi un punct de plecare – asta poţi să faci, de ce nu încerci şi să vedem cum funcţionează. Mulţi colegi de-ai mei procedează aşa, neurologi şi psihiatri, pentru că nu avem resurse.

 

    – Deci nu îi trimiteţi la psiholog.
    – Ba da şi aşa ar trebui procedat. Numai că, şi aici intervine al doilea aspect, listele de aşteptare pentru a intra la psiholog sunt lungi, de şapte luni, uneori de nouă luni, poate dura şi un an până când pacientul ajunge la psiholog. Iar tratamentul psihologic trebuie finanţat de comisiile de sănătate şi uneori acest lucru nu se întâmplă. Şi astfel pacienţii nu au acces la tratament. Putem obţine rezultate mai bune şi într-un mod rapid, în câteva zile, decât să le cer să aştepte Dumnezeu ştie cât.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală