Care să fie chipul adevărat al unei făpturi umane, când timpul – viteză imobilă – modelează sau dăltuieşte fără încetare linii şi forme de o stranie geometrie, neîncadrabilă în ştiutele rigori măsurabile între plus şi minus infinit?
Chipul nostru cel adevărat ţine de raportarea la momentul în care ne privim într-o oglindă tremurândă de lac, ori în apele clare ale unei oglinzi de Murano ori, mai cu seamă, în acelea în care ne răsfrângem umbra de surâs sau (ne)uluirea în ochii de lumină sau ca un luciu de tăiş de brici ai unui privitor (ca la teatru?) al spectacolului care vom fi părând a fi. (...)