resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Educaţia medicală

Autor: Prof. dr. Gabriel M. GURMAN | 6 Martie 2015
Educaţia medicală
   Am mai avut ocazia să scriu despre William Osler, acel clinician desăvârşit, de origine canadiană, care a practicat medicina în Statele Unite, devenind unul din pionierii şi fondatorii educaţiei medicale clasice. Osler e cel care a introdus pentru prima oară în istoria medicinii sistemul de rezidenţiat şi primul journal club, un sistem de discutare a celor mai noi date publicate în literatură, care e valabil şi în funcţiune până în ziua de azi. Tot el e cel care a scos studenţii din sala de conferinţe şi i-a adus la patul pacientului, creând în felul acesta un cadru propice pentru învăţământul clinic.
   Citatul alăturat, avându-l ca autor pe Osler, nu face decât să exprime crezul de o viaţă al acestui medic care şi-a dedicat întreaga activitate educaţiei medicale. Pe vremea mea se spunea că facultatea de medicină e o instituţie care îţi dă posibilitatea, după absolvirea ei, să poţi deschide un tratat şi să înţelegi ce e scris în el.
   Sistemul medical actual, ca şi cel clasic, presupune pentru marea majoritate a tinerilor medici continuarea studiului, în mod organizat, sub egida unui forum instituţional, având drept scop nu numai aprofundarea cunoştinţelor şi creşterea experienţei, dar şi obţinerea unui document care să ateste, în faţa pacientului şi a legii, capabilitatea medicului de a se ocupa de un anumit domeniu al profesiunii sale. Chiar în cazul în care sistemul naţional nu pretinde fiecărui absolvent de medicină continuarea instituţională şi organizată a educaţiei sale profesionale, practicianul e obligat să se pună continuu la punct cu toate noţiunile şi datele noi privitoare la tratamentul pacientului aflat în îngrijirea sa. Şi aici intervine disputa legată de modul în care trebuie practicată educaţia medicală continuă.
   Pe vremuri, această obligaţie cădea în sarcina medicului practician şi numai a lui. Progresul său profesional era asigurat printr-o dublă, dar paralelă, activitate: cea de observare a pacienţilor (experienţă) şi cea de urmărire a presei medicale de specialitate în vederea aplicării noilor metode de tratament pacientului aflat în îngrijirea sa. Acest mod de educaţie medicală continuă să existe până în ziua de azi şi niciun curs, congres sau ciclu de conferinţe nu-i poate lua locul. Cinicii numesc experienţa o greşeală repetată 20 de ani mai târziu, dar realiştii pragmatici recunosc în acumularea experienţei un mod obligatoriu şi eficace de lărgire a capacităţii medicului de a-şi ajuta pacienţii.
   În acelaşi timp, sistemul de rezidenţiat a devenit în ultimul secol un instrument care face parte integrantă din sistemul de educaţie medicală. El există azi în toate ţările şi, în ciuda inerentelor diferenţe de provenienţă geografică, de tradiţii sau mentalităţi, rezidenţiatul în medicină (pe vremuri numit secundariat) stă la baza principiului după care niciun medic nu e capabil să aprofundeze la un nivel adecvat toate domeniile activităţii clinice. Diploma de specialist a devenit în ultimele zeci de ani o obligativitate în drumul medicului de a-şi câştiga dreptul de a practica într-un anumit domeniu profesional.
   Implicaţiile etice şi medico-legale ale acestui sistem sunt prea importante şi prea profunde pentru a fi acoperite în doar câteva fraze. Suficient a aminti faptul că în faţa justiţiei primul pas în apărarea expertizei profesionale a medicului e obligativitatea de a dovedi dobândirea experienţei graţie integrării într-un sistem organizat de rezidenţiat. În aparenţă, dobândirea titlului de specialist ar trebui să fie suficientă pentru restul carierei profesionale a medicului modern. Ieşit la drum înarmat cu un larg şi profund bagaj de cunoştinţe teoretice, dublate de o experienţă clinică acumulată de-a lungul anilor de rezidenţiat, medicul specialist ar tr
Publicitate
ebui să fie recunoscut pentru meritele sale până la ieşirea sa la pensie.
   În multe ţări însă, lucrurile stau altfel. Ca în numeroase alte domenii, americanii au introdus ceea ce numim azi educaţie medicală continuă (EMC), acea obligaţie a medicului specialist de a acumula în fiecare an un număr de credite care reflectă participarea sa la conferinţe, cursuri, congrese etc. Uneori, lucrurile capătă un aspect de-a dreptul ilar, de exemplu obligativitatea medicului de a fi prezent fizic, de la început până la sfârşit, la conferinţa respectivă (prezenţă înregistrată pe calculatoarele aflate la intrarea în sala de conferinţe), doar înregistrarea la congres nefiind suficientă.
   Pentru a complica lucrurile şi mai tare, în urmă cu două decenii, sistemul american a inclus o etapă suplimentară în drumul profesional al medicului specialist: reacreditarea. Procesul presupune trecerea periodică, la fiecare cinci sau zece ani, a unui examen de „respecializare“, în care medicul trebuie să demonstreze acumularea de noi noţiuni ştiinţifice, teoretice şi practice, apărute în perioada care a trecut de la ultimul său examen.
   Dacă acest tărâm de activitate e atât de important, cine sunt educatorii medicali din ziua de azi? Realitatea nu pare a fi deloc simplă. Pe de o parte, medicul e educator din primul moment al existenţei sale profesionale. Noi predăm altora şi aceasta face parte din îndeletnicirile noastre zilnice. O vizită la patul pacientului e o ocazie de a preda celor mai tineri. Medicii predau la şcolile de asistenţă medicală, fizioterapie, farmacie etc. Chirurgul sau anestezistul, în sala de operaţie, continuă să explice şi să demonstreze „învăţăceilor“ procedurile aplicate pacientului. Necropsia reprezintă un proces didactic tipic. Şi, cu toate acestea, nimeni nu s-a născut dascăl, aşa cum nimeni nu s-a născut şofer sau părinte. Meseria de educator se învaţă ca orice altă meserie. În prezent, majoritatea facultăţilor de medicină posedă un departament de educaţie medicală, compus din specialişti în domeniu. Presa medicală include jurnale ştiinţifice dedicate eminamente educaţiei medicale. În fiecare an se organizează în toată lumea congrese de educaţie medicală.
În lunga mea carieră de medic şi dascăl, am avut nenumărate (chiar prea multe!) ocazii de a asculta conferinţe sau expuneri de cazuri, în care vorbitorul dovedea o totală lipsă de experienţă în arta prezentării. Mai sunt încă clinicieni care predau subiectul edemului pulmonar acut sub forma în care eu, ba chiar şi răposatul meu părinte am fost învăţaţi: definiţie, etiologie, patogenie, clinică, tratament şi prevenire. Şi asta într-o lume în care orice subiect clinic începe cu prezentarea unui caz real, urmat de discuţii cu audienţa, întrebări şi răspunsuri, dezvoltând subiectul pe baza acelui caz real, menit a forma scheletul prezentării.
   Această realitate a făcut ca organizaţiile internaţionale responsabile pentru soarta anesteziei ca profesie să accepte propunerea semnatarului acestor rânduri şi să iniţieze în urmă cu mai bine de zece ani un sistem educaţional numit „şcoala internaţională de instructori de anestezie“ (aşa numita ISIA), în cadrul căreia „studenţilor“ nu li se predau noţiuni de anestezie, ci ei sunt instruiţi în sistemul de educaţie medicală, cum trebuie predată anestezia ca profesie.
   Aşa-numita formare de formatori a devenit o preocupare curentă a oricărei instituţii educative medicale. Sunt convins că nu e departe momentul în care, pentru a primi un titlu academic, fiecare candidat va fi obligat să treacă un curs de acest fel şi să-şi dovedească aptitudinile în domeniul educaţiei medicale.
   E adevărat, Osler, pionierul educaţiei medicale, nu a luat lecţii de la nimeni, pentru că în orice domeniu răsare un autodidact, un promotor, care îşi bazează activitatea pe bunul-simţ, pe inteligenţă şi pe o serioasă doză de dorinţă de a ameliora realitatea. Dar educatorul medical de astăzi posedă cunoştinţele şi experienţa necesare pentru a preda altora arta predării. Se spune că o comunitate care nu are bătrâni va trebui să şi-i cumpere. Parafrazând, iată un principiu mai actual decât oricând: o instituţie universitară medicală care nu are educatori medicali e obligată să-şi creeze propriul colectiv de specialişti în acest domeniu, pentru a acorda educaţiei medicale locul pe care îl merită în peisajul uman şi profesional în care activăm.
 
 
 
 

„Educaţia medicală e o preocupare pentru toată viaţa, iar învăţământul medical doar te pregăteşte pentru acest drum lung.“ (William Osler, 1849–1919)

 
 
 

 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală