resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Banal şi cu o glumă în plus

Autor: Candid STOICA | 6 Martie 2015
Banal şi cu o glumă în plus
Înainte de a intra în sală la spectacolul cu Steaua fără nume, jucat chiar pe scena unde a avut loc premiera în urmă cu peste 50 de ani (atunci se numea „Alhambra“), m-am întrebat dacă voi asista la un spectacol bun, eveniment, interpretat de o nouă generaţie de actori, sau voi vedea o capodoperă măcelărită, după exemplul dat de Horaţiu Mălăele cu „O scrisoare pierdută“ – pe care a denumit-o doar „Scrisoarea“, că aşa au vrut muşchii lui şi nimeni, în afară de subsemnatul, n-a protestat.
La finalul spectacolului, pot spune cu siguranţă că regizorul şi actuala echipă a Teatrului de Comedie au atacat fără complexe piesa, construind minuţios un spectacol sincer, care durează fix trei ore şi are reale calităţi.
Sigur, i se poate imputa că pe alocuri este cam cerebral, în alte locuri cam „déjà vu“, alteori se simte nevoia unui plus de sentimentalism, de „poezie“. Apoi, unele momente, precum cel în care Miroiu îi arată Monei cerul, respiră banalitate. Totuşi, se mai poate afirma că niciun spectacol, chiar o aşa-zisă capodoperă, nu este perfect.
Regizorul a pus cap la cap datele piesei, a alcătuit o distribuţie, după concepţia sa, judicioasă, cu câteva scurtcircuitări. De exemplu, piesa e adusă, în sfera telefoanelor mobile, în banal, fără a obţine mare lucru în plus şi, în consecinţă, pune batista pe ţambal, cum se spune, uneia dintre principalele puncte forte ale piesei originale: satirizarea vieţii provinciale. Pentru că te poţi întreba ce interes mai poate avea azi o amărâtă de gară, prin care trece un anumit tren, când există acestă mirifică realizare a internetului, care îţi pune la dispoziţie toate noutăţile şi excentricităţile de pretutindeni, dar şi multiplele canale tv existente unde sunt prezentate mai toate bârfele din lumea vedetelor?
Putem să obiectăm şi că Ichim s-a transformat într-o fetişcană filiformă (Ruxandra Grecu), dar, după ce marele rol al regelui Lear din piesa lui Shakespeare a fost jucat, în viziunea lui Andrei Şerban, de o femeie, precum şi cel al cetăţeanului turmentat din „O scrisoare pierdută“ de I. L. Caragiale, pe scena Teatrului de Comedie, nu ne mai scandalizăm, ni se pare firesc.
De asemenea, se poate găsi nod în papură şi pentru că Grig e transformat din cauza costumului într-un ţafandache, în ciuda realelor însuşiri ale actorului Mihai Călin.
Ar putea fi acuzaţi regizorul şi, implicit, scenograful că au mutilat ultimele două acte înghesuindu-le pur şi simplu în decorul gării, că au adăugat finalului o glumiţă subţire, de care nu era nevoie, încercând să adauge un alt înţeles.
Dar, trecând peste toate aceste aşa-zise neajunsuri, se poate spune, folosind o sintagmă populară, că regizorul ne-a oferit un produs confecţionat cu materialul clientului. Nimic în plus, mai puţin în minus.
Excelenta actriţă Mirela Zeţa nu e nici excesiv de frumoasă, nici mai ales diafană. Nu pare azi din altă lume, cum părea cândva personajul Mona. E doar o femeie inteligentă într-o rochie decent decoltată, puţin plictisită, uşor vexată de ce i se întâmplă şi, într-o vreme când televiziunea e în fiecare casă, ciudat de neştiutoare. Ignoranţa ei se aseamănă, de multe ori, cu a acelora din numeroasele emisiuni tv.
Profesorul de muzică Udrea, în interpretarea lui George Georgevici, devine, dintr-un personaj pitoresc, uşor poetizat de generaţii de ac
Publicitate
tori care l-au jucat, doar ridicol şi fără relevanţă – deşi se observă că actorul are certe resurse pentru a realiza ceva mult mai profund. Momentul „solfegierii“ simfoniei scrise de el este însă ratat din cauza soluţiei alese.
Eleva Zamfirescu a domnişoarei Cristina Juncu, care are deja pagină de facebook, e naivă, naivă şi uneori naivităţile ei sunt destul de… naive, dar sunt sigur că voi auzi de numele ei în viitor.
Şi George Grigore (un ţăran) şi Orodel Olaru (Pascu) se străduiesc să dea culoare unor roluri asupra cărora autorul n-a insistat şi reuşesc fără efort să fie uşor… exotici.
Dintr-un personaj enigmatic, profund, de o sensibilitate excesivă, de fapt un alter ego al autorului, aproape anacronic, Miroiu a devenit, în interpretarea lui Dan Tudor, un flăcău tomnatic, de o banalitate copleşitoare, în ciuda unor însufleţiri pasagere, pe care actorul, infatigabil regizor în timpul liber, simte nevoia să le insufle personajului. Cred că, renunţând la lejeritatea diurnă a actorului, un plus de mister i-ar da personajului mai multă adâncime.
Dar există şi realizări. Teatrul ar deveni extrem de plictisitor dacă am înşira numai părţile negative.
Cele mai izbutite compoziţii, mai aproape de personajele piesei originale, sunt realizate de Andreea Samson, în dra Cucu, şi de Marius Drogeanu, în şeful gării. În ambele partituri, autorul a pus multe din nemulţumirile şi observaţiile sale asupra societăţii în care a trăit, iar esenţa, spiritul acestor nemulţumiri răzbate până în zilele noastre. Superficialitatea, ignoranţa, pofta pentru bârfă, neînţelegerea libertăţii de gândire a celor din jur, meschinăriile inerente ale unor oameni, îndeletnicirea de a spiona, care a luat forme din ce în ce mai groteşti, dau una dintre liniile de forţă ale piesei. Dra Cucu, personajul Andreei Samson, nu e nici şleampătă, nici ochelaristă, nu e nici măcar caraghioasă. E doar extrem de rigidă. Este rezultatul educaţiei pe care a primit-o şi a regulamentelor şcolare pe care şi le-a asumat în exces. Şi, înainte de toate, e femeie şi e singură. Mulţi oameni sunt, în interiorul lor, dra Cucu, fără să-şi dea seama.
Şeful gării nu are nume. Cum mănâncă pe scenă raţa călcată de tren, scenaristul putea să-i dea, de această dată, un nume, să-l personalizeze cu unul. Poate chiar cu trei. Primul ar fi fost în mod sigur Mitică! I-ar fi fost foarte uşor. Dar autorul n-a vrut. Marius Drogeanu îl menţine pe şeful gării în această zonă a anonimatului, în spatele lui fiind zeci de Mitici, zeci de şefi de gară. Dar, spre deosebire de alţi slujbaşi ai CFR, cel din piesă este familist, ştie pe dinafară că familia este stâlpul societăţii. Drogeanu adaugă şi Gara. El reprezintă o categorie socială distinctă: aceea a slujbaşului care apără vehement şi necondiţionat regulamentele care l-au transformat într-un robot. Cu o minimă educaţie, dar saturat de şcoala vieţii, se luptă să supravieţuiască. Şeful lui suprem este guvernul. Şi, asemenea cetăţeanului turmentat din piesa lui nenea Iancu, ştie că încălcarea regulamentelor e gravă. Dar, în acelaşi timp, intuieşte că prea multă carte nu e bună. Dezumanizează. Duce la alienare.
Fără să încerce să iasă prea mult în evidenţă, costumele par adecvate personajelor. Mai puţin cel al lui Grig. Iar decorul lui Andu Dumitrescu încearcă o formulă riscantă: de a contopi două spaţii într-unul singur. Am văzut şi amplasamente mai neadecvate, dar şi unele mai reuşite, care aruncau scena de la sfârşitul actului doi în cosmos, creând un climat de poezie autentică.
În sfârşit, sunt sigur că publicul, care decide întotdeauna, va arăta sau va infirma calităţile spectacolului realizat de regizorul Vlad Massaci.

 

PS: În literatura română, nevasta şefului de gară, care, bineînţeles, nu apare în piesă, a generat multe glume. Transcriu una a lui Cincinat Pavelescu: 

Şi trenuri vin şi pleacă iară
Şi plictisită-ntr-un târziu,
Nevasta şefului de gară
A deraiat c-un macagiu.

 

N. R.: În articolul „Un teatru care trăieşte din amintiri“ („Viaţa medicală“ nr. 5/2015), numele actorului Nacht Stroe, abreviat „N. Stroe“ în textul autorului (aşa cum era trecut pe afişele pieselor), a fost „completat“ în redacţie „Nicolae Stroe“. De această dată, excesul de zel a dăunat acurateţei.

 

 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală