resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Dacă nu romancier, măcar eseist

Autor: Dr. Al. TRIFAN | 7 Martie 2014
Dacă nu romancier, măcar eseist

Doctorul Pierre Mauriac a fost fratele celebrului romancier François Mauriac. Nu ştim ce l-a determinat pe Pierre să urmeze medicina, dar probabil l-a invidiat pe François pentru succesul său literar. Cum era imposibil ca ambianţa culturală să nu-l influenţeze, nu s-a putut stăpâni să scrie şi el. Dar, deoarece profesia îl aşeza mai aproape de intelectualitatea medicală şi îi punea la îndemână informaţii din practica meseriei, şi-a folosit stilul său cultivat pentru a face iatroeseistică. Rezultatul a fost cartea Aux confins de la médecine (La limitele medicinii), editată de cunoscutul librar din Paris al doctorilor, Bernard Grasset, în anul 1926.

 

 
 
 
   În calitate de frate bun, François Mauriac îi acordă girul său scriindu-i prefaţa pe care o reproducem în mare parte, ca să aflăm ce credea un mare scriitor despre profesia noastră: „Medicii vor tot timpul să pară că nu-şi mai văd capul de treabă. (…) pe un om inteligent, chiar un om superior, meseria îl mănâncă. Un medic… s-ar crede pierdut în cazul în care clientela sa ar bănui că are o seară liberă. «N-am nicio oră liberă…» este refrenul repetat mereu; specialitatea îi roade. Cursuri universitare, serviciu la spital, laborator, o clientelă, copiii n-au împiedicat pe autorul acestei cărţi de a avea o oră pentru el; ora cea mai fecundă, aceea în care, în tăcerea nopţii, omul surmentat de treburi găseşte, se regăseşte, se concentrează asupra elementelor disparate ale fiinţei sale, se recompune citind un capitol din Montaigne, de Pascal. Atunci, observaţiile pe care, graţie celei mai frumoase meserii, le-a cules de-a lungul zilei, se luminează şi capătă valoarea sa umană“. Întrerupem puţin citatul pentru a strecura admiraţia simţită în faţa unei atât de frumoase şi juste exprimări. Într-adevăr, medicul extrage din suferinţa împotriva căreia luptă zilnic cea mai autentică valoare umană. Continuăm citatul: „Pentru el (medicul umanist n.n.), omul nu se rezumă la pancreas ori la căile sale biliare. Acest biolog care petrece în laborator cea mai mare parte a timpului său liber ştie că mai există şi alte metode de investigaţie în afară de microscop. Pentru fiinţa umană, el cunoaşte diverse metode de cercetare; dar se complace în special să recurgă la bătrânii săi confraţi adormiţi (din trecut n.n.). Diaforus nu a fost totdeauna atât de ridicol precum îl prezintă Molière. Autorul acestei cărţi (Aux confins de la médecine, n.n.) o ştie pentru că biblioteca sa este plină de cărţi vechi, unde a găsit de exemplu că encefalita letargică a fost descrisă de un doctor încă din secolul XVIII. Dacă aceşti vechi maeştri au abuzat de sentinţa: magister dixit, modernii nu practică oare în exces sistemul tabula rasa? Fratele meu nu este dintre aceştia nerespingând nicio lecţie, nici măcar chiar acelea pe care i le furnizează romancierii. Intuiţiile lor nu i se par întotdeauna neglijabile şi nici analizele lor. Iată pentru ce l-a reţinut pe Proust. Crede însă, dimpotrivă, că nu treb
Publicitate
uie fabricate personaje după ipoteze efemere; pentru ale mele, am mare noroc prin faptul că verosimilitatea lor fiziologică este confirmată de acest savant frate al meu.“
   Încheind citatul, putem susţine fără teama de a greşi că eseurile medicale ale doctorului Pierre Mauriac reunite în volumul Aux confins de la médicine nu sunt perimate de trecerea timpului. Astfel, una din primele teme abordate este aceea a specializării versus formaţie holistică. Aici intervine şi experienţa noastră, care ne arată că îngus­tarea excesivă a gândirii clinice prejudi­ciază procentul de diagnostice reuşite.
   Un al doilea eseu se ocupă de specificitate şi personalitatea biologică. Formularea celor două noţiuni acoperă ceea ce înţelegem prin faptul că medicul trebuie să se ocupe de bolnavi şi nu de boli. Iată că, astăzi, ne aflăm în era medicinii personalizate. Dar să vedem dacă sintagma „personalitate biologică“ rămâne valabilă şi nu detronează impostor psihologia. Răspunsul la acest semn de întrebare este că, de fapt, mai depăşită pare acum sintagma „personalitate psihologică“. De ce? Pentru că materialul biologic conţinut în personalitate nu este neglijabil, nucleul său, Selful sau Sinele conţinând, conform psihanalizei, mulţi vectori economici. Pe de altă parte, neurobiologia pătrunde astăzi din ce în ce mai adânc în fenomenologia personalităţii, tinzând spre o ţintă – pe care însă nu o va atinge nicicând – de materializare a sufletului. În sfârşit, rivalul în eseistică al lui Pierre Mauriac, medicul scriitor Leon Daudet, susţine că există o inteligenţă a corpului compusă din instinctele sufletului. Iată câteva citate remarcabile reproduse de Pierre Mauriac: „Noţiunea de perso­nalitate este prima şi cea mai certă a celui ce se conduce după ordinea gândurilor, dar ea se întunecă pe măsură ce se caută o definiţie care nu poate fi obţinută, ci se naşte odată cu noi“ (Descartes). „Cine poate spune unde începe şi unde se termină individu­alitatea… dacă celulele se asociază pentru a forma organismul sau dacă este organismul care se disociază în celule“ (Bergson).
    În următorul capitol, Limitele vieţii, autorul nu reuşeşte, desigur, date fiind stadiul mai puţin avansat al ştiinţei la acea vreme, să dea un răspuns clar unei probleme care şi astăzi este incertă şi controversată. De mare anvergură filozofică şi speculativă principială beneficiază următorul eseu: Despre scepticism în medicină. Chiar şi astăzi se disting două figuri de medici diferiţi – unii au o încredere oarbă în medicamente, prescriindu-le cu amândouă mâinile, iar alţii sunt înclinaţi să lase mai mult loc naturii, care să se ocupe de pacienţii săi. Aforismul lui La Bruyère – „Un medic bun este cel care are medicamente specifice“ este o critică la adresa polipragmaziei. Iar Montaigne spune: „Să ne lăsăm puţin în seama Naturii, ea cunoaşte mai bine treaba decât noi“. Spinoza imaginează o natură în stare activă (natura naturans) şi una în sare pasivă (natura naturata). Dar această medicină expectantă, care nu este decât un corolar al scepticismului terapeutic, este condamnată în general, ca o contemplare a morţii. Încă şi astăzi practica medicală este divizată între direcţia clinică susţinută de Trousseau şi drumul tehnicii iniţiat de Laënnec.
   Scepticismul în medicină are drept cauză aserţiunea: „Dacă speranţa este prea mare, disperarea urmează prea iute; de la decepţie la scepticism, panta este rapidă“.
   Una dintre cele mai frumoase definiţii ale talen­tului de practician este următoarea: „Arta me­dicală nu este decât manifestarea bunului-simţ, a spiritului critic (şi analitic, am adăuga noi). Înseamnă inteligenţa şi inima puse în serviciul ştiinţei, când aceasta este deficientă; este spiritul fin care face ca, lângă bolnav, ceea ce recunoaştem să fie ceea ce intuim“ (Laënnec).
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală