resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Depresiile românilor

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 7 Aprilie 2017
    Când i-am spus unei jurnaliste care sunt semnele cardinale ale unui episod depresiv, a remarcat spontan: „Înseamnă că jumătate din colegii mei de redacție au așa ceva”. Oricât de gingașă ar fi retorta, fapt e că, necunoscut nouă și trecută deja în vernacularul contemporan, depresia s-a încetățenit în vocabula cotidiană a fiecăruia. E morbul prezentului, un conservant pe care-l găsești mai pe fiecare articol din raft. Pentru înaintașii noștri, vezi Suțu, Marinescu sau Obregia, cei care au teoretizat despre boala depresivă, mai întâi nevroză/psihoză și-apoi pateticul „tulburare”, acesta să fi fost dezideratul? O zi în care, dimpotrivă, să vorbim la fiecare pas despre maladia unui secol, unul nu doar la risc de a-și pierde poezia, dar și să se înece în melancolie?
    Zi după zi, văd oameni cu suferință emoțională. Mai pe toți îi întreb ce-i aduce la mine. Că doar nu dragul, adaug pe-o buză de sarcasm. Într-unul din două cazuri, răspunsul e: „Domnule doctor, cred că am depresii”. E superb, în subtilitatea lui, acest plural tipic românesc. Câți ca noi, să aibă nu una, ci cât mai multe. Dar nu de fudulie, cât de rușine, precum ardeleanul, care, întrebat odată dacă are SIDA, a răspuns: „Doar un pic, pe fund”, nu cumva să se afle că habar n-avea ce înseamnă acronimul.
   Luată în serios, boala are magie, are mister, are ceva din vechea lume a medicinii. Luată în fapt, așa cum au făcut pastorii ultimului sfert de veac prin ulița devenirilor noastre, e o bagatelă. Un ceva care ține de periferie, de moft, de hachițe. Nu știu foarte mulți confrați – și includ câțiva psihiatri – care s-o vadă în fapt pentru ceea ce este. Și asta tocmai pentru că, aparent, atât de mulți oameni dimprejur au ajuns să umble ca striga prin târg. Fără scop, fără vreo plăcere, fără să le pese sau fără să se bucure, pendulează între casă și serviciu, între copii și televizor, între televizor și pat, între conjugal și secretele patului. Dispoziția depresivă, tristețea fără cauză, amărăciunea în exces, iritabilitatea până la paroxismul furiei, absența plăcerii sau regretul vremii prin trecut, somnul făcut fragmente și sufletul apăsat, toate sunt ubicue. Cauza, afli la orice colț de stradă, e „vremurile care le trăim (sic!)”. E un paradox, până la urmă nu sunt printre cele mai rele, dar reputația lor e grosolană. Dintr-atâtea colțuri vine vântul rece al nesiguranței, unul de spulberă om de comunitate. Cognomenul „depresie” n-ar mai ajunge. De-aici pluralul. Noi, dragă domnule, avem atâtea motive, nenumărate tristeți provinciale, încât musai să apelăm la apelativul mai larg.
    Și, pe cât de fatalistă este exprimarea, până la urmă, pe-atât de puțin e văzută în splendoarea-i modelată – mai întâi biologic, apoi psihologic și, în cele din urmă, social. Pentru medicul de formație carteziană, e ori aritmie, ori nu e. Ori e depresia boală, ori nu e. Și, dacă omul e apatic, melancolic sau întors pe dos, agitat, dar n-avem o coerență sindromală la toate anterioare, există mereu o pubelă la înde
Publicitate
mână – una a
psihologiei. Cu ce s-o ocupa psihologia nu-i foarte clar nici măcar pentru psihologi, căci prin stuf, prin boschet, prin formularea teoretică există o multitudine de explicații, unele mai fistichii decât celelalte. Și, dacă nici psihologii nu se pun de-acord, e cvasiobligatoriu că, în sărăcie, în marasm, în nemernicia câinoasă a cătușei dată de punga de pufuleți, unică bucurie vesperală, depresia devine obligatorie. Săracii sărmani, păi cum să nu fie „terminați la psihic”? Observația nu face decât să sublinieze fantezia colectivă, că dacă omu-i bogat, are buricul fin și burdihanul plin, n-ar avea „motive” să fie deprimat. Or, adevărul e că am văzut și săraci fără depresie, și bogați bocnă de hipertimic-negativi. Și asta pentru că, dacă am proiecta dimensiunile acestui imens morb pe firmamentul gândirii noastre semiologice, standardul de viață e doar o stea din galaxie. Sunt atâtea altele, multe și mult mai cu luci pe străluci, unele care țin de triade cognitive (vezi Beck și gândurile negre despre sine, alții și lume) sau de biomarkeri anume eluzivi (vezi nu doar eterna serotonină, dar și – mai nou – anumite interleukine implicate în răspunsul inflamator). Și vocea de casandră a lui Gordon Parker, unul din marii teoreticieni ai tulburării depresive majore, care aduce perpetuu aminte că, fără o bună definiție a bolii, dacă facem din depresie un fel de gunoi, n-avem cum s-o tratăm altfel decât cu gunoaie.
   Când Organizația mondială a sănătății propune, recent, că depresia a devenit prima cauză de morbiditate și dizabilitate, merită deci să te uiți cu atenție la componentele propoziției. În primul rând, nu depresia „cultural exprimată”, cât boala depresivă. Cum de-o fi cauză de dizabilitate începi să înțelegi doar dacă te uiți cu atenție nu doar la determinanți, dar și la costuri. Și pe la noi prin sat, la noi prin urbe, zilnic statul pierde niște zeci de milioane de euro prin costuri directe și indirecte date de scăderea productivității în condițiile unei populații, care, în anumite zone, are o prevalență a bolii de 30–40%. Omul deprimat n-are resursă să se îngrijească bine de el, căci îl doare cât de mult nu-i mai pasă, ba mai e și contagios, căci boala îi dă nu doar un savoir-êtredeficitar dar și un savoir-faire privind propria-i condiție, încât unii mai primesc și bani sub formă de pensii de dizabilitate pentru „tulburare depresivă și anxioasă mixtă” (faimoasa „pensionită”). Morbiditatea, în schimb, e buba neagră pe absolut orice altă patologie cu care te-ai putea întâlni. Nu există taxon actualmente valid, în orice specialitate, care să nu se intersecteze, fie prin diagnostic, fie prin prognostic, fie prin resort terapeutic, cu spectrul depresiei, indiferent că vorbim de o reacție de adaptare a individului (maladaptativă) ori de subsoluri intermediare.
    Pentru acest adevăr, noi ce-am găsit de cuviință să facem, ca medici? Pentru „depresiile” românilor, nu doar că am distrus psihiatria, atât la adulți, cât și la copii și adolescenți. Nu doar că am împuținat și aproape uitat centrele de cronici, veșnic suport la sfeșnic și candelă, dar am făcut bucăți psihiatria comunitară, centrele de sănătate mintală, am umilit profesia psihologică și-am redus-o la o opincăreală, atât în formația profesională, cât și în practica ulterioară și apoi am făcut niște „programe naționale” ca scuză perpetuă la lipsa de viziune a celor care ne conduc. Avem, actualmente, o țară unde accesul la servicii e sub 10%, unde continuă să guverneze strategiile simptomatice, unde reabilitarea și reinserția socială sunt sub formă de deziderat, unde anunțuri precum cele ale OMS sunt absolut futile. Pentru că până și conducătorii noștri au replică, vreodată fi-vor întrebați, cum că „la tăți ni-i greu, și-am avut și eu depresii mai demult, dar le-am tratat cu voință și niște ceai de sunătoare”. La trecutu-i mare, mare viitor.

 

 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală