resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Codul lui Zeletin

Autor: Alice ŢUCULESCU | 24 Aprilie 2015
Codul lui Zeletin
   Alice Ţuculescu: Mi-aţi mărturisit odată că nu aţi putea trăi, nici măcar o zi, fără surse de admiraţie: idei, oameni care vă înconjoară, anumite împrejurări… Vă defineşte admiraţia?
   C. D. Zeletin: Este primul impuls care îmi iese în întâmpinarea speranţei. Amândouă – şi admiraţia, şi speranţa – coexistă în sufletul meu, dar cumva izolate, ca la plantă, unde staminele cu polenul lor sălăşluiesc împreună în cupa aceleiaşi flori. Trebuie doar un declic pentru a declanşa admiraţia. Este un fel de răpire ce mă urcă în zona sublimului, o formă a înălţării în faţa unor însuşiri de excepţie. O părăsire lipsită de nostalgie. Descartes scria că admiraţia este pasiunea fundamentală a filozofului. Admir întâi de toate Binele şi Frumuseţea. Înălţându-mă, întorc spatele Răului, mijlocul cel mai la îndemână de a deveni invulnerabil.

 

   A.Ţ.:Impresionaţi printr-un permanent vârf de bucurie potenţială, o însufleţire, un patos rar întâlnite, o deschidere  luminoasă. Şi nicio idee, niciun interlocutor parcă nu v-ar obosi.
   C. D. Z.: E adevărat. Aceasta îmi este firea! Ea se trădează în afară prin surâs, rareori prin râs. Aş putea spune chiar că ţin minte de câte ori am râs într-o viaţă!

 

   A. Ţ.: „Mai bine bate-mă, dar lasă-mă să râd“, îi spunea Nicolle stăpânului în „Burghezul gentilom“ de Molière…
   C. D. Z.: Râd uneori cu poftă, când citesc literatură populară fără perdea, care-mi pare deseori genială. Aş putea s-o dovedesc! Mai râd iarăşi în cazul câtorva mari comici. Foarte puţin. Astfel, „teatrul de comedie“ îmi pare adesea de o voioşie mult prea planificată. Nu sunt vesel, cât sunt voios.

 

   A.Ţ.: Mă surprindeţi şi prin alternanţa gustului mărturisit pentru singurătate – vizibilă într-o lume în continuă ebuliţie – cu o sociabilitate fără cusur. Sunteţi unul şi acelaşi sau existaţi în două registre?
   C. D. Z.: Sunt unul şi acelaşi. Nu am dedublări. Secretul existenţei mele într-o cheie sau alta stă în a-mi spune cuvântul trebuie. Atunci, mă activez, în orice stare precară m-aş afla. Dacă trebuie – trebuie! Simt când trebuie şi când nu. Într-un foarte disputat sonet italian – Chi non può quel che vuol quel che può voglia…, care a trecut drept unicul sonet al lui Leonardo Da Vinci – şi am dovedit însă într-un foarte adâncit studiu că, totuşi, paternitatea nu-i aparţine –, este discutat raportul dintre a voi, a putea şi a trebui, ultima terţină trăgând concluzia că trebuie să vrei ceea ce poţi. Edgar Papu, cu care am discutat îndelung problema şi care pleda pentru paternitatea leonardescă a sonetului, vedea în el „o adevărată dialectică a depăşirii“. Totuşi, starea mea fundamentală înclină, cert, spre singurătate. V-aţi adresat mie odată – în glumă, bineînţeles, – cu apelativul „Prea Sfinţite!“. Vă aduceţi aminte? Nu ştiaţi, sau poate, invers, aveaţi intuiţia că exprimaţi în chip metaforic un adevăr. De altfel, nici n-ar fi recomandabil să i se ceară viaţă socială unui intelectual care practică, în acelaşi timp, două profesii – ca să nu spun trei. Şi care, în artă, nu-i place să se sprijine pe improvizaţii, chiar dacă le numeşte inspiraţii. Nu-i cu putinţă şi nici nu trebuie. În viaţa ştiinţifică, problema se pune altfel: raportul inspiraţie/elaborare e aproape exclusiv în favoarea elaborării. Desigur, există şi în ştiinţă inspiraţie, dar acestea sunt mai mult „momente de respiraţie“. Inspiraţia aici nu e fundamentală. Louis Pasteur scria că „Le hasard ne favorise que les préoccupés“: întâmplarea – inspiraţia! – nu-i favorizează decât pe cei care trăiesc în problemă. Firea mea nu înclină spre singurătatea absolută, ci spre singurătatea petrecută în mijlocul semenilor: ceea ce mi-e propriu este distanţa şi gradul de amestec. Dar aceste înclinaţii sunt înnăscute, dicteuri ale firii, nu le hotărăsc eu. Trecerea timpului, care e viaţa, n-o măsor aritmetic, ori s-o apreciez raţional, ea e mai mult o stare sufletească. Printre păcatele „grijei de multe“, de care vorbea Sfântul Efrem Sirul, se aşază şi cel al îngrijorării privitoare la viaţa pe care o simt, progresiv, mai scurtă. De aceea am ales drept motto pentru volumul meu de eseuri, Rămânerea trecerii, distihul lui Michelangelo Buonarroti: Le favole del mondo m’hanno tolto/il tempo dato a contemplar Iddio… Adică: nimicurile acestei lumi mi-au răpit/timpul ce mi-a fost dat ca să-l contemplu pe Dumnezeu… Clipele vieţii ni-s date pentru a fi cântărite valoric. Chiar şi pierderea lor are valoare – în negativ sau pozitiv. Or, tocmai această distribuţie felurită conferă oamenilor diversitatea spirituală. Fuga de singurătate – de care vorbeam înaintea acestui interviu – „spre ecumenism“ se săvârşeşte, cum spuneaţi, în virtutea apăsării „unei greutăţi celeste“; tocmai ea este grila jertfei, care-ţi îngăduie sau nu fericirea transcendentală, rostul cel din urmă al existenţei noastre pe acest pământ… Singurătatea mea de fond nu este una canonică, ci una matriceală – să spunem aşa –, căci mi-e imposibil să nu mă definesc, în oricât de mică măsură, prin semen. E o impresie calpă că aş avea şase degete la o mână, cum mi-aţi spus, glumind, în câteva rânduri.

   Domnul doctor Constantin Dimoftache, profesor de biofizică al Facultăţii de Medicină – UMF „Carol Davila“, a împlinit, la 13 aprilie, 80 de ani. Ceea ce e – trebuie să recunoaştem – greu de crezut, după impresie… Şi întorc o filă dintr-o biografie aproape neverosimilă: domnia sa este unul şi acelaşi cu C. D. Zeletin – poetul, eseistul, prozatorul, istoriograful, traducătorul din lirica italiană medievală şi din poezia franceză modernă. „Viaţa medicală“ i-a dat o însemnătate aparte profesorului, admirat pentru arta prelegerilor, fără a neglija cercetătorul care s-a impus în domenii de vârf, precum microspectrofotometria, metodă de identificare şi evaluare cantitativă a unei substanţe pe o suprafaţă de un micron pătrat. Scriitor important, C. D. Zeletin este fondator şi cel dintâi preşedinte al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România (SMSPR), iar din anul 1967, membru al Uniunii Scriitorilor. Excelenţa sa artistică i-a fost apreciată la superlativ de personalităţi uriaşe ale culturii noastre – şi-i amintesc pe Tudor Vianu, Perpessicius, Al. Philippide. În mod logic, nici istoria medicinii româneşti nu ar putea omite faptul că prima traducere a operei beletristice complete a lui Michelangelo Buonarroti aparţine unui medic – C. D. Zeletin, care e şi cel dintâi tălmăcitor integral al „Florilor răului“ de Charles Baudelaire – carte de notorietate mondială. Fie şi numai aceste realizări şi ar fi fost de-ajuns pentru o viaţă împărţită între două profesii.
   Doctorul Mihail Mihailide, vicepreşedinte al SMSPR, scrie: „Este, în momentul de faţă, cel mai prolific, divers, adânc autor dintre medicii-scriitori, o prezenţă remarcabilă şi remarcată de toate uniunile de creaţie ale acestora, inclusiv UMEM (Union Mondiale des Écrivains Médecins), precum şi de cele ale scriitorilor de îndeletnicire unică. Recunoaşterea acestor excepţionale calităţi de artist al cuvântului s-a aflat la baza alegerii sale în fruntea Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România“.
   Filozoful şi medicul Sorin Lavric şi-l aminteşte din anii studenţiei: „Zeletin părea un exemplar din încăperile renascentiste, cu un aplomb spiritual care te încremenea prin deschidere şi te uluia prin diversitate (…). De fapt, detaliul care îl singulariza în masa cadrelor didactice de la Medicină era pofta cărturărească (…). Zeletin secreta cultură cu uşurinţa cu care o glandă îşi secretă hormonii, porii pielii sale părând anume dilataţi pentru a emana particule olfactive de ordin spiritual (…). Dar ce te înmărmurea la Zeletin nu era atât luxurianţa erudiţiei, înspăimântătoare şi inexplicabilă din perspectiva unui om normal, cât şi împrejurarea că acest spirit nu cunoştea întreruperi (…). Ştia o carte nebunească“.
   De-a lungul vremii, am avut onoarea de a-mi acorda multe interviuri, îngăduindu-mi să mă bucur de acea juvenilă dilatatio animi care, la domnia sa, nu e susţinută doar de experienţa unei, într-adevăr, copleşitoare erudiţii. Cred că nota dominantă, amprenta acestei personalităţi o reprezintă în primul rând talentul şi puterea de a  emoţiona pe termen lung. Şi ştie să dea strălucire şi totodată adâncime oricărui discurs, prin revelarea unor aspecte de fond, la care nu te aştepţi. Ele ţâşnesc asemenea gheizerelor, plasând interlocutorul într-o stare vecină cu euforia. Au trecut anii, am ajuns să-l cunosc bine. Am scris despre intelectualitatea sa redutabilă, despre faptul că este cel mai cultivat medic pe care l-am întâlnit, o legendă în spaţiul românesc… Am rămas totuşi cu impresia – paradoxală – că mereu îmi scapă ceva. Poate chiar esenţial…
   Acum, la împlinirea a opt decenii de viaţă, risc alte întrebări adresate acestui enigmatic vârf al lumii noastre medicale, urându-i, din partea întregii redacţii „Viaţa medicală“, LA MULŢI ANI!
 

 
   A.Ţ.: Mi-aţi lăsat statornic sentimentul că, în tot ceea ce întreprindeţi, vă mână o dorinţă irepresibilă a recuperării unui timp pierdut, din cel care v-a fost hărăzit. Evident, un timp neproustian. Aceasta să fie cauza multor nopţi albe?
   C. D. Z.: Impresia dvs, care poate fi reală, vine şi din insomnie, dar nu numai din ea. Insomnia mea are două componente. Una, mai slab reprezentată, este ereditar
Publicitate
: semăn cu mama. Când aţipea cu noi, cei trei copii în jur, păstra o atenţie remanentă a veghei. Ştia tot ce vorbim. Cealaltă componentă – circumstanţială – e mai bine reprezentată şi a fost prilejuită de o congestie cerebrală căpătată în urma alunecării pe gheaţă. Elev la liceul din Bârlad, în ziua de 18 decembrie 1948 – zi importantă pentru mine! –, profesorul de sport ne-a dus să jucăm fotbal pe gheaţa din spatele Uzinei electrice. Urmarea a fost mai complexă, dar de atunci am rămas cu un somn imperfect. Din nefericire, în orele cât nu dorm, nu pot folosi în niciun fel timpul, deoarece tot aştept… să vină somnul! Mai toată viaţa, începutul zilei mi-a fost precar.

 

   A.Ţ.: Chiar şi la lumina lunii, vă imaginam parcurgând cu înfrigurare groase tomuri… În privinţa pasiunii pentru cărţi, vă asociez lui Borgès.
   C. D. Z.: Mă asociaţi şi prin vreo reverberaţie ce nu e legată de mine, pentru că eu prefer cărţii cuminţi în raftul ei, sau chiar în stalul unui spaţiu – spectacol, cartea rufă, ca-n vremile primare ale proorocilor, cartea citită, cartea răscitită, întunecată de sublinieri şi adnotaţii, cartea care te cheamă, cartea care îţi priponeşte viaţa, dar care nu e geloasă pe suratele ei. Cartea căreia, totuşi, nu-i rămân sclav. Ador recitirea cărţii care mi-a plăcut. Se înfiripă, progresiv, un pact secret între noi. Pe de altă parte, deşi iubesc deopotrivă viaţa trăită şi viaţa reprezentată, mă întorc şi zic: de ce iubesc eu cărţile, totuşi, substitute de viaţă, de unde sensibilitatea respectuoasă, ca faţă de părinţi, şi chiar tactilă?! Răspunsul e contradictoriu, căci n-o iubesc numai pentru a afla. De aflat, afli şi de pe internet. Este, cred, o formă specială de iubire, o Afroditi Urania. Aş fi în stare să le citesc şi cu buricul degetelor şi, la urma urmei, credeţi/nu credeţi, chiar o fac. Şi iarăşi fiindcă aţi început întrebarea cu Borgès: am aflat că, de la o vreme, orbise! Când mă cotropeşte o durere, mă gândesc la faptul că pe semenul de alături l-au cotropit trei.

 

   A.Ţ.: În spiritualitatea dvs, întru totul aparte, de cine vă apropiaţi ca poet? Să vă referiţi atât la literatura noastră, cât şi la cea universală.
   C. D. Z.: Păstrând proporţiile şi cerându-mi iertare pentru cutezanţa şi prezumţia de a da curs la această întrebare, vă răspund. La noi, de Eminescu şi de Arghezi, iar în literatura universală – de Shakespeare şi Paul Valéry, privit nu numai ca poet, dar şi ca eseist. Aş putea da un exemplu sau altul din cărţile mele de poezie, Călătorie spre transparenţă sau Andaluzia,sau chiar din volumele mele de proză, Ideograme pe nisipul coridei, Respiro in amonte, Gaură-n cer, Adagii, Amar de vreme, Distinguo, Rămânerea trecerii sau Zdrenţe în paradis, în care poezia e prezentă din plin. Fără să poetizez însă, şi nu rotunjită ca gen literar, ci asemenea unei pânze freatice de natură să fertilizeze solul diafan al imaginaţiei. În cazul lui Eminescu, mă apropii de totalitatea genurilor lui, ca şi în cazul lui Shakespeare; de Paul Valéry mă apropie potenţialul gnomic al poeziei, iar de Tudor Arghezi – măiestria artistică şi metafora plastică, mai puţin cea ideatică. Blaga o numea „revelatorie“.

 

   A.Ţ.: Uimitor este faptul că sunteţi poet original chiar şi în traducerile care v-au adus atâta celebritate – Michelangelo, „Sonete“, cu un cuvânt înainte de Tudor Vianu; Lirica Renaşterii italiene; Sonetul italian în Evul Mediu şi Renaştere,două volume; Michelangelo, „Sonete şi crâmpeie de sonet“; Lirică franceză modernă; Charles Baudelaire, „Florile răului“; Sonetul în zorii, amiaza şi amurgul Renaşterii italiene; Paul Verlaine, „Poezii“; Antologie de lirică franceză; Tommaso Campanella, „Poezii filozofice“ş.am.d. Cochetaţi aproape cu un oximoron: traducând, sunteţi poet original, rămânând fidel poeziei pe care o traduceţi.
   C. D. Z.: Am spus totdeauna că sunt un poet care traduce poezie şi nu un traducător care scrie poezii. Traducerea nu s-a răsfrânt asupra poeziei mele originale, ci poezia mea originală, care i-a premers, explică hotărârea-mi de a traduce. Mai este însă necesară o precizare. În anii comunismului, ţinând să-mi păstrez o absolută puritate morală în faţa cerinţelor ideologice obligatorii, nu mi s-a permis să public. Am găsit, în consecinţă, în traducerea de poezie clasică un mijloc de a ieşi din impas, fără compromisuri politice. Cu această strategie au fost de acord şi Perpessicius, şi Tudor Vianu, subliniindu-mi însă riscurile pe care mi le asum. Şi mi le-am asumat. Mai adaug ceva. Seria în şapte volume de Scrieri,pe cât de masive, pe atât de elegante, a căror imprimare mi-a fost oferită cu atâta generozitate de doamna Lavinia Spandonide, directorul Editurii Spandugino, începe cu poezia mea originală şi se termină, prin ultimele ei două volume, cu tălmăcirile de poezie italiană şi franceză, ceea ce înseamnă că eu asimilez – în sensul celor spuse mai sus – opera lirică tradusă, poeziei mele originale. În privinţa fidelităţii, subscriu cu admiraţie aserţiunea Margueritei Yourcenar, care, în La Couronne et la Lyre, traduceri din poeţii Greciei antice, scrie în prefaţă: „E lucru cert că bune nu sunt decât traducerile fidele, dar există, printre acestea, traduceri care amintesc femeile: fidelitatea, neînsoţită de alte calităţi, nu-i suficientă pentru a le face suportabile…“

 

   A. Ţ.: Filonul poetic este prezent şi în cărţile de istoriografie pe care le-aţi publicat, unde, prin virtuozitatea cu care stăpâniţi subiectul, depăşiţi rama documentului. De exemplu, Scrieri 4. Istoriografice, apărut în 2014 în colecţia Distinguo Editura Spandugino, pentru a vă onora, dând numele unui mai vechi volum al dvs,  colecţiei sale. În cele aproape 1.400 de pagini de cercetări, îi ţineţi sub lupă pe Alexandru Brăescu, creatorul învăţământului universitar de psihiatrie şi cititor al Aşezămintelor Socola din Iaşi, pe scriitorii Zoe G. Frasin şi G. Tutoveanu, pe filozoful Ştefan Zeletin. O cercetare inedită aţi dedicat-o şi tenorului Tomel Spătaru, artist cândva cu faimă europeană. Iar în anul 2012, aţi contribuit la elaborarea volumului Centenarul George Emil Palade. Crestomaţie de familie, de peste 1.000 de pagini, consacrat primului român laureat al Premiului Nobel.
   C. D. Z.: Eu resimt puternic poezia sufletului şi a minţii, cu atât mai mult cu cât acestea sunt problematizate sau sunt de excepţie… Compasiunea suferinţei biografice ori excelenţa minţii nu-mi pot lăsa nepăsător sufletul. Un singur exemplu. În Crestomaţie de familie, consacrată lui George Emil Palade, spuneam într-un loc: „Eu sunt unul dintre admiratorii lui. Am avut de timpuriu revelaţia geniului său. Nimeni, niciodată şi nicicând nu mi-ar fi transmis mai bine inefabilul pe care-l presupune geniul. Dacă aş fi trăit în preajma lui Pasteur, n-aş fi fost impresionat mai mult“. Dar filonul poetic de care vorbiţi, ce vibraţii tragice ar putea să trezească dacă – în viitor – s-ar găsi cineva să cerceteze – oare e posibil? – biografia neştiută a marelui savant… Deocamdată, ea se învârte strict în jurul geniului său ştiinţific.

 

   A. Ţ.:  Deşi o asemenea abordare ar fi fost teribil de savuroasă literar. În final, v-aş ruga să-mi dezvăluiţi care a fost, totuşi, marele dvs proiect existenţial? Acum, la 80 de ani împliniţi– şi vă urez încă o dată ani mulţi! – credeţi că l-aţi atins?
   C. D. Z.: Să trăiesc! Dar nu era proiect, căci de mic nu mă gândeam la el, cum nu mă gândeam la aer! Dar nu a fost, cred, niciodată proiect, ci instinct. Probabil, proiectul cel mai însemnat constă în a face Binele, de a vedea cât mai temeinic ceea ce văd; şi să văd, cu ochii minţii, cât mai just ce este Dincolo. Deci, scopul vieţii mele e legat, oricum, de înălţime. Chiar de înălţimea de dincolo de spaţiu şi timp, unde cuvintele noastre îşi schimbă ori îşi pierd sensul. Spunea, într-o rugăciune/poezie scriitorul medic V. Voiculescu, adresându-se lui Dumnezeu: De-alunec în prăpăstiile-Ţi sfinte,/Ce-mi pasă, tot în tine cad! Reflectând – probabil, de milenii – la scara vârstelor, bătrânii noştri spuneau:
   60 de ani sunt cuveniţi;
   70 de ani sunt dăruiţi;
   80 de ani sunt chinuiţi;
   90 de ani sunt miluiţi.

 

   Aşa că şi „marele proiect existenţial“ suferă modulaţii, după caz. Citiţi-mă în răbojul de mai sus, la locul cuvenit. „Numai tăcerea-i mare, restul e slăbiciune“, vorba lui Alfred de Vigny din Moartea lupului, sau, dacă vreţi, aplatizare sonoră.

Scrisoare deschisă către domnul Profesor

   Aniversarea celor 80 de ani pe care i-aţi împlinit de curând sunt un prilej de bucurie pentru toţi cei care am avut şi avem norocul să ne socotim printre ai dvs discipoli. Şi a trecut mai bine de un deceniu de când am fost primit în cenaclul condus de domnia voastră. Un moment emoţionant, care mi-a rămas bine întipărit în memorie. Se întâmpla într-unul din amfiteatrele Facultăţii de Medicină – UMF „Carol Davila“. Atunci am aflat cu uimire şi de dublul dvs. statut. Fiindcă nu eraţi un „scriitor de duminică“. Şi medic, şi scriitor? – m-am întrebat, parafrazând, din necunoaştere, o glumă binecunoscută.
   Răspunsul l-am aflat mai târziu, când am conştientizat că orice elogiu, oricât de înflăcărat, care vi s-a adus, îl meritaţi cu asupra de măsură. Pentru mine şi ceilalţi învăţăcei din Cenaclul tinerilor medici scriitori, calităţile dvs de mentor desăvârşit, nu  numai în medicină, dar şi în literatură, ni s-au dezvăluit mai ales în orele când lucram împreună pe text. Erudiţie, memorie, eleganţă şi răbdare în comportament – totul, la superlativ. Şi mai presus de toate – harul Învăţătorului, la umbra căruia am crescut atât ca medic, cât şi ca poet, pentru că profesia şi arta, am învăţăt de la dvs, se pot îmbina adesea în cel mai fericit mod. Aici, în paginile „Vieţii medicale“, care de atâtea ori ne-a găzduit roadele muncii noastre împreună, tinerii medici cenaclişti vă urează, prin mine, într-un cor al admiraţiei şi afecţiunii: La mulţi ani, domnule Profesor! (Dr. Th. Voiosu)
 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală