resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Coada care gudură câinele sănătăţii

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 20 Februarie 2015
  „Micro-megaloman“ e un termen inventat de Christopher Hitchens, poate cel mai mare polemist contemporan. Denotă, în cuvintele autorului, un individ „mulţumit să deţină dominaţia absolută asupra unei sfere restrânse“. Dumnezeul propriului pătrat. Mi-aduc aminte prima oară când l-am citit, într-o iarnă geroasă în Montreal, că mi s-a aprins un bec în minte. Puteam, acum, să denumesc speciile felurite de floră şi faună băştinaşe creşterii mele sub umbrela unui mare trunchi. Acela al narcisismului de mahala făcut expresie. Al violatorului social by-proxy. Micro-megalomanul e coada care gudură câinele sănătăţii. Şi nu numai.
   I-am întâlnit prima oară când am venit la Bucureşti, din locul primei mele creşteri, în 1986. Erau pretutindeni. Femeia de la aprozar care arunca scârbită, în găleata de aluminiu, câţiva cartofi dintre care obligatoriu unul era stricat. Florăreasa care ascundea, printre cele cinci garoafe destinate învăţătoarei la început de an şcolar, o floare cu tulpina ruptă. Poştăriţa care mototolea corespondenţa ca să intre prin gaura meschină a cutiei de scrisori. Secretara care se uita la tine printr-o vizetă meschină. Vecinul care scuipa coji de seminţe de la adăpostul ferestrei de la parter, cu bustul revărsat prin maieul cu găurele, în timp ce-şi supraveghea puradeii, mici godaci jucăuşi laolaltă pe maidan, imperturbabil la mizerie, imperturbabil la jeg. Aici era lumea în care urma să cresc. Aici era Balcanul. N-am putut vreodată să-i spun altfel, pluralul munţilor îmi părea că, vrând-nevrând, mă include. Şi nu m-am simţit vreodată inclus.
   În România, individualismul e rudă bună cu aroganţa şi acelaşi micro-megaloman care se bucură de omnipotenţa lui efemeră peste un pătrat de univers îl va reclama, în numele perfidei smerenii, ca fiind calomnios. Se manifesta, pe vremuri, la clasă. Ferească sfântul să fii mai bun printre gentili. Inteligenţa se taxează, copiii deasupra maselor sunt traşi înapoi în mocirlă, persecutaţi de egali, uneori şi de profesori. Urci apoi treptele, vine o zi când faima pe care o ai e de „pilos“ pentru vulg, gaşca de simieni a căror adaptare principală e „să ne descurcăm, să ne fie bine, să-i facem pe proşti“. Şi apoi nucleul patologic al culturii româneşti postcomuniste şi criptocapitaliste te-aruncă pe o orbită. Preferabil în afara graniţelor.
   Mi-a luat ani să înţeleg – şi n-am ajuns încă la capătul priceperii – din ce se naşte întrebarea invariabilă a multor cunoştinţe: „De ce te-ai întors?“. La început crezi că e o curiozitate autentică şi poate că în suprafaţă păstrează o crustă de onestitate. E o apărare, o identificare proiectivă din partea celui care întreabă, marca micro-megalomaniei lui. Pentru că ş
Publicitate
i el s-ar fi dat plecat. Şi nu s-ar fi întors niciodată. Aşa îşi justifică răutatea. Prin neputinţa de-a fi plecat şi el. Partea micro e despre imposibilitatea întoarcerii. Plecaţii ar trebui să rămână duşi. Megalomania e despre cum ne descurcăm şi fără ei. Mai bine c-au plecat. Sunt nişte trădători. Nişte parşivi şi ipocriţi. „Ei.“ Care n-au avut vână să rămână. Şi care acum se întorc să ne „ia“ ceva-ul pe care ne-am chinuit cu greu să-l păstrăm. Ciozvârta pe care am rupt-o cu greu, în dinţi, din fălcile altuia. Foame. Multă foame. Şi paranoia. Comprimată, inevitabil, în remarci sicofante, guduratul pe care-l simţi când păşeşti din nou printre cei pe care i-ai lăsat, vreme de câţiva ani.
  Pentru psihiatrul pe care-l lăsasem pe secţie şi care îmi dispreţuia existenţa cu indiferenţa superiorului, la întoarcere eram „colegul din America“. Pentru doamna profesor eram, la fiecare raport de gardă, „domnul doctor şcolit peste ocean“. Privirile se aruncau pieziş. Într-o pauză, o colegă, altfel bine intenţionată, mi-a spus că, pe fond, e bine ce fac dar că „am un PR foarte prost“. Şi probabil că aveam. Aveam un PR foarte prost într-o comunitate care visa, cotidian, la plecat sau la săpat. Pentru că medicina a devenit o meserie de soboli în care ascensiunea se face cu gheare şi cavernă. Iar sub paranoia micro-megalomaniei stă un singur element, nucleul fierbinte al problemei: frica. Frica iraţională dublată de furie. Furia coafată de grandiozitate.
   Sănătatea nu are un corp de medici, în prezent, în România. Rarisim vezi echipe. Şi unde sunt, de obicei, sunt centrate pe icoana străvezie a „vedetei“ de cartier sau a notorietăţii semifabricate prin politichie sau proletcultism. În spitalele ţării şi la catedrele universitare ai de-a face cu lumpen-profesionişti, mulţi căzuţi într-un nihilism atroce, consumaţi de propriul altar. La uşile lor, noi, majoritatea. La uşile lor, doctorii tineri care au de ales între propriul individualism şi capitulare. Care înseamnă ură de aproape, dispreţ faţă de pacient, plic şi banul din plic, şi urdoarea slinoasă a funcţiilor obţinute pe şpăgi, a şpăgilor obţinute din funcţii. Există, interminabil, cozi la aprozarul medicinii, unde o muiere oarecare mai aruncă, din când în când, în scârbă, câte un cartof stricat, pe care te chinui apoi acasă să-l cojeşti pentru mâncarea zilnică. E hidra cu o mie de capete pe care, de fiecare dată când crezi că ai răpus-o, mai scoate unul. La fel de hâd. La fel de sumbru.
  Culmea e că, subjugaţi de o minoritate de micro-megalomani, ne împiedicăm de propria obedienţă. Deoarece, în cuvintele unei blonde perisate, „avem carieră, avem familii“. De ce să-ţi rişti profesia în faţa unei congregaţii a corupţilor, aparent inamovibili, aparent imuni la morală? De ce să vorbeşti despre umilinţele pe care le înduri la locul de muncă, de ce să scrii despre abuzurile la care asişti, la care participi, pe care le validezi cu fiecare parafă aplicată? Vă întreb, în schimb, de ce nu? E un miraj, un ecran de fum. Bătăuşul din curtea şcolii are doar o faimă clădită pe un exemplu. Opune-i un grup sănătos şi rămâne doar o caricatură grotescă. E nevoie de voci în Medicină azi. E nevoie de vibraţia unei generaţii care are un imperativ în faţă şi nu doar lustraţia trecutului. De sus până jos, de la vlădică la opincă, de la ministru la medic rezident, cuvântul de ordine ar trebui să fie „Jos micro-megalomania! Sus meritocraţia!“. Şi nu e un îndemn idealist. E o chemare la realitate. Domnule ministru, există un zid de micro-megalomanie în sănătate. Domnule ministru, dărâmaţi acel zid!
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală