resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Cui îi este frică de Alzheimer?

Autor: Dan Dumitru MIHALACHE | 19 Februarie 2016
Cui îi este frică de Alzheimer?

     Peste 300 de specialiști în îngrijirea pacienților cu probleme neurodegenerative sunt așteptați să participe, în perioada 24–27 februarie la Conferința Națională Alzheimer 2016, organizată la București de Societatea Română Alzheimer (SRA). Programul va include trei cursuri pre-conferință, sesiuni științifice adresate specialiștilor, precum și workshopuri pentru persoanele cu tulburări cognitive, membrii familiilor acestora, îngrijitori, publicul larg. Mai pe larg despre aceste lucruri, dar și despre problematica bolii Alzheimer în România, aflăm de la prof. dr. Cătălina Tudose, președinta SRA și a conferinței.

 

 

 

 

     – Ce propuneți participanților la ediția din acest an, a șasea?
     – Conform tradiției, vom avea specialiști și cercetători de renume din țară și străinătate, care vor aborda o varietate de teme, printre care: criterii actuale de diagnostic și importanța biomarkerilor, abordări actuale în cercetarea tulburărilor neurodegenerative, nevoile pacienților cu demență din perspectiva persoanelor afectate de boală, concepții etiopatogenice actuale în demențe, leucoaraioza – semnificații clinice, importanța factorilor vasculari în etiopatogenia bolii Alzheimer, consilierea preevaluare, abordări terapeutice inovatoare, rolul profilactic și terapeutic al nutriției, ca și aspecte neuropsihologice particulare – neuropsihologia desenului, cercetări privind stima de sine în tulburările neurocognitive.

 

     – La ce personalități vă referiți?
     – Vine, de exemplu, profesorul Rajesh Kalaria (Newcastle, Marea Britanie), unul dintre cei mai mari neuropatologi din lume. Ne va vorbi despre factorii vasculari din boala Alzheimer și aspectele neuropatologice ale acesteia, care sunt paradoxale și ridică extrem de multe semne de întrebare pentru cercetare și pentru clinicieni. Apoi, profesorul Iliya Lefterov (Pittsburgh, SUA), un cercetător de elită, bulgar de origine, care studiază amiloidul. Mai este Ruxandra Cărare, de origine română, care conduce un colectiv de cercetare în Southampton, Marea Britanie, și este specializată pe modificările foarte discrete care apar la nivelul vaselor mici. Va fi alături de noi și profesorul Michael Davidson (Tel Aviv, Israel) care va vorbi despre folosirea neurolepticelor în tulburările de comportament la persoanele cu demență. Avem și colaboratori din țară foarte interesanți. O particularitate rămâne, în continuare, participarea românilor plecați în afară, cum ar fi profesorul Adrian Ivănoiu (Leuven, Belgia), clinician și cercetător de elită, care lucrează într-un centru de neuroștiințe din Bruxelles.

 

     – Anul acesta ați planificat și o deplasare la Breaza, la un centru privat. De ce?
     – Până acum, am tot vorbit teoretic despre ce și cum ar trebui făcut în această patologie. De data aceasta, ca noutate, ne vom deplasa la un centru privat, înființat de curând la Breaza, care are o abordare foarte modernă a tulburărilor pe diverse tipuri de intensități. Acolo va fi și o întâlnire cu pacienții, o discuție despre nevoile acestora, la fața locului și, mai ales, se vor aborda aspecte practice privind îngrijirea. Vor veni acolo și membri ai familiei, și profesioniști.

 

     – Sunt mulți bolnavi de Alzheimer în România?
     – Estimativ, pe studii făcute de Alzheimer Europe, la care am contribuit și noi, considerând că prevalența este similară în general în majoritatea țărilor europene, la noi este estimat un număr de 270.000–300.000 de pacienți cu demență de tip Alzheimer. Forma de demență din boala Alzheimer este cea mai dramatică, pentru că pe lângă tulburările cognitive, apar și modificările care, sigur, definesc demența.

 

Genetica nu explică întru totul apariția bolii

 

     – În ultimele decenii s-au înregistrat succese mari în cercetare, inclusiv în acest domeniu. Unde ne aflăm și către ce tindem?
     – Deși nu s-a găsit o soluție curativă pentru tulburările neurodegenerative, în ultimii 30 de ani s-au aflat foarte multe lucruri despre mecanismele etiopatogenice, s-au sintetizat tipuri de medicamente. Un număr tot mai mare de medici stăpânește deja această arie. Serviciile însă, de diagnostic precoce sau de prim diagnostic, sunt în continuare foarte puține. Un mare impas în lumea științifică îl reprezintă cele două mari concepții: pe de-o parte se consideră că principala leziune neuropatologică este dată de placa amiloidă, iar pe de altă parte, responsabilitatea este atribuită celeilalte proteine patologice – proteina tau. Neurodegenerarea, de fapt, provine din combinarea acestor două tipuri de leziuni, care generează un proces progresiv și ireversibil. Interesul cercetătorilor se orientează spre diagnosticarea cât mai precoce. În 2011 s-au modificat criteriile de diagnostic atât în clinic, cât și în cercetare prin introducerea biomarkerilor. Este, ca să zic așa, o revoluție în domeniu. Sunt biomarkeri atât biologici – o substanță care se dozează în lichidul cefalorahidian –, cât și de neuroimagistică și genetici. O persoană, de exemplu, cu niște tulburări discrete, care nu întrunește criteriul în niciun caz de sindrom demențial acum, în laboratoarele care au o dotare adecvată, are posibilitatea ca, depistând biomarkerii, cu o probabilitate foarte mare de 90–95% să știe dacă evoluția tulburărilor cognitive minore va conduce spre Alzheimer sau nu, ceea ce este un pas uriaș înainte.

 

     – Și dacă se constată că merge spre Alzheimer, ce urmează?
     – În majoritatea țărilor care au o rețea dezvoltată, persoanele cu risc genetic, cu tulburări discrete sunt luate în evide
Publicitate
nță și urmărite pe termen foarte lung. Din punctul de vedere al diagnosticului, este o disjuncție între clinică și cercetare, mai ales în țările care investesc enorm în cercetare, cum ar fi SUA, Suedia, Anglia. Se fac eforturi mari pentru a crea cohorte foarte largi de oameni, pentru a fi urmărite longitudinal persoanele la risc. În clinică însă, la cabinetele obișnuite, este o altă orientare acum, nu atât către diagnostic foarte precoce, pentru că, atâta timp cât nu există o terapie curativă pusă la punct, chiar dacă îl diagnostichezi precoce nu prea poți să faci ceva în acest punct. Practic, boala Alzheimer este o suferință în care primele leziuni neuropatologice se instalează de la 35–40 de ani, lucrurile mergând lent până la 50–55–60 de ani, când neurodegenerarea s-a produs, direcția fiind către tulburările clinice ale demenței. Recomandarea tuturor însă este de a diagnostica acest sindrom demențial cât mai repede, astfel încât atât persoana suferindă, cât și familia să înțeleagă despre ce este vorba, să se pregătească, să-și organizeze viața și să se bucure de anii pe care îi mai are până la stadiul final, care pot fi cinci, zece, uneori și mai mulți.

 

     – Există un determinism genetic în această boală?
     – Într-o oarecare măsură da, dar el nu explică întru totul apariția bolii. Sunt mulți factori din mediu care probabil au o influență epigenetică și activează gene patologice care declanșează boala.
 
     – Și atunci, merită să facem teste genetice?
     – Merită. Sigur că lucrurile nu sunt foarte clare, dar ele au o valoare orientativă. Pe de altă parte, noi nu știm cam care este structura populației României, pentru că există și o altă modificare genetică legată de apolipoproteina E4. Această variantă de apolipoproteină este una cu risc pentru neurodegenerare, nu neapărat pentru Alzheimer. Noi nu știm cât suntem expuși, ca populație, la boli vasculare, de exemplu, boli degenerative, Alzheimer. Dacă știi că ești purtătorul unei asemenea gene, nu înseamnă că faci Alzheimer neapărat, dar știi de la 30 de ani că trebuie să mănânci foarte sănătos și să eviți toți factorii de risc – hipertensiunea arterială, diabetul, obezitatea –, aceeași ca pentru bolile vasculare. Și mai este ceva: anul acesta a fost publicat raportul grupurilor de lucru internaționale pe neuropatologie, care a adus niște informații cutremurătoare, cu posibile efecte asupra criteriilor de diagnostic pentru cercetare. Neuropatologii au observat că 30% din persoanele care decedează de diferite cauze prezintă niște leziuni neuropatologice avansate de boală Alzheimer și clinic nu au aceste manifestări, față de alții care au absolut aceleași leziuni, iar din punct de vedere clinic au un sindrom demențial avansat. Asta a generat extrem de multe dezbateri, deoarece se dovedește că, la unele persoane, creierul are capacitatea de a lupta cu boala prin diverse mecanisme – se discută acum de rezerva cognitivă, rezerva cerebrală – și apără, prin neuronii sănătoși, persoana de manifestările clinice. Nu se știe pentru cât timp, dar se consideră că aproape zece ani. Foarte multe studii se orientează acum spre depistarea factorilor de protecție întâlniți la persoanele centagenare sau la persoanele care nu fac boala, încercând să depisteze factorii care îi protejează.

 

E util diagnosticul în stadiul subclinic?

 

     – Care sunt nevoile pacienților cu demență?
     – Nevoile sunt specifice stadiului evolutiv al bolii. Începând cu declanșarea simptomelor clinice, primul ar fi diagnosticul. Să găsești o echipă – psihiatru, neurolog, psiholog, un asistent social de multe ori, un geriatru poate –, care să-l diagnosticheze. Sigur, noi nu avem deocamdată niște servicii de acest gen. Adică, dacă e nevoie de un internist sau cardiolog, să existe persoana cu care să relaționezi. Poate nu întotdeauna e nevoie de neurolog, dar să poți, la nevoie, să apelezi la el, ca să poți face un diagnostic diferențial foarte bun. Etapa aceasta deja este deficitară în România. Alt moment foarte important este etapa post diagnostic. Și, ajungem la o problema care s-a dezbătut foarte mult, legat de diagnosticarea precoce: dacă nu ai servicii de susținere post-diagnostic, e util să diagnostichezi într-un stadiu subclinic? Urmează o etapă în care îngrijirea trebuie să se mute acasă. Persoana nu mai poate sta în colectivitate, pentru că limbajul este defectuos, fenomenele afazice sunt avansate și nu mai înțelege mesajele celor din jur, se sperie de colectivitate, apare incontinența. Aici poate să intervină logopedul, kinetoterapeutul și alte tipuri de nevoi pot să apară. Și, în fine, se ajunge la stadiul evolutiv tardiv, care înseamnă mers imposibil, incontinență, mutism. Atunci, îngrijirea devine una de nursing, la pat. O persoană cu demență poate să aibă o deteriorare foarte inegală și atunci îngrijirea paliativă ar însemna o stimulare și menținere a funcțiilor care încă există. Asta presupune personal specializat.

 

     – Ați lansat în urmă cu doi ani Planul național pentru demență. Ce s-a mai întâmplat de atunci?
     – L-am trimis peste tot, dar nu s-a întâmplat nimic. Nu a fost voință politică pentru a pune la aceeași masă reprezentanții tuturor ministerelor implicate în îngrijirea acestor categorii de populație. Ministerul Sănătății însă, de anul trecut, este implicat într-un proiect european de cercetare și evaluare a serviciilor. A colaborat și cu societatea noastră în acest sens. România este înscrisă în proiect cu ameliorarea standardelor de îngrijire în instituții. E un pas, o deschidere, dar nu există voință politică pentru rezolvarea problemelor acestei categorii de populație. Revenind la plan, anul trecut am revenit la instituțiile amintite, dar… tot nimic! Nimeni, nici măcar din curiozitate, nu a dorit să ne primească într-o audiență. E o problemă foarte complicată! Adică trebuie să existe preocupare, îndrăznesc să spun educație pentru așa ceva chiar în cadrul guvernului. Trebuie să fie o prioritate pentru ei. Și se pare că nu e.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală