resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment


| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Cântec despre talasemia minoră

Autor: Dr. Vlad STROESCU | 14 Aprilie 2017
    La Marsilia am fost de trei ori. Prima călătorie și cea mai spectaculoasă a fost imaginară, dar nu mai puțin reală, în 1990, prin ochii tatălui meu, care însoțise echipa de rugby Grivița Roșie pe post de traducător. S-a întors cu atâtea povești fantastice din Lumea Veche care era Nouă cât să-mi ajungă să visez atât în somn, cât și treaz mulți ani după aceea. Adusese cu el o grămadă de minunății, printre altele: cărți de benzi desenate, bomboane Tic-Tac (vă puteți închipui ce înseamnă să cunoști pentru prima dată bomboanele Tic-Tac) și adresa unui copil de acolo, cu care am corespondat o perioadă, cu stiloul pe hârtie, cum se făcea pe atunci.
    A doua oară au fost douăzeci de ani mai târziu, când lucram în Franța, pentru un congres. Era ianuarie, dar iarna marseilleză nu e tocmai o iarnă, ci doar un fel prin care soarele te orbește mai tare de obicei, pentru că e mai jos, chiar în fața ta. Atunci a fost prima dată când m-am urcat pe o bicicletă și măcar de asta viața mea a devenit mult mai bună.
    Au mai trecut șapte ani și zilele trecute am revenit la Marsilia. Am stat o singură zi întreagă, și chiar și așa a trebuit să apuc de zăbrelele timpului meu măsurat și să trag de ele până s-au strâmbat suficient cât să încapă ziua asta. Dar am reușit. Cum spuneam, la Marsilia soarele e orbitor. În prima oră, nici nu poți privi înainte, îți ții privirea plecată și smerită și ochii cât mai mijiți, dar apoi te obișnuiești cu lumina, pupilele capătă o culoare mov ca levănțica și aurie ca ambra, iar sângele începe să-ți cânte zgomotos într-o limbă pe care nu o înțelegi, antică precum latina, doar că vie. Și te prelingi la vale, prin mizeria străzilor, către portul
Publicitate
vechi, care le primește pe toate, și noroiul, și lavanda, și lăturile, și sărăcia, și untdelemnul, și heroina, și gloanțele, și lamele de cuțit, și propriile tale păcate, și cântecul marinarilor, se varsă toate în Mediterana și ea le primește generoasă și nici măcar nu își schimbă culoarea imposibilă.
    Talasemia minoră este o varietate de sânge care s-a născut pe malul Mediteranei, ca o adaptare împotriva malariei. Celulele mele roșii sunt mult prea mici ca Plasmodium falciparum să se poată cuibări în ele, cum îi place lui. Sunt mici, mor repede și altele le iau locul. Uneori, fac anemii și sunt obosit, dar altminteri nu îmi strică viața și în plus știu că am moștenit sângele unui strămoș mediteraneean, chiar dacă nu știu când a venit aici, poate în neolitic. Mi-e milă de oasele lui, ascunse sub stratul infinit de loess al Bărăganului, atât de departe de casă. Poate venea chiar din Marsilia, de asta mă simt așa de bine acolo. Dar nu neapărat, Jean-Claude Izzo, un italo-spaniol scriitor de polițiste, zicea că la Marsilia ești acasă indiferent de unde vii.
    Ca de obicei, când nu ai timp, te salvează bicicleta. De câte ori nu m-a salvat până acum! M-am urcat pe o închiriată zdrăngănitoare și am bătut fiecare stradă, pe Cornișă, pe dealul abrupt al bisericii Notre-Dame de la Garde, de unde se vede întreaga lume ca în palmă, am țopăit pe treptele cartierului Coșului, am ieșit din oraș pe șosele înguste printre golfurile albe și pline de flori numite Calanques, am străbătut păduri de copaci cu frunze lucioase și care nu știu cum se cheamă dar miros greu ca somnul de la 3 noaptea, m-am întors în oraș, m-am amestecat cu traficul nervos, am făcut la stânga unde trebuia să fac la dreapta și m-am rătăcit prin cartiere fără niciun nume și de unde adesea nu mai ieși, dar uite că am ieșit, eu, cel care a ieșit și din Ferentari – căci ce e Marsilia dacă nu un Ferentari explodat ca o boabă de popcorn care a stat prea mult în soare, pe plajă?
    Dar poate era mai bine să nu ies. Căci acum m-am întors, după ce m-au procesat trenul, aeroportul și avionul și m-a scuipat pe partea cealaltă autobuzul 783, direct pe lespedea mahalalei mele defuncte, în orașul ăsta mic și trist, cu oameni surzi și amnezici, pentru că nimeni nu ascultă și nimeni nu ține minte, nici măcar eu, care, oricât mi-aș ciuli urechile, tot nu îl aud pe strămoșul meu mediteraneean, nu bat mai departe de stră-străbunicul din strada Țepeș Vodă, și pe el în aud atât de stins. Dar, în ciuda episcopului Berkeley, sângele cântă, chiar dacă nu e nimeni să îl audă.

 

 

 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală