resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Cine repară rugina de pe oameni?

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 29 Septembrie 2017
     Am avut, săptămâna trecută, onoarea și bucuria de-a fi invitat la Conferința națională de medicină de urgență. Gazdele au făcut un efort deosebit de-a acomoda acest psihiatru într-o sală cu aromă de Mare Neagră tomnatică, unde, în prezența medicilor de medicină de urgență, a asistentelor medicale, a paramedicilor, nu în ultimul rând a șoferilor de ambulanță, am vorbit despre burnout sau sindromul de epuizare. N-am a vă plictisi cu detaliile atelierului ținut acolo. Altele sunt lucrurile cu care m-am întors în minte, lucruri care prea puțin îmi dau pace și pe care n-am de gând să le țin în gând.
    Am invitat audiența, încă devreme, în discursul meu, să-mi dea o mână de ajutor. Să vorbească despre experiențele proprii. Până la urmă de-aia se aflau acolo, să partajeze experiențe. Eu, umblat destul de în lung și în lat, m-am obișnuit să țin prezentări cot la cot cu audiența. Sunt pretutindeni în compania unora egali mie, fiecare cu pepita lui prețioasă de unicitate a trăirii și cu o narațiune demnă de împărtășit. Cultura organizațională, însă, în România, face ca la întâlnirile „de plen” să persiste o sfială excesivă. Și de-a vorbi, și de-a dezvălui, și de-a polemiza pe o temă oarecare. Am avut privilegiul de a fi ajutat de prezidiu. Pe de-o parte, le sunt recunoscător, pe de altă parte, rostul tradițional al prezidiilor în România acesta a fost, de a patrona și pe undeva domina sala. Simptomatic îmi pare, lucrul deja transformat în anecdotă, că, odată cu terminarea prezentării mele, toată sala m-a urmat afară, unde, rând pe rând, au vorbit. Și, Dumnezeule, ce-au mai vorbit! Ambulanța, în România, e unul din pilierii fundamentali ai îngrijirii medicale. N-ai ambulanță, n-ai nimic. Nu intru aici în dihonia absurdă dintre diversele servicii de ambulanță, concurența cu SMURD și păcatele factorilor de decizie. Eu când zic ambulanță mă gândesc la oameni, nu la fiare și nici la girofare.
    La unison, cei cu care-am vorbit mi-au spus de dorința lor de-a include în echipă psihologi. Atât pentru unele dintre cazurile cu care se confruntă pe teren, cât și pentru ei, pentru situațiile apăsătoare cu care se confruntă. Ce m-a șocat – și nu folosesc cuvântul cu ușurință – a fost să aflu de situația din unele județe. Îmi stăruie în minte afirmații din partea unor confrați că nu au încotro s-o ia, că sunt înlănțuiți de lanțul managerial, că le e frică de procese de malpraxis, că dacă ar îndrăzni să vorbească de asta e posibil că și-ar pierde locul de muncă. Departe de a fi o regulă, fapt e că avem de-a face cu o situație consistentă și, când situația respectivă e confirmată de personalități în domeniu, pesemne că trebuie mers mai departe decât un simplu atelier la o conferință. De la an la an, fondurile alocate serviciilor de ambulanță au scăzut, prevalența lor în județe a fo
Publicitate
st pe cât de dislocată pe atât de prăduită de diverși curenți turbionari, să le zicem politici, cam cum fu și tornada la Timișoara. Obrăznicia diverșilor țuțeri numiți în poziții relevante pentru distribuirea fondurilor sau ocrotirea serviciilor are deja calitatea de-a fi regula și nu excepția. Cât despre cum se descurcă personalul cu propria oboseală sau stare de bine, de stabilitate emoțională – ce-am aflat m-a îngrozit.
    Nimeni nu-i ascultă pe acești oameni, astfel că cei mai „dăruiți” dintre ei ajung să joace și rol de mamă, de tată, de psiholog, de duhovnic, în sinteză stâlpul de sprijin al unei comunități de practică. Dispariția lor din structura și-așa firavă de muncă dereglează mecanisme întinse ca prea puțin unt pe prea multă pâine și mecanismele se defectează frecvent. În multe, excesiv de multe situații, ambulanța preferă să lucreze cu jandarmeria decât cu poliția, or asta creează un hiatus medico-legal care pune medicul în primejdie. Și primejdia e mereu după colț – nu doar fizică, dar și legală, pentru că, mai nou, oamenii sunt cverulenți, iar în caz de moarte fac, metaforic și nu prea, moarte de om. Nu mai vorbesc de faptul că, în cazul unui eventual proces de malpraxis, nimeni – chiar nimeni – nu le oferă vreun sprijin juridic. Unul din participanții la discuție mi-a zis, cu obidă: domnule doctor, acolo la dumneavoastră, la București, poate că aveți prieteni avocați, poate că vi-i permiteți, dar cum credeți că eu, la salariul meu, îmi permit să plătesc astfel de taxe, eu din ce mai trăiesc după aia? Uitasem cât primesc, de fapt, medicii de pe ambulanță, cu cât îi gratulează statul român, care e nivelul de recunoștință profesională pentru meritele lor.
    Media de vârstă a participanților era cam pe etajul meu, oameni spre 40 de ani, unii cu ochii deja mătuiți de nesomn, dar și alții, încă energici, foarte legați de comunitățile lor, mândri de munca pe care o fac, curioși de alternative, iscoditori în întrebările lor și, mai mult decât orice, înfometați de dorința de a conlucra. De a colabora mai bine cu „ceilalți”, fie că sunt spitale, medici de familie, dar și poliție, procuratură. Dilema schizoidă în prea multe comunități e că dacă nu știi „omul” care deschide uși, „omul-șperaclu”, nu se întâmplă nimic, ajungi să vorbești de unul singur până îți iei câmpii sau pleci. Și – dintre cei prezenți – nimeni nu voia să plece. Am rămas impresionat de candoarea cu care îmi spuneau: noi vrem să rămânem aici, să ne facem treaba, aici avem familii, aici avem părinți, aici ne merg copiii la școală, facem parte din această lume. Cine-i va lăsa să trăiască pe cei care-i ajută pe alții să mai trăiască o zi?
     Mă gândesc de câte ori am aflat, de la orânduire, cât costă o ambulanță. Câtă bârfă, cât scandal, câtă vorbărie pe marginea prețului unei salvări. Suntem atât de obsedați de fierătanii și de minunile tehnologice din ele, încât uităm că sunt oameni care folosesc ambulanțele, că zestrea cea mai de preț e echipajul de salvare. La fiecare operațiune e nevoie și de mașină, dar și de om, dacă e să scoți un seamăn din ananghie, din asistolă, din edem pulmonar acut, din colică renală. Or, când vine vorba de oameni, brusc ne piere zelul, o dăm pe propagandă și pe sforăială politică.
    Mă uitam, la plecare, în parcarea hotelului, la două ambulanțe oprite acolo. N-am să zic din ce județ erau. Ce contează e că pocnea rugina pe ele. Și m-am gândit: de-ar avea și oamenii rugină, să le pocnească din când în când, poate că s-ar simți unii să mai repare parcul. Că deocamdată se tot bazează pe veșnica reînnoire, gratuită, din popicăria universitară. Dar până când?

 

 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală