Există, oare, o criză a învăţământului superior medical din România? Suntem şi aici la coada Europei? Putem intra cu şanse egale în colaborări cu instituţii academice similare din lumea vestică? Ce ne poate salva?
„Demnitatea, prestigiul, vizibilitatea!...“. Sunt ingredientele unui „aliaj“ preţios – monedă forte pentru „conturile secrete“ ale medicilor.
– În lumea aceasta agitată, tot mai tehnică, singurul lucru care are valoare până la urmă este aspectul emoţional. Orice progres aduce după sine tot felul de facilităţi, dar, dacă dispare relaţia aceasta dintre oameni, dispare tot. Ca şi o casă sau un loc fără suflet. Sunt case ori clădiri superbe care te îngheaţă când intri în ele. Iar altele, care, din exterior, nu ies prin nimic din obişnuit, odată ce-ai intrat, simţi că te copleşesc prin căldură, sentimentul de siguranţă pe care-l simţi, aproape fără să ştii de unde vine. Sunt şi oameni, mai ales dintre cei aşa-zis simpli, capabili să inducă astfel de trăiri. Spunem noi că „au suflet“, că omul sau oamenii care locuiesc acolo au însufleţit acea casă. Cu acest gând am acceptat să fiu şeful Clinicii Chirurgicale I şi, după izbânzile modeste din Clinică, cu acelaşi gând am acceptat şi funcţia de rector.
– N-aţi fost împins niciodată către latura tehnică? – Ba da, nici nu poţi progresa într-un domeniu ca acesta fără informaţie şi fără deprinderi tehnice... Dar să păstrăm proporţiile şi să revenim la condiţia noastră de oameni: dacă încărcăm totul pe latura tehnică, pierdem adevărata bogăţie a vieţii şi singura care îţi arată că trăieşti... Şi un robot face, tehnic vorbind, foarte multe lucruri. Dar nu are viaţă... Nu simte, nu trăieşte ceea ce face... Asta cel puţin deocamdată. Pe măsură ce vor evolua lucrurile, iar roboţii vor fi încărcaţi şi cu sentimente, cine ştie la ce se va ajunge...
– Şi păstraţi suportul emoţional şi în relaţiile cu bolnavii? – În marea majoritate a cazurilor, da. Din păcate, timpul pe care-l am este limitat... Dar acolo unde este cazul, întotdeauna mă opresc şi rămân mai mult şi dacă sunt întrebări, încerc să le fac faţă... Este însă şi acest „din păcate“...
E bai. Mare!...
– S-a schimbat ceva în statutul medicului, domnule profesor? – Din punctul meu de vedere, nu. Cred că este o poveste bilaterală, nu ţine doar de felul în care politicul ajunge să vadă lucrurile, ci ţine şi de felul în care noi ne conservăm starea la care am fost aduşi, acea lipsă de reacţie faţă de felul cum suntem interpretaţi... Aici sunt probleme ma
jore. Cei care ajung la putere folosesc sănătatea şi educaţia ca trambulină electorală... Şi când dau de vistierie şi ajung la împărţirea banului, brusc îşi readuc aminte că trebuie să raţioneze economic şi socotind că sănătatea şi educaţia nu aduc beneficii directe, imediate (pe durata mandatului), ci sunt doar consumatoare, ajung să le treacă din nou pe linia de cenuşăreasă de care discutam... Şi e păcat: educaţia, sănătatea, chiar dacă nu aduc profit direct, imediat, îţi asigură, pe de o parte, vitalitatea unui popor şi capacitatea lui de a nu fi 50% în pensie de boală şi 50% în activitate, nu?! Cine nu investeşte în minte şi în capacitatea oamenilor de a ajunge să îşi depăşească propria condiţie, aducând un pic de lumină suplimentară, practic nu investeşte în progres... Şi nici sănătatea şi nici educaţia nu pot face progrese fără bani... Statutul medicului rămâne pe mai departe la îndemâna mass-media, ce ajunge să fie agresivă pornind de la întâmplări nefericite din spitale. Dacă se întâmplă ceva, vinovat e acarul Păun – în condiţia de faţă medicul – uitându-se tot acel lanţ de determinări, de slăbiciuni care l-au adus şi îl ţin pe medic în această situaţie. O eroare sau întâmplare nefericită într-un spital poate implica şi participarea medicului ca atare. Se uită că întreg sistemul din spatele lui, prost gestionat sau cu resurse limitate, îl aduce câteodată în situaţia de a ajunge să hotărască: să facă o intervenţie cu riscuri sau să nu facă nimic, acoperindu-se pe el şi echipa, fără a oferi acelui pacient vreo şansă... Cu alte cuvinte, dacă vrei să vezi adevărul, în cazul multora dintre cei condamnaţi pentru malpraxis nu găseşti întotdeauna vină numai în activitatea medicală, ci şi în condiţiile în care medicul e obligat să-şi desfăşoare activitatea. De asta cred că a-l judeca pe medic este nepotrivit. Şi nu mă refer la medicii indiferenţi faţă de bolnavi, ce ajung să-şi gestioneze profesia într-un spital public ca şi cum ar fi la un aprozar... Nici nu vreau să mă gândesc la urmările unor astfel de atitudini şi voi continua să cred că sunt cazuri rare. În marea lor majoritate, medicii – sunt convins – îşi fac treaba aşa cum trebuie. Iar recunoaşterea materială este... mai bine să nu mai vorbim.
– Dacă simplificăm lucrurile, percepţia societăţii, întreţinută şi de mass-media, se poate formula într-o frază: medicul e în spital ca să se îmbogăţească şi nu ca să se ocupe de sănătatea pacienţilor.
– Din păcate, asta este opinia societăţii... Şi este, trebuie să o recunoaştem, întreţinută de mass-media, superficială adesea, obedientă faţă de Putere. Şi aceiaşi oameni, care au pretenţia ca medicul să fie robot şi să lucreze 24 de ore din 24 şi ori de câte ori au nevoie să fie prezent la datorie, ajung să judece în felul următor: medicul, din moment ce continuă să lucreze – n-a plecat, n-a protestat – logic, e mulţumit de cum este remunerat de către stat. Şi, dacă şi-a ales această profesie, nu l-a obligat nimeni să se facă medic, nu are decât să o facă... Să-şi ducă crucea!
– Suntem în faţa unui paradox: med
icul este văzut şi judecat din perspectiva unor imagini false, şi în consecinţă remunerat ca atare – în bătaie de joc –, iar în realitate el se confruntă cu suferinţa necosmetizată: să consulte, să opereze, de multe ori peste program. În aceleaşi condiţii, dincolo, niciun medic nu ar intra în operaţie... De exemplu, chiar în timpul interviului cu dl dr. Vasile Binţinţan, a intrat un coleg să-i spună că nu sunt mănuşi. Nu mai erau bani pentru mănuşi chirurgicale! Şi în toate sălile, pacienţi pregătiţi deja aşteptau intervenţia... – Şi adăugaţi la asta că şi medicul e om, are o viaţă personală şi un timp al lui; teoretic le are, în realitate, acest timp al lui este limitat sau inexistent; de multe ori, medicul rămâne peste program în spital, iar dacă ai cere acelaşi lucru unui om din altă profesie, ar ajunge să pună pe masă cuantumul fiecărui minut petrecut şi suma aferentă... „Dacă ţi-ai ales profesia de medic, du-o la capăt...“, judecă societatea. Sunt de acord, dar atunci dă-i importanţa socială meritată şi fă-l pe medic să ajungă sub raportul remunerării într-o asemenea situaţie încât să nu-l facă dependent de mila publică pentru a putea supravieţui. Oferă-i demnitatea pe care o merită în societate. Şi atunci nu va mai opta să meargă la mii de kilometri de casă, unde i se oferă şi un salariu decent. Şi nu e numai salariul; o mare parte dintre medici pleacă dincolo pentru condiţiile în care pot să lucreze.
Cu alte cuvinte, în spitalele româneşti nu trebuie să fii doar doctor, trebuie să ştii să-ţi gestionezi firele de sutură, plasele pentru eventraţie, protezele pentru vascular sau de altă natură în celelalte specialităţi. Şi fiind în faţa bolnavului, eşti pus în situaţia de a-i spune că n-ai altă cale decât să utilizezi materiale pe care el sau aparţinătorii trebuie să le cumpere. Or, ce fel de relaţie se poate stabili cu pacientul când tu, medic chirurg, cadru didactic universitar, trebuie să-i spui că el urmează să-şi procure medicamente, fire de sutură, anestezice ori alte accesorii necesare unei intervenţii chirurgicale şi manevrelor postoperatorii? Este un bai. Mare! Şi tot acest bai, multiplicat zilnic în sute de ipostaze în spitalele din ţară, ţine de organizarea sistemului, de importanţa acordată medicului... Când s-a propus ori s-a votat un buget atât de mic, pentru ei a fost mai important altceva decât sănătatea cetăţenilor... Să învăţăm să nu pierdem ceea ce am moştenit „Emoţia trebuie să fie elementul de bază în orice facem“, îmi spunea profesorul. Şi ascultându-l, mă gândeam la un tânăr, poate încă student, asistându-şi maestrul la o intervenţie chirurgicală, identificându-se cu el. Pe masă este pacientul, anesteziat, deschis... Graniţa între viaţă şi moarte, miracolul de a fi sau a nu fi. Şi între ele, punct nodal, medicul. Ce încărcătură emoţională fantastică: stări mijlocite de gesturi, schimb de priviri, expresii de o fracţiune de secundă, surprinse sau nu pe chipul chirurgului ori anestezistului. În acele clipe, te desprinzi de toate celelalte probleme personale, se activează cazuri similare operate sau asistate cândva, găseşti sau nu resurse să vii cu o altă rezolvare pentru o situaţie nouă, ce pare fără ieşire. Cum să fii doctor fără suport emoţional?! Performanţele unui viitor medic sau cadru didactic universitar ţin de felul în care va şti să se implice în relaţii sufleteşti, să transfere celorlalţi încredere, căldură, sentimentul că sunt înţeleşi şi că medicul va face tot ce este omeneşte posibil să-i ajute.
– Trebuie să învăţăm să nu pierdem ce avem, ce am moştenit şi, odată ce am descoperit ce păstrăm în noi, să-i învăţăm la rândul nostru pe tineri cum să facă să nu se înstrăineze de această zestre şi, cunoscând-o – cunoscându-se – să o dezvolte; ţine, poate, şi de o anumită structură... Mă gândesc, fireşte, şi la zestrea nativă din fiecare şi la moştenirea culturală şi, în Medicină, la cele lăsate de înaintaşi. Nimic nu începe, la scară omenească vorbind, din neant... Abia din acest răspuns, susţinut de altfel de toate măsurile şi proiectele iniţiate în calitate de rector, aveam să înţeleg ce raţiuni l-au determinat pe dl prof. dr. Constantin Ciuce să accepte o asemenea misiune, fără a-şi abandona prima dragoste: Chirurgia.
„Linia frontului“ s-a mutat în noi înşine – Aş continua ideea dv. spunând că lumea nu începe cu noi, dar acolo unde suntem şi cât suntem nu poate continua decât prin noi. În cazul de faţă, cu dv. Am urmărit, cât mi-a fost posibil, schimbările promovate ca şef al Clinicii Chirurgicale I, practic o schimbare nu numai la faţă, ci şi în profunzime: reabilitare este puţin spus. Din câte mi-am dat seama, restructurările pornesc de la rădăcina lucrurilor. Şi ţin de substanţă, de mecanismele intime ale activităţii chirurgicale. Unele au fost deja prezentate, altele poate înviitoare interviuri şi reportaje. Am urmărit în parte şi interviurile acordate odată cu preluarea funcţiei de rector. Sunt câteva teme recurente în ieşirile dv. la rampă: demnitatea medicului şi a cadrelor didactice, vizibilitatea şi prestigiul UMF „Iuliu Haţieganu“. De ce tocmai acestea?
– Sunt puncte nodale dacă vrem să ne angajăm într-o schimbare în mai bine. De peste 20 de ani, asistăm la degradarea continuă a Şcolii şi a sistemului medical, a demnităţii medicului şi a personalului medical, la învrăjbirea pacienţilor contra celor care ar trebui să le fie speranţă... Şi toate cu ajutorul unei mass-media care exploatează neprofesionist „senzaţionalul“ – nu mă refer acum la săptămânalul
„Viaţa medicală“, o excepţie notabilă în peisajul românesc. Într-o Românie tot mai bolnavă, condiţia de pacient se agravează şi adânceşte şi degradarea condiţiei medicului. E un cerc vicios, ce pare fără ieşire, un război perpetuu... Suntem într-un asediu continuu, duşmanul fiind în interiorul nostru de această dată. Este un război psihologic, purtat cu propriile noastre arme – sensibilităţi, slăbiciuni. Izolarea, lipsa de atitudine sau evadarea din sistem ne condamnă pe toţi, chiar şi pe cei care fug... Scade motivaţia pentru a urma Medicina, România se goleşte de cei care ar trebui să asigure prezentul şi viitorul sănătăţii oamenilor... M-aţi întrebat ce se întâmplă cu învăţământul medical. Ei bine, în atari condiţii, instituţiile de învăţământ superior sunt împinse să se transforme în biete fabrici de eliberat diplome şi asta în absenţa unei legislaţii care să le permită autonomie financiară reală. Bugetul nu corespunde valorii individuale, evaluate obiectiv şi nu prin partizanat politic, legislaţia actuală nu încurajează şi nu permite funcţionarea unor mecanisme motivante în atragerea profesioniştilor şi nici selecţia riguroasă a celor care merită să-şi primească diploma de absolvire. Concret, universitatea noastră, asemenea altor universităţi publice, este blocată şi nu-şi poate afirma şi dezvolta propriile resurse umane. Cea mai importantă resursă, în esenţă singura resursă, este omul, cu fondul s
ău de emoţii, sentimente. Dacă nu poţi oferi o salarizare care să asigure cadrelor didactice demnitatea corespunzătoare rolului pe care-l joacă, cum să-i motivezi pe oameni? De aici am pornit: demnitate, vizibilitate, prestigiu...
– Ajutându-i pe ceilalţi – colegi, studenţi, populaţia, beneficiarul serviciilor medicale în cele din urmă – să vadă ce se petrece, să înţeleagă că este nevoie de o schimbare de atitudine; nu-ţi poţi schimba atitudinea decât dacă înţelegi de unde porneşte răul. O schimbare de atitudine, traducând, înseamnă o schimbare profundă a sinelui. „Linia frontului“ nu mai e în Parlament sau în Piaţa Constituţiei, ci s-a mutat în noi înşine...
– Sunt însă de ajuns aceste schimbări punctuale de atitudine ale cadrelor didactice (ce vor fi „citite“ de studenţi) sau ale medicilor? Nu toţi vor trece, în interiorul lor, în tabăra progresiştilor... Sunt şi inerţii, determinări exterioare, practici devenite obişnuinţe, sunt conştiinţe alterate, poate chiar de nerecuperat... Ce fel de împrejurări ori situaţii pot ajuta la formarea sau păstrarea demnităţii unui student?
– Am făcut această precizare şi în raportul 2009/2010 privind starea Universităţii, susţinut în faţa comunităţii academice... Studenţii nu sunt îndeajuns de motivaţi pentru a se implica, într-un număr critic, cât să poată determina o schimbare vizibilă în calitatea formării lor profesionale. Un număr insuficient dintre ei înţelege că inserţia pe piaţa muncii şi reuşita sunt dependente de propria demnitate. Pare simplu pentru noi, dar nu e... Mă refer la demnitatea cu care ştiu, acum, ca studenţi, să-şi stabilească statutul în relaţie cu cadrele didactice, să-şi exercite dreptul la cursuri, la stagii practice şi activităţi de cercetare de calitate, onorându-şi şi ei obligaţiile, învăţând să aibă opinii şi curajul de a le susţine... O atare „mutaţie interioară“ le asigură şi disponibilitatea la efort. Însuşirea cunoştinţelor obligatorii pentru practica medicală are nevoie mai întâi de disponibilitate. Şi disponibilitatea este afectivă, astfel de stări se întemeiază prin mijlocirea emoţiilor. Nu este vorba de a vrea sau de a impune, ci de a-ţi dori... La această zonă trebuie să ajungem.
– Şi mijloacele de a ajunge pe terenul emoţiilor care sunt? – Le cunoaşteţi mai bine. Vă citesc reportajele, găsiţi de fiecare dată acele porţi ale sensibilităţii ca să ajungeţi la sufletul cititorului...
– Am vorbit mai puţin despre prestigiul Universităţii conduse de dv., ştiu că aveţi şi motive de mândrie... – Prestigiul de care ne bucurăm în prezent nu este un bun câştigat pentru totdeauna. Este o competiţie şi operează cu standarde acceptate în UE. În reevaluările naţionale, am fost poziţionaţi – în clasamentul Ad Astra – în topul universităţilor publice din România, pe poziţia a cincea din 43 de instituţii evaluate, primul loc între universităţile cu profil medical. Este vorba de creşterea vizibilităţii prin publicaţiile ştiinţifice indexate ISI. Dar, raportându-ne şi la celelalte universităţi, avem o contribuţie per cadru didactic de patru ori mai mică decât universitatea care ocupă primul loc pentru acelaşi an. M-aţi întrebat şi de schimbările promovate... Ocupăm, în acelaşi clasament, primul loc între universităţile din România care au înmatriculaţi la studii studenţi străini. Dar este o mutare ce aduce probleme în plus şi, fireşte, muncă: acces liber la înscriere prin afişare pe internet, reguli clare şi transparente pentru evaluarea dosarelor, înmatricularea celor mai buni dintre candidaţi, schimbarea raportului între numărul de studenţi UE şi cei non-UE. Nu am acceptat înscrierea niciunui student străin peste locurile propuse de facultăţi şi aprobate de Senatul UMF. Sute de dosare ale candidaţilor înscrişi în competiţie şi clasificaţi, cele care au depăşit numărul stabilit de conducere, au fost respinse. Or, nu este uşor să ai acceptul colegilor. Este vorba de venituri substanţiale. Şi dacă nu izbuteam asta, prestigiul UMF ar fi fost ştirbit şi în anii următori nu am mai fi avut înscrieri în număr aşa de mare... Internaţionalizarea studiilor este un vis al oricărei universităţi, dar nu trebuie să devină povară în realizarea actului didactic. Dacă o tratăm ca pe o afacere, vom pierde bunul cel mai de preţ: prestigiul. E o mare responsabilitate.
Centrul de Cercetări pentru Genomică Funcţională, Biomedicină şi Medicină Translaţională
– Vă rog, domnule rector, să enumeraţi câteva „zone fierbinţi“, prioritare, aflate în atenţia conducerii UMF. – Pe scurt, prin hotărâri ale Senatului, am înlăturat dintre condiţiile de promovare ale cadrelor didactice pe cele restrictive, impuse de Carta universităţii şi nu de lege, împlinind astfel o promisiune făcută la
preluarea mandatului de rector. Mai sunt multe de rezolvat: blocarea posturilor din instituţiile sistemului public ne-a împiedicat să organizăm concursuri. Am încurajat înscrierea, indiferent de provenienţa candidatului, pe orice post devenit vacant. Suflul nou este necesar şi poate trezi din amorţeală locurile în care nu se întâmplă nimic. Trecerea studenţilor de la buget la taxă şi invers, în funcţie de performanţa obţinută, a adus în discuţie aspecte privind evaluarea obiectivă a cunoştinţelor şi, uneori, chiar probleme serioase de moralitate, deopotrivă ale studenţilor şi ale cadrelor didactice. O treime din studenţii înscrişi la studii de licenţă sunt cetăţeni străini. Învăţaţi de mici să aibă o opinie pe bază de argument, ei nu tolerează atitudini neargumentate, indiferent din partea cui vin. Am încurajat organizarea studenţilor străini în structuri profesionale şi promovarea reprezentanţilor lor, ca şi a studenţilor români, în structurile de conducere ale facultăţilor şi universităţii. Am cerut Bibliotecii Centrale a UMF să achiziţioneze cărţi în limbile franceză şi engleză ca suport pentru cursuri. Dar acolo puteţi face chiar dv. o documentare şi o să vedeţi cu siguranţă mai multe. O realizare ce va fi finalizată în această toamnă – o să invităm din timp „Viaţa medicală“ ca partener media al manifestării şi o să vă rog să fiţi prezent – este înfiinţarea unui Centru de Cercetări pentru Genomică Funcţională, Biomedicină şi Medicină Translaţională. Va funcţiona în clădirea nouă de pe strada Marinescu. O infrastructură modernă, orientată pe proiecte cu subiecte actuale, deschisă colaborării cu universităţi şi centre de cercetare ştiinţifică de vârf din toată lumea. Vor fi lansate granturi de cercetare, prin competiţie internă, vor fi cuprinşi în activităţi şi cadre didactice şi studenţi deopotrivă...
Acolo unde nu trăieşti degeaba
Un dialog recent cu un interlocutor pentru care am un respect deosebit m-a pus în faţa unor stări de lucruri triste: „De ce să vorbiţi despre spitalul X de la Cocoţaţii din Deal, despre care n-a auzit nimeni şi nu despre spitalul Y din Bucureşti, unde se aduc pacienţi pe bandă?... Şi despre ale cărui performanţe ştiu toţi. Vă arăt, dacă vreţi, statisticile!“. Pe moment, am fost descumpănit. Interviul cu dl prof. dr. Constantin Ciuce mi-a limpezit şi răspunsul. Diferenţa între acele spitale, performante doar în statistici, şi cele despre care nu ştiu prea mulţi (încă!), dar în care oamenii se simt oameni, diferenţa dintre medici pe care îi vedem şi-i auzim – eu, eu, eu! – şi cei care aleg drumul întortocheat şi dificil al faptelor ţine de a avea sau nu conştiinţa responsabilităţii lor acolo unde se află, de a avea sau nu suflet. Ca şi diferenţele dintre o casă, perfectă ca arhitectură, construcţie, finisaje, rece însă şi o alta în care, odată ce ai intrat, simţi că trăieşti şi, mai important chiar, realizezi că nu trăieşti degeaba. Şi nu pot decât să-i deplâng pe cei care nu văd sau nu pot să vadă o atare diferenţă, ori pe cei mult prea înţepeniţi în propriile lor prejudecăţi ca să se mai poată schimba.
RSS
ISSN 1583-8862
