resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Ce facem, numărăm victimele?

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 11 August 2017
    Adevăr ori provocare? Adevărul este că stăm pe o gheață foarte subțire. Ignoranța dublată de aroganța conducătorilor pe care România i-a ales în ultimul sfert de secol alimentează o factură care, inevitabil, caută scadență. Într-o intervenție publică recentă, Sorin Gabriel Cozma, fostul șef al direcției generale de prevenire și combatere a terorismului din SRI a pus întrebarea: „E România pregătită să primească cinci sute de mii de musulmani?”. Trecem peste numărul bombat de oficial și ignorăm tenta subtil naționalist-xenofobă din întrebare. Dar, chiar și așa, răspunsul trebuie să fie răspicat: „Nu”. Și nu doar că nu suntem pregătiți, suntem vulnerabili. E călcâiul lui Ahile în noua manieră de organizare, susținere și propagare a războaielor. Nu mai sunt șpăngi, fum sau puști cu baionetă. Învingi în luptă prin deposedarea masivă, rapidă, totală a adversarului de vreo resursă. Victoria informatică. Dominarea prin atriție. Operativul psihologic care folosește canale rapide, de construcție focală a panicii pe o temă rezonantă în grup. Și toate circumscriu absența vreunui leadership instituțional sau unul marionetă, ciumat de incompetență, impostură și dezinteres. Iar teatrul de luptă e sistemul de sănătate, vacă grasă de muls, gloabă sărmană de tras. Crucial pentru siguranța unui stat. Facultativ la noi. Noi am pierdut înainte de a începe.
    Urmăresc de luni de zile evoluția epidemiei de holeră din Yemen. E cea mai severă din istorie, cel puțin istoria consemnată. Mai mult de patru sute de mii de persoane au contactat boala. Peste două mii au murit. Se apropie sezonul ploios, prognoza e că în următoarele luni numărul infectaților ar putea ajunge la șase sute de mii. OMS, ONU, Oxfam, alte ONG-uri au tras semnale peste semnale de alarmă. Ce e relevant în paralela pe care o trag la România e că, după ce își propuseseră să aducă un milion de doze de vaccin în zonă, autoritățile internaționale au anunțat recent că amână momentul campaniei de vaccinare în favoarea altor strategii, unele care mai degrabă caută să limiteze evoluția geografică a transmiterii decât să facă prevenția pe linie vaccinală. Teama, evidentă, e de pandemie. Și asta pentru că, în Yemen, principala problemă e prăbușirea axei de sănătate. Nu mai au infrastructură sau, unde există, aceasta e veche, inutilizabilă. Nu mai au medici. Medicii au plecat în contextul războiului civil.
    O să spuneți că România nu are război civil. Am să răspund că România nu are scuza războiului civil. Dar, pe de altă parte, România are o boantă mândrie și iluzia că parteneriatele strategice pe care le avem, multe dintre ele moriști de bani, substituie nevoile reale. Când vine vorba de nevoi reale, suntem în ceasul târziu al astrelor. Suntem pe sponci. Suntem dincolo de vreun prag de alarmă. Nu ajunge vreo vorbă de premier care să inducă stahanovisme obosite sau laudă deșartă odată ce-ai împins șareta cu vaccin pe ulițele patriei. E suficient să te uiți la parcul nostru de ambulanțe și ai să înțelegi. E suficient să privești la est, la cum s-a împădurit Moldova, mistic, prin dibăcie clericală dublată de închiderea spitale
Publicitate
lor orășenești, de astăzi te uiți picnit la ce s-a putut alege de comunități odată ocrotite sanitar. Și nu e doar Moldova. Mai mult, nu se rezolvă prin proiecte megalomane gen centre regionale. În această țară reală, în acest loc al durerilor autentice, nu există exercițiu proporțional la dezastru decât numărătoarea victimelor, dacă ar fi să fie. În rest, nu vrem să numărăm, că ne cutremurăm. Fatalismul pe care-l cultivăm, dublat de prostie, face ca de ne-o lovi vreodată năpasta să plângem și ziua în care ne-am născut, darămite vremurile pe care-am ajuns să le trăim. Ne trebuie urgent înapoi Institutul Cantacuzino. Ne trebuie capabilități civile, nu doar militare. Înzestrarea cu tehnologie a armatei obligă la înzestrare cu capabilități umane ale sistemului nostru sanitar. Bine pregătite. Bine antrenate. Bine dormite.
    Modelul valului masiv de migrație poate fi oricând oglindit într-o calamitate care-ar atinge un județ, o provincie, cu densitate similară – undeva la jumătate de milion. Nu, nu putem să luăm epidemia de rujeolă drept standard de judecată, cel mult ca exemplu de patetism, debilitate și incoerență instituțională în intervenție. Situațiile de mare criză, profundă, naturală sau indusă de om, ne-au tot ferit în 40 de ani de la cutremurul din 1977. Ne-au eludat de la Revoluție. Nu doar că nu mai avem versatilitate în răspuns, dar fiecare hei-rup lasă în urmă și mai multă slăbiciune. Acesta e adevărul. Perfuzăm cu miliarde de euro o mârțoagă de sistem sanitar din care mai bine de jumătate sunt bani mâncați de termitele corupției. Ce ajunge la doctor rămâne doar tentația aceleiași corupții. Și prea puțini mai avem voci de Casandră. Deasupra noastră, nimeni nu pricepe vremurile pe care le trăim, lumea în care ne facem loc.
   Golful Aden e, momentan, un butoi de pulbere biologică. Singurul lucru care ne separă sunt kilometrii și mintea încă lucidă a unor oameni. Care oameni rareori ajung să mai vorbească în zarva permanentă pe cu totul alte teme, cum ar fi dacă ne trebuie sau nu manuale de sport. Asta în timp ce nu ne spălăm pe mâini. În timp ce prea multe școli nu au instalații sanitare proprii. În timp ce medicina dispare din comunitățile mici. În timp ce oamenii umblă uneori și sute de kilometri pentru anumite forme de ajutor medical. Construim noi structuri administrative pe un mobilier deja vechi, îmbâcsit, ticsit cu lucruri nenecesare. Ferească sfântul de molimă. Ferească sfântul de boală. Aici nu se mai pune problema de strigăte disperate sau de mesaje tulburătoare, ci de adevăruri. Care nu vor fi ascultate, dar care trebuie documentate. La fel ca orice altceva. Pentru că provocarea rămâne să acționezi cât încă nu e târziu. Cât încă e lumină afară. Cât încă e vară și-ți faci sanie.
   Nu mi-am pierdut speranța. Și asta pentru că, în România, n-am avut-o niciodată. Oboseala îmi e dublată de o formă de urgență, acea urgență pe care ți-o dă luciditatea întunericului care va să vină. Credeți că opt mii de infectați e mult? Sau că peste treizeci de morți e puțin? Vai vouă. Vai nouă, tuturor. Am văzut ce poate face dezastrul. Nările mele încă mai simt aerul din Amatrice, Italia, unde au avut sute de morți. Ce-am scris aici nu e pentru panica vreunuia. E pentru liniștea mea. N-avem, astăzi, vreun lux să mai lungim pelteaua. Turcia ține bine un robinet de aproape trei milioane de refugiați din care dă, periodic, drumul către Occident. Aceeași Turcie care, înainte să joace cartea asta, și-a blindat sistemul de sănătate. Și încă n-a început vreun exod din Yemen. Dar, fără intervenție, nici mult nu va mai dura. Ce-o să facem când o să avem holeră în port? Ce-o să facem când o să avem focare de infecție în bazinul Dunării? O să „ne râdem” și-o să scandăm în cor: „ho-le-ra”? Pare că atât știm să facem. Când sunt atâtea de făcut. România este poarta de est a Europei. Iar medicii, asistentele, infirmierele, sprijinul statului pentru buna lor organizare lipsesc cu desăvârșire. Sper că citiți, domnule prim-ministru. Știu că citiți...
 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală