resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Cât de mari ar trebui să fie salariile medicilor

Autor: Dr. Dan PEREŢIANU | 13 Iunie 2014
Problema plăţilor informale s-a pus prima oară în mod oficial, adică scris şi difuzat, în raportul „O Românie Sănătoasă“, editat în 1993 de Ritchard Brazil (King’s Fund College, Londra, Marea Britanie) şi Nick Nicholson (Nuffield Institute of Health, Leeds, Marea Britanie) în cadrul unui program al Băncii Mondiale. Aşa cum observa Vlad Mixich, într-un articol din numărul precedent al „Vieţii medicale“, pentru diminuarea acestei practici este necesară creşterea salariilor/veniturilor medicilor (tuturor). Raportul din 1993 propunea creşterea salariilor medicilor de trei ori sau de patru ori salariul mediu pe economie. Încă din 1991, când s-au făcut primele analize ale raportorilor, a fost evidentă legătura dintre salarizarea medicilor şi nivelul economiei. Este vorba despre raportul dintre salariile medicilor din Europa şi economiile ţărilor respective.
Acest enunţ, cum că salariile medicilor trebuie să fie de trei-patru ori mai mari decât salariul mediu pe economie, derivă din faptul că salariul medicilor, per ansamblu, era la nivelul unui salariu mediu pe economie. În 1992, salariul mediu era în jur de 20.000 de lei (aproximativ 70–75 de dolari). Astăzi, salariul mediu pe economie este 2.300 de lei brut, aproximativ 690 de dolari (vezi datele Institutului Naţional de Statistică), după impozitare ajungând la aproximativ 1.700 de lei. Salariile medii ale medicilor specialişti şi primari sunt în jur de 1.700 de lei salariul tarifar, 3.400 de lei cu sporuri şi gărzi şi în jur de 3.000 de lei net lunar. Adică maximum 1,7 salarii medii pe economie.
Aceste date arată că, deşi salariile/veniturile medicilor au crescut în termeni reali (raportat la dolar) de 10 ori, ele au rămas totuşi la nivelul de un salariu, maxim două salarii medii pe economie. Aceasta explică şi de ce fenomenul „plăţilor pe sub masă“ nu a dispărut, ba chiar s-a amplificat (vezi ultimul sondaj SNSPA pe această temă, realizat pentru Bucureşti în iunie 2013).
Problema salarizării medicilor din Uniunea Europeană a făcut obiectul unui studiu specific, realizat de Federaţia Europeană a Medicilor Salariaţi, care a afirmat că salariul unui medic debutant trebuie să fie de la de două ori la de trei ori salariul mediu pe economie, raportat la economia ţării unde practică. S-a specificat că două salarii medii pe economie ar fi posibil de acordat în ţările cu economie mai slabă, iar trei salarii medii pe economie, în ţările cu economie mai performantă.
Raportat la actuala lege a salarizării unice am încercat o comparaţie cu salariile judecătorilor (şi procurorilor). La anterioara lege a salarizării unice (din 1974!) acestea erau similare. Astăzi, aceste salarii nu mai sunt asemănătoare. Un absolvent de facultate de medicină (şase ani) ar trebui să aibă cu 25% mai mult în grilă decât un absolvent de facultate de drept (patru ani); în prezent, un absolvent la medicină are 2,5 iar un absolvent de drept are 2,65. Pentru a lucra într-o judecătorie, un absolvent de drept trebuie să facă un curs de un an la Institutul de Magistratură; aceasta este ceva mai puţin decât a trece un concurs precum rezidenţiatul şi a
Publicitate
fi în primul an de rezidenţiat; de aceea, un rezident de anul doi trebuie să aibă mai mult decât un judecător de judecătorie cu doi-trei ani vechime, adică mai mult de 3,7–3,9 (cât are un judecător). Din listingul pentru judecători, rezultă că a fi judecător de judecătorie conduce la coeficienţi de la 3,7 la 6 (între 3 şi peste 20 de ani vechime). În toată această perioadă, judecătorul de la judecătorie nu mai este obligat să dea concursuri şi să treacă alte praguri profesionale, precum medicii. Trebuie doar să absolve nişte cursuri. De aceea, apare evident că cel mai mic salariu pentru un medic care nu prea a trecut alte examene (ceea ce nu este, de obicei, cazul) trebuie să fie mai mare. De-a lungul anilor, medicii specialişti sunt obligaţi la perfecţionare continuă, ceea ce nu este cazul judecătorilor şi procurorilor. De aceea, creşterea coeficienţilor pentru medici trebuie să fie mai mare decât pentru judecători; pentru judecători, este propusă creşterea cu 0,25 pentru fiecare grad de vechime. Astfel, pentru medicul specialist creşterea coeficienţilor trebuie să fie de 0,3.
Observăm că judecătorii primesc salarii diferite dacă lucrează în locuri diferite; aceasta reflectă probabil dificultatea muncii. În sănătate, nu există acest mod de a privi lucrurile. Un caz este la fel de grav sau dificil chiar dacă este la sat sau în cel mai mare spital universitar; de aceea, nu unitatea trebuie să fie cea care diferenţiază între medici, ci pregătirea profesională. Ea este limitată acum la a fi specialist sau primar. Poate ar trebui ca şi medicii cu doctorat să fie diferenţiaţi de cei fără doctorat.
Numai după rezolvarea salarizării medicilor la nivelul veniturilor adecvate dintr-o societate corect organizată, se poate trece la alte mijloace şi acţiuni pentru blocarea fenomenului „plăţilor pe sub masă“. De altfel, am scos în evidenţă de nenumărate ori că fenomenul nu este unul „balcanic“, ci legat de introducerea sistemului comunist în sănătate. El a apărut odată cu naţionalizarea spitalelor în 1948. Pe vremea aceea, medicii nu aveau „ciubuc“ sau „şpagă“, ci „onorariu“. Printr-o logică formală, numai după desfiinţarea comunismului în sănătate, pot dispărea plăţile informale din sistem.
Numărul de medici dintr-o ţară depinde de capacitatea ţării de a-i plăti precum o elită, cu cele mai mari salarii/venituri dintre toate profesiile (vezi de exemplu, raportul salarial între medici şi judecători în Marea Britanie şi Franţa, pentru a nu vorbi despre venitul medicilor din SUA). De aceea, dacă o ţară nu are bani pentru a-i plăti corect pe medici, va avea medici mai puţini. De aici rezultă că proporţia de medici într-o ţară va creşte dacă va creşte şi salariul/venitul medicului. Dar cum din 1991 până acum, salariul medicilor a crescut de numai 1,7 ori raportat la economia României, este de presupus că numărul medicilor din România să fie de 1,7 ori mai mare.
În 1991, România avea 1,85 medici/1.000 de locuitori, fiind înregistraţi toţi medicii: stagiari, specialişti, primari, secundari şi stomatologi. Ar trebui ca, acum, România să aibă 1,85 x 1,7, adică 3,145 medici/1.000 de locuitori. Dar dacă adunăm toţi medicii din ţară (toate specialităţile indiferent de nivelul profesional) ajungem la 3,7 medici/1.000 de locuitori. Pare surprinzător, dar România are acum mai mulţi medici decât îşi poate permite să plătească (vezi diferenţa de la 3,7 la 3,1). În plus, România este cea mai mare producătoare de medici din lume. De aceea, „textul“ cu „ne pleacă medicii“ nu are corespondent în situaţia reală a numărului de medici din ţară. De altfel, strategia Ministerului Sănătăţii postată în februarie 2014 exact asta scoate în evidenţă. Dacă ar exista atât de puţini medici, cum se explică creşterea substanţială a numărului de internări din ultimii zece ani, creştrea remarcabilă a contractelor CASJ/MB cu medicii de familie (de la 10.000 la 12.000 în ultimii 15 ani) sau creşterea şi mai remarcabilă a contractelor cu medicina de ambulatoriu/policlinici (vezi rapoartele CNAS 2000–2012)?
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală