resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Brazii nu uită

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 30 Ianuarie 2015
Brazii nu uită

Scriu aceste rânduri la un an de la tragedia din Apuseni, la doar câteva zile după ce am urcat la locul accidentului în compania familiei şi a unui grup de oameni speciali. Ne-a luat două ore să străpungem muntele. Era frig. Era ceaţă. Şi când ne-am aprins lumânările la locul tragediei mâinile ne erau vinete.

 

 

 
 
 

 

   Sătenii se uită căzuţi în prostraţie la convoiul de maşini de teren care au tras în faţa primăriei. Din cockpit se dau jos, rând pe rând, oameni rupţi din afişele cu trupe de elită. Doar că nu sunt militari. Sunt amatori de off-road. Au luat nişte tărăboanţe de maşini în care au investit un purcoi de bani. Pe suspensii. Pe diferenţiale şi reductoare. Pe anvelope care muşcă din pământ, piatră şi clisă. Rezultatul e intimidant. Sunt nişte monştri pe roţi, doar că dinăuntru ies suflete calde, zâmbitoare. Au venit special, nu se pricep foarte mult la cuvinte. Din semne îţi dai seama cât sunt de emoţionaţi. Şi ei. Printre bărbaţi, două femei tinere, rumene în obraji, cumva timide că s-au amestecat în comandoul plecaţilor. Nu pe câmpii. Pe hârtoape. Una face poze coloanei, în timp ce ne luăm la revedere de la ceilalţi, încercând să nu atragem şi mai mult atenţia presei. În portbagajul maşinii ascunsesem o candelă cu flama aprinsă. Destinaţia: pustietate.
   No, păi nu vor putea urca, zice un sătean cu basca dată admirativ pe spate. Păi poţi pune lanţuri pe gumele ăstea? Uită-te şi matale, sunt cât tancurile. În fundal, la semnul unuia dintre ei, orădenii încep să-şi dezumfle roţile. Ca să tragă mai bine. Am văzut deunăzi drumul şi l-am simţit şi pe propria piele când am urcat, cât am putut. Vremea s-a muiat şi, pe patul de gheaţă, de la bura fină s-a format o peliculă de apă că nu puteai sta în picioare. Doar n-or fi nebuni să urce, continuă sfătos moţul, doar-doar scoate ceva de la mine. Zâmbesc şi-i răspund: acu’ nene nu mai putem da înapoi, ce-o fi o fi. Şi-o luaţi şi pe domnişoara sus? Să vadă locu’? Dau din cap suficient cât să priceapă vorbăreţul că nu-mi arde prea mult de conversaţie. Da’ matale de unde eşti, că ne ştii vorba? Păi şi la noi se vorbeşte cam la fel, bade, în locul de unde vin eu. Tot Ardeal e, doar că e mai în Sud, spre Regat. Oameni faini aici, nu ca la câmpie, că la noi nu s-o putut altfel, dacă nu ne ajutam unii pe alţii ne mâncau câinii. Şi munţii, în gândul meu, în timp ce mă uit îngrijorat la ceas şi la nori. Şi la ceaţa de pe culme.

 

Pe-aici urcă tractoarele şi nebunii

 

   Se dă semnalul de plecare. Ne suim într-una dintre maşini, în timp ce pilotul porneşte motorul. Sună gutural, ca un sergent de artilerie răguşit. Pe locul din dreapta se suie coordonatorul, un copil în ochii noştri. Nu-i dăm mai mult de 20 de ani. E tuns cazon, are o figură luminoasă, nu-mi pot împiedica un gând că a fost scos prin cezariană, prea are craniul rotund. Gânduri, gânduri simple, prin lături, cât să nu te gândeşti la ce-ai de făcut. Îndrăznesc să-i spun şoferului de Patrol că mai sus e lunecuş rău, zâmbeşte fin şi demarează, cu restul coloanei. Ei, lăsaţi, acum om venit până aici, datori suntem să încercăm.
   Ne oprim la podeţ. La stânga se face panta înspre costişă, primitoare ca un pântec de femeie şi oglindă de la apa care se scurge pe laturi. Pentru o secundă apare îndoiala. Oamenii se dau jos, se sfătuiesc câteva secunde. Primul din convoi, un muntean trupeş cu mustaţă răzvrătită şi zâmbet poznaş, priveşte la munte prin crestătura ochilor albaştri. Hai. Unul se duce mai sus, bate cu piciorul meandra, apoi se opreşte la prima curbă şi îi face semn. Urlă aspiraţia, omul cuplează reductorul pe mic şi porneşte. Se duce ca din catapultă, mai sus, mai sus, într-un dans pe gheaţă cu şpan de noroi. Răsuflăm uşuraţi. Deci poate vom putea, până la urmă. După el, o mogâldeaţă galbenă, cu anvelope cu crampoane ca dinţii de rechin întorşi în afară, pleacă într-un răget de gaze de evacuare. Apoi două camionete. Apoi ne vine rândul nouă. Ne atârnăm de barele laterale în timp ce cărăuşul nostru îşi potriveşte bestia pe şenal. E imperturbabil, ţine gheara pneurilor pe drumul gata făcut, în timp ce decolăm spre primul ac de păr. Pe geam se văd aşchiile drumului lăsate în urmă. Între noi stă candela. Ne clătinăm la unison cu fiara care când mormăie, când rage de bucurie că i-a venit masa proaspătă de drum, în timp ce muşcă din pieptiş. Când şi când, prin staţie, vin comentarii tehnice: urcă în a doua mic, vezi că trebuie să o ţii pe lateral la stânga. Ne oprim să-l aşteptăm pe Prâslea. Prâslea, n-ai zice, dar i-a adus pe toţi muntenii laolaltă.
   Prin noroaie urcăm, mâzgă până în tavan, şi-o vreme e doar mugetul monstrului care-şi potriveşte pasul pe unghiul de atac, întrerupt doar de vocea adolescentină a copilotului, şi momentele monosilabice ale conductorului care-şi struneşte maşina scurt, ca pe-o femeie nărăvaşă. Lăsăm satul în urmă, casele se răresc, în jos se văd crenelurile gardurilor pe-un fundal monocrom. Apare zăpada, la început o pătură fină de grosimea plăpumii în care adormisem c-o seară înainte, apoi cât un bocanc de groasă, apoi până la carâmbul cizmei. Ne oprim periodic la câte-un hop. Doar că nu e hop. E groapă. Nu mai suntem pe-un drum, suntem pe-un şanţ, o albie dementă a unui râu care n-a curs niciodată. Pe-aici urcă tractoarele şi nebunii. Şi noi, câte un pic din fiecare. Orădenii s-au încălzit, prin staţie vin comentarii energizate, adrenalina începe să urce. Se mai scoate nişte aer din pneurile deja încinse de la primul urcuş. E important să fie moi, să prindă priză zdravăn. Şi-apoi are loc primul incident. Din prima maşină ies aburi. Ne oprim. Omului i-a sărit capacul de la o ţeavă de răcire. Domol, deschide portbagajul, scoate sculele, din spate vin, disciplinaţi, ceilalţi. Nu există ordine de dat, există ordine de respectat. Şi-n ordine se pun pe treabă, în zece minute totul e reparat, şi ne continuăm parcursul.
   Fac un calcul mintal, n-ar trebui să fie mult, sunt doar 11 kilometri. 11 kilometri de versant, noi furnicile. Încă o curbă, încă o crevasă, încă o apropiere milimetrică de râpa care ne rânjeşte, din dreapta, primitor. N-aveţi ce căuta aici, pare a ne spune flămândă aşa că îi refuzăm oferta. Ne oprim din nou. De data asta s-a împotmolit mogâldeaţa. Ca un prozaurian înfuriat, scuipă şpan din toate roţile şi nu se poate mişca mai mult de-un centimetru. Oamenii se suie pe ea, la unison, să-i dea greutate, se montează o linie s-o scoată din nămeţi, dăm un pic în marşarier, bestiola gălbinară se duce din nou în dâmb cu un răcnet semeţ, dar degeaba. Nimeni nu suduie, simţi tensiunea cum urcă, trec minute preţioase, n-avem toată ziua la dispoziţie, musai să ajungem, drum nu mai e înapoi. Doar înainte. Neînfrânţi, doar temporar încetiniţi, călăuzele stau la sfat. După vreo 15 minute, Prâslea vine şi ne spune, cu ton uşor vinovat, că poate ar fi bine noi să o luăm cu el înainte pe jos, că ei mai au de lucru şi să nu pierdem vremea. Nu mai e mult, zice el, prima maşină a ajuns deja la pădure.

 

În altarul uitării

 

   Coborâm. Afară e lapoviţă şi aer rece. Şi ud. Un rucsac în spinare şi punem primul pas spre pantă. Drumul e afânat, dacă-ţi apeşi bocancul pe urma lăsată de camioneta care a străpuns muntele o iei la vale. Dedesubt e un pat de gheaţă. N-avem loc de întors, ne aplecăm uşor în direcţia muntelui şi, gâfâind aburi în apă, urcăm. Îmi vine să o întreb ce-a pus în rucsac, mă trage la vale. Dar mi-e ruşine de nevolnicie, de toate mâncărurile mâncate, de toate ţigările fumate, de slănina mea de corp de orăşean. Muşchii îşi aduc aminte, uşor-uşor, de copilărie şi-mi las picioarele să-şi facă treaba. Suflul mi-e greu, apă dimprejur, apă deasupra, apă din mine se scurge pe spate, pe gât, pe obraji. Dar urcăm. Ne oprim când şi când să ne îndreptăm de spate, mai e un pic până la culme.
   După un deal cu rana hâd lăsată de înaintaşul nostru, ne trezim pe platou. E ceaţă. Nu vezi decât la cinci metri de jur-împrejur. Ăştia nu sunt nori, e doar gheaţă arsă şi evaporată. Îndărătnic, cu timbrul omului care mai repede moare decât să se lase, ea îmi spune: de aici mai sunt cam 20 de minute până la pădure, e un indicator, şi apoi încă vreo 15 minute prin pădure, şi apoi ajungem. Schimbă candela, i-o dă lui Prâslea, ne ordonăm un picior în faţa celuilalt şi-aşa urcăm, trei siluete pe-un fundal de pâslă. La un moment dat, ca o umbră, se întrevăd brazii. Răsar şi schiţele fantomatice ale unei cabane împrejmuite c-un gard la care te întrebi pe cine, sau mai bine-zis ce trebuie să păstreze. Oamenii să intre sau poveştile să iasă.
   Ne ghidăm paşii după şenilele lăsate de maşină. Molizii stau molcom, înmărmuriţi în fascinaţia zăpezii căzute, cu crengile în promoroacă. Respirăm mai lin, drumul se linişteşte sub paşii noştri şi străpungem limba de codru care ne mai desparte de destinaţie. După o curbă găsim în sfârşit munteanul cu mustaţa mătură în timp ce murmură apreciativ cuvinte dulci la bradul de care şi-a legat maşina ca s-o scoată din malul de omăt de peste un metru. Nu de alta, dar acum c-a ajuns mai trebuie s-o şi întoarcă. Va spune, mai târziu, că prima investiţie va fi un troliu de spate, nu contează, şi-o chinezărie de-aia de trei sute de euro, dar să nu mai stea la chingă. De la el mai sunt 200 de metri pe-o potecă bătută cu câteva zile înainte. La stânga şi la dreapta, paşi de cizmă înfundată până la genunchi, semn că zăpada e înşelătoare. Sleiţi, fierbinţi de transpiraţie, ajungem.
   Ajungem în altarul uitării, la care te rogi să uiţi şi nu poţi. Un steag tricolor stă, veşted, pe-o parte. Sub un acoperiş circular – o troiţă. Pe masă stau diverse obiecte. Nişte lipici. O brichetă. Dimprejur diverse mementouri. Candele aprinse. Linişte. Tăcerea moţilor. Şi-a morţilor. Nu e loc de triumf aici, n-am bătut cărări pentru apa de foc de la capătul urcuşului. Nu pentru asta am venit. Am venit să ne ţinem vorba. Şi lacrima. Vrei să vii să vezi locul unde-a stat? Se uită la mine cu ochi goi, îmi caut vorbe şi n-am vorbe la mine. Aflu ce-am dus cu spinarea şi mi se răceşte pielea în timp ce-mi caut bricheta cu mâinile deja vineţi. Din spatele fermoarului apar lumânări. Unele roşii. Unele albe. Unele mari. Unele mici. Un rucsac de lămpaşe. La stânga stă bradul despicat. În spate – un altul, are vârful rupt, coama ştirbă. La zece metri, un loc nivelat. Lângă el, un morman de crengi adunate peste care zace, leneş, zăpada anului care tocmai s-a scurs. E 20 ianuarie, ora trei şi jumătate. Nu mai e mult şi se face un an. Exact un an. Fix un an de când Aura s-a întins cu faţa la ceruri în Apuseni. Ca din nimic, apare un om cu o cameră de filmat. Îl rog să aştepte. Să respecte. Mârâie că de-asta a urcat, pentru cele câteva minute pe care le-aşteaptă jos, în urbe şi orbe, poporul hămesit. Să aştepte, îi răspund gândurilor pe care mi le ghilotinează prin ochi gri, gură edentată. Momentul ăsta nu e pentru cei de jos. E pentru cei de sus, care şi-au scurs sângele în huma muntelui. Fii om, nemernicule, unele lucruri e bine să fie doar povestite, viaţa omului nu-i un show de televiziune. Ai să-ţi ai imaginile după 20 de minute. Există carne şi pentru corbi.
   Cu un lemn rupt dintr-un molid, ea se apucă să scrijelească o slovă neştiută. Gesturile sunt sacadate, nu scrie litere, desenează ceva. Îţi dai seama, după câteva minute, că mâinile alea de copil construiesc o inimă. Ca alea pe care le schiţam în cretă acum atât de mulţi ani pe asfalt. Aici nu e asfalt. Iar creta? Creta e pe cerul gurii, uscat de la atâta suiş. Mă înţeapă o lacrimă în ochiul stâng. Eu sunt străinul care a ajuns în ochiul vâltorii. Acum un an, la statuia Aviatorilor, m-am trezit că n-am lumânări la mine, aşa că i-am lăsat Aurei un pix. Pomenirea ei, mi-am zis-o atunci, n-am s-o fac în flacără. Am s-o fac în scris. Pe conturul inimii se-aşază, rând pe rând, candelele. Rând pe rând se aprind. Ne muşcă frigul. Ea se întinde pe jos. Îmi spune, cu vocea crăpată, îţi dai seama că ăsta e ultimul lucru pe care l-a văzut? Îi răspund, din spatele minţii, prins în fascinaţia muntelui, că dacă există un loc de murit pe care să-l alegi şi dac-ar trebui să mori, muntele e mai b
Publicitate
un decât betonul. Mai bine să te scurgi între brazi decât între patru pereţi. Cu cerul deasupra.

 

Golgota anonimilor

 

   Şi brazii-şi aduc aminte. Brazii nu uită. Doar oamenii. În legitimă, dar nenorocită, reacţie de apărare, oamenii bagă capul între urechi şi-şi continuă vieţile în nimicnicie. Pentru ei un mort în plus, un mort în minus nu face atâta diferenţă. Se vor răsti la tine, şi mie mi-a murit un părinte, un frate, un animal de companie. Ei ştiu de moarte, moartea e doar un alt fel de parizer pe care-l mănânci pe ziar. O văd la tv. O citesc la cafea. Dar aici, în tăcerea Apusenilor, moartea n-are semnal. Moartea n-are coordonate. Doar o inimă de copil şi-o lumânare aprinsă. Aici curg toate gândurile despre toate lucrurile pentru care merită să scrii, să te cerţi, să lupţi. Aici i-aş fi adus în lanţuri pe cei care, pe 20 ianuarie 2014, la amiază, stăteau la căldură, mâncau cuşcuş şi puneau ţara la cale. I-aş fi adus în costumele lor scumpe, cu ceasurile lor cu filigran, cu butonii lor auriţi, cu ochelarii lor sticlind de îmbuibare. I-aş fi cărat în susul muntelui, pe Golgota anonimilor. Să vadă. Să audă. Să simtă cum îi cuprinde răceala codrului, cum îi adulmecă, îi îmbie, îi cheamă la frigul veşnic. Şi dacă mintea lor n-are ţinere de minte, arsura focului rece să le oblige pielea la veşnică pomenire. Că au lăsat oameni să moară pe întuneric în timp ce-i dădeau găsiţi pe la televiziuni. În Apuseni se vindecă nepăsarea, la troiţa căzuţilor.
   Din spate vin treptat orădenii. Au reuşit până la urmă să iasă din necaz. Molcom, mordant, glumesc pe seama posesorului broscuţei galbene. Ăsta sigur o dă mâine la vânzare. No binie binie, stai aşe binişor, răspunde amuzat proprietarul. Sunt o mână de oameni, străini pentru noi, noi străini pentru ei. Ne iau în sufletele lor. Fără cuvinte. Au venit special să ne aducă sus. Nimic nu-i obliga. Feţe mai mici şi mai mari, mâini care mai aspre, care mai netede. Se mişcă toţi de pe-un picior pe altul. No păi îţi dai seama mă cum o hi fost pentru fata asta, pentru toţi necăjiţii ăştia, dacă noi acum după zece minute dârdâim? Darămite să stai aşa ore, să aştepţi să te ia cineva? Şi-acum e zi, încă mai e lumină, chiar dacă e ceaţă. D’apăi să vină noaptea, nu te vezi om cu om. Ăştia, ascultă la mine, i-o lăsat să moară, n-o vrut să fie salvaţi, dacă nu veneau moţii, aici mureau toţi. E vocea munteanului trupeş care a condus convoiul, în timp ce-şi varsă inima pe tavă. Ne punem unul lângă altul, pentru o fotografie. Şi, pentru o clipă, ni se amestecă aburii suflului, pelerini ai normalului. Îndrăznim un zâmbet. Undeva, în fundal, continuă să ardă feştilele la umbra brazilor. Se face seară, şi e timp să plecăm. Dar nu mult. În barba fiecăruia se-aude No păi Dumnezeu să-i ierte. Şi ecoul răspunde. Iertaţi sunt. Dar nu uitaţi.

 

Un punct mic pe hartă

 

   Dacă tragi cu rigla din Sânmartin, Bihor, o cale de mers de trei ore cu maşina, acoperi nouă judeţe: Bihor, Alba, Cluj, Sălaj, Hunedoara, Arad, Timiş, Mureş şi Satu Mare. În total, în arealul descris trăiesc trei milioane şi ceva de oameni, adică peste 15% din populaţia stabilă a României. Majoritatea munteni, oameni obişnuiţi cu duritatea terenului. Aici găseşti Apusenii şi tot ce înseamnă fascinaţia terenului ca braaccident. Nu există adolescent să nu fi făcut, măcar o dată, o drumeţie prin minunea Transilvaniei. Şi nu există cântec mai frumos decât rugăciunea cantorului din Horea, un sătuc din apropiere de Câmpeni, devenit celebru după accidentul aviatic în care şi-au pierdut viaţa Adrian Iovan, pilot, şi Aura Ion, student la medicină militară, şi unde au fost răniţi Răzvan Petrescu, copilot, dar şi medicii Radu Zamfir, Valentin Calu, Cătălin Pivniceru şi Sorin Ianceu. Celebru nu doar prin morţi, dar şi pentru că, aici, pasărea cu clonţ de rubin a Sănătăţii, SMURD-ul făcut cu atâta grijă şi patimă de Raed Arafat şi colaboratorii, a dat greş. Spun că SMURD-ul a dat greş pentru că a ajuns foarte târziu la locul accidentului şi, după ce că a ajuns târziu, nu a putut urca până la locul tragediei.
   Cu toată performanţa lui, SMURD nu e un serviciu de tip SAR. Adică search and rescue (căutare şi salvare). În lume, serviciile de SAR sunt statuate sub umbrela INSARAG (Grupul de colaborare privind operaţiunile SAR al ONU) şi răspund articolului 98 al UNCLOS (Convenţia ONU privind legile mării) prin care e stipulată „datoria de a oferi asistenţă“ prin legătură strategică şi parteneriat cu voluntari. Domeniile SAR fac referire la operaţiuni de salvare, prin definiţie, pe teren greu accesibil sau inaccesibil prin mijloace ordinare: munte, mare sau relief neprielnic (deşert).
   La un an de la tragedia din Apuseni, sunt lucruri care s-au schimbat în România pe partea de SAR. În bine şi foarte bine. Prea puţin din ele se văd la Bucureşti, acolo unde schimbarea a însemnat permutarea cadrelor, într-un joc de alba-neagra din care câştigat a ieşit generalisimul Gabriel Oprea, mai nou stăpân peste tot ce înseamnă intervenţii în situaţii de urgenţă. De la centru, Sânmartin, Bihor, e doar un punct mic pe hartă. Voluntarii de acolo? Inexistenţi. În Republica Bananieră România roţile minţii se mişcă greu, ca scripeţii, şi scârţâie ca pietrele de moară.

 

Ideea în care nu a crezut nimeni

 

 Acum opt luni, la Sânmartin, un copil, practic, deşi după ani e deja bărbat, a avut o idee în care n-a crezut nimeni. Un puşti entuziast care continuă să bată la porţile lemnoase ale României cu visul lui de Peter Pan. Dar ce vis! Împreună cu tatăl său şi alţi câţiva oameni s-au apucat să recaroseze maşini ca să-şi satisfacă o poftă. Poftă de munte. Poftă de drumeţie. Poftă de aventură. Dorinţă de-a ajuta. Au luat două Nissan Patrol care fuseseră date la casat pe-un pumn de arginţi şi, în garajul lor, s-au apucat să le modifice. Când l-am întrebat de ce s-au oprit la Patrol, mi-a răspuns că „au şansele cele mai mici să rămână suspendate în zone foarte dificile, şi au foarte puţine circuite electronice, aşa că oriunde eşti le poţi repara foarte rapid“. Le-au modificat jantele ca să poată acomoda cauciucuri speciale, monstruoase, de 35 de inci (prin comparaţie, o maşină berlină stă pe jante de 16–17 inci), speciale pentru căţărare şi mers prin noroi, clisă şi zăpadă.
Au adaptat pe camionete, pentru că spaţiul era generos, suspensii de la un autocar, respectiv un camion de 12 tone, care lasă unghi de flectare a roţilor de peste un metru şi jumătate la sol. Caroseria a fost înălţată de la şasiu peste 15 centimetri. Le-au montat snorkels (ţevi de admisie), ca să poată trece cu maşina şi prin râu dacă trebuie. Când le-au testat, au putut traversa pâraie de peste un metru adâncime. Au urmat troliuri, canistre suplimentare, staţii de emisie-recepţie, camere video şi GPS-uri performante care funcţionează offline cu hărţi militare, cu care-ţi găseşti drumul şi în pustie.
 Pe Cornel Doble jr. l-am întâlnit fix în ziua când se împlinea un an de la catastrofa din Apuseni. Şi, la ora prânzului, pe-o vreme împuţită, cu ploaie şi gheaţă, atacăm muntele spre locul unde s-a prăbuşit avionul, într-o coloană de 15 maşini. Toate fac parte din acelaşi vis, asociaţia de transport şi asistenţă off-road a bihorenilor de la West Alpine, toţi potenţiali voluntari pentru servicii de tip SAR. De jos, din Horea, până la zona zero sunt cam 12 kilometri. La picior, pe vreme rea, îi urci în şase ore cu indulgenţă dacă nu-ţi ştii muntele şi ai doar un GPS la tine. Sătenii i-au făcut, pe drumuri doar de ei ştiute, cam în două ore de urcat şi coborât pieptiş. Cu West Alpine, străpungem stihiile tot în două ore, după ce unul dintre bolizi se blochează în zăpadă.

 

N-ar fi timpul ca România să urmeze?

 

   La fiecare blocaj, în timp ce afară s-a pornit lapoviţă, apoi o ninsoare păcătoasă, udă, îmi dau seama că nici mama şenilatelor n-ar putea pătrunde aici, unde drumul are un şenal adânc de 60 de centimetri pe fiecare parte. Aici, unde sub zăpadă ai apă, noroi şi gheaţă, de nu poţi sta în picioare fără să te ţii de maşină, darămite să mai şi umbli. Saurienii modificaţi, cu tracţiune integrală, împing la diferenţial blocat cu puterea celor 116 cai putere gumele de vreme rea prin zăpadă ca tancurile, în timp ce echipa WA, în linişte, profesional, coordonează efortul. Cornel îmi spune, mai apoi, că ei ies în drumuri de antrenament cam de două-trei ori pe lună şi de fiecare dată-şi cronometrează performanţa. N-au fost mulţumiţi de timpul scos pe pantele de la Horea. La vremea când acest text vede tiparul, ei vor fi din nou acolo, cu caietul de drum, ca să-şi optimizeze timpul. Şi nu sunt profesionişti, sunt doar o mână de amatori, dar amatori cu chibzuinţă: ingineri, caroseri, medici, paramedici, avocaţi, profesori, pentru care ce s-a întâmplat în Apuseni n-are voie să se mai repete. Când vorbim de poza cu premierul Ponta în barcă prin Teleorman, mi-aduce aminte că apa era de jumătate de metru adâncime. Un flecuşteţ pentru Patrol-urile lor modificate.
   Şi-aici începe, de fapt, drama. O dramă ca multe altele care se întâmplă în România bananelor puse pe bibliotecă. De la două maşini, asociaţia lui Cornel a ajuns în jumătate de an la un garaj de peste 50 de autovehicule. Fantezia lui a explodat în mintea bihorenilor şi e proiectat că până la sfârşitul anului vor avea peste o sută de membri. Împreună cu cei de la Transylvania offroad, din Cluj, West Alpine ar putea oferi României, pe partea de Vest, o flotilă de intervenţie de tip SAR cu adevărat de invidiat. Atâta că, atunci când s-a dus la autorităţi, Cornel s-a lovit de privirile obişnuite, blând-indiferente, ale birocraţilor. Cei de la Felix le-au aprobat proiectul să construiască o bază off-road, cu hotel şi toate facilităţile, pe-o limbă de zece mii de metri, unde să facă turism, antrenament, dezvoltare. Doar că, după aia, s-au pierdut în căutări şi, la ultima strigare, le-au mărturisit că n-au unde găsi, în Bihor, o parcelă atât de mare de pământ. Când s-a dus la SMURD, cei de-acolo n-au zis nici nu, nici da, şi l-au lăsat în aer. Când s-a dus la Salvamont, salvamonţii au părut mai receptivi să semneze un contract de colaborare, dar i-au lăsat lui dârele contractului că doar, de, dacă tu ai ideea, fă tu proiectul, noi de ce să muncim?
   O ţară întreagă s-a bătut cu pumnii în piept când s-a aflat de destinul trist al Aurei Ion, o tânără care făcea voluntariat pentru Agenţia Naţională de Transplant. PSD a trecut prin Parlament iniţiativa privind Legea voluntariatului. Şi voluntarii au venit. Să aducem aminte Guvernului că, spre exemplu, în Polonia, divizia de SAR montan e asigurată, în mare parte, de o asociaţie de voluntari – GOPR (Górskie Ochotnicze Pogotowie Ratunkowe – Asociaţia de Voluntari SAR montani) care, numai în 2008, a efectuat peste patru mii de intervenţii în care a asistat peste 4.400 de oameni? Să aducem aminte Guvernului că GOPR a avut parte de-o lege specială (Legea culturii fizice) şi că în prezent în organizaţie activează, pe lângă cei 104 angajaţi permanenţi, peste 1.300 de voluntari şi alţi 200 de candidaţi? N-ar fi timpul ca România să urmeze? Domnilor, tot ce-aveţi de făcut e să mergeţi o dată să vorbiţi cu cei din Sânmartin. Să vă suiţi cu ei în maşină. Şi să umblaţi un pic muntele. E curios cum, deşi premierul Ponta e un avid al sporturilor motorizate, n-a cutezat a lua în considerare varianta parteneriatului dintre IGSU şi organizaţii locale privind SAR în condiţii grele şi foarte grele.
   SMURD s-a născut pentru că, acum peste 20 de ani, un om a avut o doagă sărită şi dorinţa de-a-şi ajuta semenii. Sămânţa lui nu s-a stins. Oameni ca el continuă să se nască, să crească, să viseze. Cornel Doble jr. e cam de-o vârstă cu SMURD. Şi, deocamdată, nimeni nu-l ia în serios. Noi, mamuţii democraţiei, dezbatem vetust scandalul carosărilor de ambulanţe, cheltuielile pe achiziţii în sănătate, eşecul intervenţiilor de la Siutghiol sau din Apuseni, plângem morţi, impietăm vii şi apoi, în uralele audienţei, ne vedem anonim de viaţă. Dar data viitoare? Data viitoare când calamitatea loveşte, unde va fi STS? Unde vor fi IGSU, ISU regionale? Unde va fi parteneriatul cu Salvamont, Salvamar, unde vor fi partenerii locali, voluntarii? Ne uităm la televizor când vin iernile geroase, când se acoperă Buzăul cu zăpadă până la acoperiş, când mor oameni de frig, unul după altul, şi cu toate acestea nu facem nimic. Ba mai şi pretindem, pe undeva, altora să nu facă nimic. Or, din nimic, vorba latinului, nu se naşte decât nimic.
   Şi rândurile de mai sus trebuie să rămână mărturie posterităţii că, la ora adevărului, când va lovi năpasta, cine a avut secera deciziei şi n-a făcut nu va avea scuza ignoranţei. Veţi fi ştiut, domnilor. Pentru că v-am spus. Pentru că v-am scris. Pentru că v-am propus. Pentru că tot ce aveţi de făcut e să întindeţi mâna şi lumea devine un loc mai bun, mai sigur, mai curat.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală