Viata Medicala - Saptamanal al personalului medico-sanitar

   Trebuie să fie o glumă, Nene Iancule! Cum adică, numai 160 de ani de când te-ai ivit în lumină – haimana de geniu din satul Haimanale, când tu rămâi contemporan cu tot ce-i românesc între inocenţă şi cameleonism! Cum adică, un secol de când te-ai stins sub un cer vegheat de-aceleaşi stele şi totuşi nu la fel cu cel care ne ştie legaţi de un pământ ca o grădină în care-şi află loc şi floarea de colţ, şi buruiana, egal luminate de soarele din gând? Ne-ai lăsat în dar puterea de a râde fericiţi, într-o bogăţie de duh care seamănă cu promisiunea aceea de a ajunge în împărăţia cerurilor, cu o scurtă escală prin lumea-teatru în care ne prinde de minune rolul de spectatori. Dar noi, anonimii deprinşi cu scena ca o lume, continuăm să ne deghizăm în Mitici, Caţavenci, Vete, Miţe, Joiţice, Tipăteşti şi Pristandale, ca tot atâtea mangafale din carnaval cu dandanale şi scrisorele de amor în care necrezut rămâne doar evidentul adevăr.

   Ne-ai mai lăsat, plecând din lumea asta, semn că-ntre landul gureşei superficialităţi şi prăpăstiile din suflet se întinde linia implacabilă a năpastei ca măsură a puterii noastre de a îndura, ca ecou al tragediei în care se vor fi amestecat cândva şi nişte zei dintr-un Olimp în care se vor fi simţit cam exilaţi – marionete în mâinile Marelui Păpuşar care ţine chiar universul în degetul Lui mic...

   Deloc întâmplătoare, prin urmare, noua adaptare radiofonică a dramei Năpasta în regia artistic semnată Dan Puican, a cărei premieră (decembrie 2011) a prefaţat „Anul I. L. Caragiale“, ca pentru a ne aminti (de parcă n-am şti îndeajuns!) că pe lume mai sunt şi drame.

    Şi-a fost în ziua aceea de decembrie fără ninsoare, în cadrul audiţiilor de luni „Ne auzim la Majestic“, sub egida Radio România Actualităţi, Teatrul Naţional Radiofonic şi Ramada Majestic, un regal teatral – „Năpasta“ de I. L. Caragiale, cu, în roluri de mare forţă dramatică, Mariana Mihuţ – răvăşitor terifiantă, substituindu-se parcă unui Dumnezeu-Iubire, răzbunător, sângeros, gata să probeze pe bruma de viaţă omenească tăria urii, implacabila lege „Fiat iustitia, pereat mundus“; Mihai Constantin – în rolul ucigaşului din nemăsurată iubire pentru femeia care nu aşteaptă decât clipa răzbunării morţii celui iubit de ea, actorul redând cu talentu-i cunoscut întreaga frământare a vinovatului care se simte murind cu fiecare clipă care trece; Horaţiu Mălăele, fixat în memoria noastră afectivă ca un comediant înnăscut, realizând prin rolul nebunului Ion conturul inocentului sărac cu duhul gata să ia asupra lui păcatul cel mare al seamănului-om, crima şi convingându-ne prin arta cuvântului că ştie şi poate să atingă miezul fierbinte al neînţelesului când, înţelegând că e doar un pion pe tabla de şah a destinului, întreabă şi el cu obidă „De ce, mă, de ce?“. Numai că răspunsul avea să-l afle în fundul fântânii – pion până la capăt în jocul de-a moartea pe care nu el l-a inventat.

   Au mai contribuit la zidirea în templul de ură ca o treime de-ntuneric – femeia, nebunul, criminalul-victimă – András Demeter, Ştefan Huluba, Gheorghe Pufulete şi, deopotrivă, întreaga echipă regizorală: Violeta Berbiuc (regia de studio), Florin Bădie (regia de montaj), Patricia Prundea (regia muzicală – de-a dreptul excelentă, pliindu-se perfect pe linia textului, culminând cu dangătul de clopot ca o îndurare a cerului pentru odihna sufletului bietului Ion), Vasile Manta (regia tehnică), Domnica Ţundrea (redactor).

   Deşi Anul Caragiale începe cu „Năpasta“, noi, năpăstuiţii fără vină ai unui timp mereu de ne-nţeles, continuăm să credem în forţa Cuvântului, când teatrul nu-i decât viaţa ca un carnaval tragic în care râdem până la lacrimi...