B1. Planetă de tânăr. Mă pregătisem sufleteşte să urmăresc desfăşurările nostime de idei din „Lumea lui Banciu“. Nu mi-am ales probabil bine ziua. Radu Banciu, cu mintea lui sclipitoare şi accentul ardelenesc, avea parcă un plus de sarcasm şi pe alocuri o lipsă de respect, de înţelegere şi simţire faţă de starea sau suferinţele semenilor (o cântăreaţă are „280 de ani“, o domnişoară „s-a întors de la produs din Spania“, o personalitate accidentată „va şchiopăta trei luni“…). Se simţea un fel de infatuare a tinereţii. Ca să nu greşesc prea mult, pentru că şi sarcasmul are rostul lui, am reţinut din seara aceea doar câteva expresii amuzante, sub care simţeam că se ascund trăiri de bună calitate: „Avem 6.000 de urşi, Franţa are numai patru… Singura ţară producătoare de urşi e România“. Sau: „Hoţii noştri păstoresc ţările europene. Dar nu toţi hoţii sunt plecaţi în străinătate. Mai are cine să muncească şi în România“. Umorul e un medicament bun nu doar pentru cine îl receptează, ci şi pentru cine îl produce. Cu atât mai mult în epoci de criză. Clinici de râsoterapie n-avem; Franţa are, dar nu e singura „ţară producătoare“ de umor din Europa. Umorul (adevărat) e cea mai sigură dovadă de inteligenţă (adevărată). În „Lumea lui Radu Banciu“, u
morul se simte bine. Îi urăm demiurgului să râdă cu oricât sarcasm de greşeli şi de metehne, dar din ce în ce mai puţin, până la deloc, de oameni.