resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Contemporan cu fluturii

Autor: Paula ROMANESCU | 28 Februarie 2014
Contemporan cu fluturii
   Poveştile moderne, atunci când îşi mai află rând într-o realitate care-a uitat de copilul din fiecare dintre noi, mai păstrează din vechile tipare doar ideea de zmei, entităţi intangibile aureolate de soarele negru al zeului Ban şi, abia perceptibilă, alcătuirea omenească în care mai pâlpâie o lumină – acel ceva care aduce a suflet de om. Cum o mai fi sufletul românesc în coşmarul care ne ţine loc de poveste de când cu marele târg de la Ialta, de când cu zidul terifiantei Bastilii roşii căzut şi el sub greul loviturilor libertăţii, piatra cea mai grea pusă de Dumnezeu în mâna (şi pe umerii) fragilei făpturi de lut însufleţit, ca pentru a-i proba puterea de îndurare? Cine să ne-o spună, de nu fiecare în parte pre limba dorului său?
   Dacă avem norocul să ne desluşească altcineva tâlcul noii vechi poveşti înscrisă în umbre mişcătoare pe un ecran cât o scenă (cât lumea toată), o scenă cât curtea casei bunicilor (dintr-o altă poveste), atunci povestitorul se preschimbă în mag. Mag aducător de lacrimă şi de surâs pe chipul nostru de o seară, ascuns în întunericul sălii de spec­tacol. În copil se mai preschimbă – el, ultimul poet din lume care se încăpă­ţânează să devină adult doar cât să ne lase nouă bucuria întreagă a întoarcerii în noi.
   Aşa mi s-a părut a fi povestea „Sufletul românesc“, spusă nouă în seara zilei de 12 februarie 2014 de un copil mare, exilat în cea mai frumoasă poveste dintre toate poveştile lumii – „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă…“. La capătul ei te-aşteaptă „nu moarte, ci altă poveste“, cu gust de miere de crâng a întoarcerii acasă… Copilul povestitor adulţilor veniţi să îl asculte în Sala de spectacole din Lipscani se numeşte Dan Puric.
   Împlinea în ziua aceea 55 de ani. Câte n-a văzut, câte n-a realizat, câte semne de trecere nu va fi lăsat prin ţinuturile (de altă poveste) prin care va fi trecut spre a reveni la rosturile sale, de fiecare dată îmbogăţit cu încă o frumuseţe, îmbogăţindu-ne cu încă o lumină din marea „corolă de minuni a lumii“. Marele actor-regizor creator de şcoală, dintre acelea care au uimit lumea, a ales să marcheze borna cu numărul 55 din drumul său sub soare printr-un spectacol românesc de excepţie (pe care limba română pare a nu-l mai cuprinde într-un titlu generic autohton, recurgând la internaţionalul One man show) – Suflet românesc.
   Spectacolul cuprinde două părţi: pe de o parte, secvenţe din spectacolele realizate de-a lungul timpului, mărturii ale spectatorilor de prin ţările în care a transmis pe scenă mesajele sale de artă. Dintre ele, reţine atenţia spovedania unui român plecat din România de ani buni, fără să fi regretat vreodată hotărârea înstrăinării de neam, până în seara aceea în care, după spectacolul trupei Dan Puric pe o scenă simandicoasă din Oraşul-Lumină, a simţit acel cev
Publicitate
a
precum dorul picurat cu o nu ştiu ce mireasmă de duh al pământului care ne ştie. Şi astfel, „cetăţeanul străin“ fost român mărturiseşte de bună voie şi nesilit de nimeni: Este pentru prima oară că-mi pare rău că nu mai sunt român“. I-am răspunde: „Linişteşte-te, cetăţene al lumii, sufletul tău are raţiuni de care nu întotdeauna raţiunea are ştire! Lasă-l să-ţi cânte în legea lui dorul!“
   Partea a doua a spectacolului este tălmăcirea istoriei moderne a sufletului românesc – ia, acolo, un biet suflet de om care abia de mai poate străbate atâta străinătate, atâta înstrăinare printr-o lume ca o pajişte de fiare… Pe scena de un negru integral, un om în negru, la pământ (într-un somn ca de moarte), este trezit de soneria agresivă a unui ceas deşteptător (ca un „Deşteaptă-te române“ dintr-un timp în care totul se reduce la „Poporul“, „El“ şi „România“). Urmează, într-un splendid amestec de pantonimă şi de… alt ceva cu gust de lacrimă, începutul unei zile de muncă (de viaţă) dintr-un lung şir de zile de un cenuşiu infinit. Aşa începe „povestea“. Urmează apoi ruperea cătuşelor, libertatea – piatra aceea cea mai grea dintre toate cu care omul (românul y compris) a fost blagoslovit –, zborul (cu avionul!), altă bijuterie marca Dan Puric – spre lumea pe care visul nostru nebunesc a tot imaginat-o ca pe adevăratul Rai neinterzis.
În Raiul acela se vor mai fi bulucit de când cu libertatea toţi Ionii gliei strămoşeşti, într-o căutare de ubi bene. Şi ce-au aflat? Că statutul de slugă era (este!) singura ofertă primită de la mereu nevăzuţii stăpâni, baricadaţi îndărătul conturilor dolofane din bănci cu ferestre lustruite de noii robi… liberi, că tru­fan­dale­le pământului le aşteptau truda braţe­lor, că mături, şi lopeţi, şi târnăcoape, şi mistrii le sunt rezervate undeva (oriunde!) pre pământ, că bogatele ţări ale bătrânei Europe ştiu (cum au ştiut dintotdeauna) foarte bine sensul verbului a lua, dar că le rămâne de neînţeles sensul lui a da, într-un perfect echilibru al raporturilor dintre oameni liberi, egali, fraţi… Avatarurile prin care trece „sufletul românesc“ redus la condiţia de om liber (să moară? să supravieţuiască?) îşi află, în jocul încărcat de o bogăţie de sensuri în interpretarea artistului-unicat Dan Puric, măreţie de simbol, oglindă fidelă a unei realităţi care nu ştie de farduri.
   Adânciţi, pierduţi, participanţi (cu sufletul) la povestea de pe scenă, retrăim poveşti cărora le-am fost parte, poveşti despre care ne-au relatat, între două reclame comerciale săltăreţe, televiziunile (libere şi ele de orice zăvor de bunăcuviinţă), presa, literatura scrisă înmiresmată (înmiasmată) de damfuri lingvistice, de grota (ne)gândului.
   Şi deodată, declicul! Pasul acela făcut de Făt Frumos în tărâmul aducerii-aminte, dorul, chemarea irezistibilă a sufletului îndulcit cu dor de moarte, cu dor de lumină lină din ochi de prunci rămaşi acasă într-o dureroasă aşteptare, cu dor de-mbrăţişare a fiinţei dragi, cu dorul-dor – balsam, blestem şi binecuvântare. Finalul spectacolului-recital actoricesc de excepţie Suflet românesc este chiar apoteoza dorului. Eliberat de eternele bagaje care-i vor fi îngreunat braţele de călător prin gările lumii în care-a fost rob anonim, omul devine suflet cu identitate certă, suflet liber şi fericit, iar cântecul ciocârliei din faimoasa Rapsodie enesciană îi este cer pentru zborul din ce în ce mai grăbit spre pragul de lume care-i este Acasă. Acel Acasă fără de care n-am fi decât frunze zburânde spre un liman cu deschidere spre neant.
   Dan Puric a împlinit 55 de ani. Atât de puţin?! De ce mi se pare că e contemporan cu fluturii, cu Dumnezeul-Dumnezeu-Suflet Românesc?
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală