resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Aventurile unei tromboflebite acute

Autori: Dr. Otilia ŢIGĂNAŞ , Dr. Adina CHERICHEŞ | 14 Noiembrie 2014

Capitolul întâi, românesc

 

  Marea noastră problemă de sistem sanitar este dizarmonia, deja patologică. Nu ştie stânga ce face dreapta. Dar deloc. Celebrul SIUI ne-a dezamăgit profund la capitolul armonizare. Doctorul Popescu, urgentist, a examinat pacientul seara, pe gastro. Dar reumatologul, a doua zi, nu va şti nimic despre asta. Medicul de familie (MF) va afla (dacă va afla!) a treia zi aceste informaţii, din gura pacientului, trunchiate. Iar în ziua de după, cardiologul particular (de care nici n-ar fi fost mare nevoie chiar atunci) îi va investiga inima fără să ştie, la rându-i, nimic din parcursul ultimei săptămâni. Desigur nici ceilalţi doctori nu vor şti nimic despre cardiolog. Luaţi separat, toţi ar fi medici foarte competenţi, dar luaţi ca mănunchi într-un sistem... Serviciile medicale „se prestează“ sectorial, rupte de context. Rupte atât de contextul organismului uman privit ca un tot unitar, cât şi de contextul financiar-social al sistemului. Nu de puţine ori, ele, serviciile medicale, devin chiar ilogice, inutile, simple socoteli meschine.
   Am pus intenţionat între ghilimele „prestatori“ de servicii medicale. Măsura în care prestatorul reuşeşte să rămână doctor nu mai depinde doar de sine! Cei care se cred şi azi doctori buni, izolaţi în propriul cabinet sau blocaţi în propria specialitate, sunt depăşiţi de vremuri.
   Sunt medic de familie în rural, nu fac naveta. Am, normal, propriile-mi contacte directe cu spitalele şi ambulatoriile de specialitate, ca să netezesc, atât cât pot, periplul prin sistem al bolnavilor mei. Nu-i las singuri.
   Propun acum un joc de imaginaţie. Îţi intră în cabinet un pacient căruia îi suspectezi o tromboflebită profundă la gamba dreaptă. Simptome palide. Poate fi tromboflebită, poate să nu fie, dar gândeşti că-i de preferat o eroare în exces, decât invers. Eşti la 85 de kilometri distanţă de Arad, oraşul care ar putea elucida diagnosticul, având tehnica necesară. Chiar şi a apela salvarea e cu dichis. (Speri ca omul tău să aibă maşină şi bani de drum!) Salvarea are protocol fix, opreşte obligatoriu la spitalul cel mai apropiat, unde va debarca pacientul. Protocolul salvării ignoră competenţa MF deşi tu, MF, ştii precis că acest spital nu poate rezolva diagnosticul, fiindcă nu are cu ce. Deci nu-ţi vei trimite „suspectul“ în neant. Salvarea pică. Dacă ajunge la Arad cu propria-i maşină, UPU rezolvă prima parte, dar, pentru tot ceea ce ar urma, inclusiv medicamente compensate, omul va fi trimis înapoi, 85 km, la MF. Să zicem că MF ar emite reţeta compensată pentru nadroparină, dar, până când e gata reţeta, s-a închis şi farmacia din sat. E vineri, orele 17. Or, prima farmacie care ar putea avea nadroparină e tot la oraş, exact de unde a venit bolnavul. Şi aşa mai departe.
   Cu alte cuvinte, suspiciunea de „tromboflebită acută gambă“ într-un cabinet al unui MF român din rural este începutul unui film suprarealist. Nu ştii niciodată cum se termină când se termină, nu ştii ce personaje apar pe parcurs, cum vor interacţiona ele, ce coincidenţe bizare, ce furtuni, ce noi conflicte vor apărea. Începe marea aventură. Iar producţia filmului este finanţată de pacient. Când acţiunea filmului atinge punctul culminant, spectatorii sunt cu sufletul la gură, iar o voce impersonală din
Publicitate
fundal, repetă ritmic: „Medicul de familie este vinovat. Medicul de familie ar fi trebuit să ..., era obligat să ...“.
   Veţi citi mai jos textul semnat de un MF român care lucrează în Franţa. Ce face el într-o astfel de situaţie. Întreb retoric: de unde ştie exact ce să facă? De unde ştiu toţi ce să facă? De ce îşi transmit ei unii altora informaţia?

Dr. Otilia ŢIGĂNAŞ, Hăşmaş, jud. Arad

 
Capitolul al doilea, franţuzesc

 

   Ce îmi place mie în Franţa e că medicul de familie îşi poate face cu adevărat meseria, fără îngrădiri inutile. Avem dreptul să cerem orice analiză de sânge, orice investigaţie radiologică (de la radiografie şi ecografie, la IRM şi CT). Putem iniţia orice tratament medicamentos, kinetoterapie etc., fără să fie obligatorie recomandarea specialistului. Medicul de familie e mai la îndemâna pacientului, dar e şi mai ieftin pentru casa de asigurări. De ce în România MF are atâtea restricţii chiar nu înţeleg.
   Vă dau un exemplu concret, în replică la textul Otiliei Ţigănaş, ca să vă faceţi o idee cum lucrăm noi în Franţa. Dacă vine un pacient cu suspiciune de tromboflebită sau embolie pulmonară, suspiciune determinată de:
   A. existenţa factorilor de risc – imobilizare prelungită (mai mult de trei zile la pat), chirurgie recentă, cancer, antecedente personale sau familiale de boală tromboembolică;
   B. simptomatologie – edem al membrului inferior, durere la nivelul gambei (spontană sau la palpare), eventual tahicardie, dispnee etc.,  urmez paşii şi trimit:
   1. direct la laborator (la 15 km) sau la asistenta medicală (din sat), cu o reţetă pentru a face o analiză de sânge, unde verific D-dimerii, markeri crescuţi în tromboflebite;
   2. la radiologie (unde sun în prealabil, ca să anunţ colegii şi să-i rog să-mi vadă pacientul în urgenţă), cu o altă reţetă pentru ecografie Doppler venos de membru inferior, plus/minus CT toracic.
   După câteva ore (trei-patru), dacă este o embolie pulmonară, radiologul internează pacientul pentru tratament spitalicesc. Dacă este doar o tromboflebită profundă sau superficială, pacientul se întoarce la mine. Mă sună, dacă nu mai sunt la cabinet, şi îl primesc iar. Eu iniţiez tratamentul cu anticoagulante injectabile, astfel:
   – pentru tromboflebita superficială, injecţii subcutanate cu fondaparină de 2,5 mg/0,5ml, timp de 42 de zile sau până la dispariţia completă a simptomelor;
   – pentru tromboflebita profundă:
   a. ciorapi elastici compresivi (pe care pacientul îi ia de la farmacie cu reţeta mea, dar alegând acolo ce formă şi culoare doreşte);
   b. injecţii s.c. cu heparine cu greutate moleculară mică, timp de şapte-zece zile. Eu îi fac pacientului o reţetă, el îşi ridică injecţiile de la farmacie, iar apoi ele sunt administrate de asistenta medicală, la domiciliu. (Reţeta pentru asistentă, pentru tratament la domiciliu, tot eu o dau.) În acest interval de timp, tot la domiciliu, pacientul face două analize de sânge pe săptămână, pentru verificarea trombocitelor. (Reţeta, desigur, o dau tot eu.)
   c. în ziua a şaptea, de obicei, pacientul începe, concomitent cu injecţiile, tratament anticoagulant oral. Analiza de sânge pentru INR se face de două ori pe săptămână în primele două săptămâni, o dată pe săptămână timp de două săptămâni, iar apoi o dată pe lună sau la cerere, dacă este necesar. Injecţiile se opresc atunci când se atinge valoarea ţintă INR, între 2 şi 3. Doza anticoagulantului oral se fixează în funcţie de INR. După fiecare analiză, medicul generalist primeşte în aceeaşi zi rezultatul pe mail sau fax şi apoi îi comunică pacientului doza cu care trebuie să continue.
   Tratamentul va dura trei-şase luni, în funcţie de caz. Toate consultaţiile, investigaţiile şi tratamentul sunt suportate de casa de asigurări (70% de cea de stat şi 30% cea privată).

 

Dr. Adina CHERICHEŞ, Normandia, Franţa

Medicii de familie, dar şi cei de alte specialităţi, interesaţi să publice la această rubrică sunt invitaţi să ne scrie la adresa inprimalinie@viata-medicala.ro
  
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală