resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Tristeţea dintr-un hohot de râs

Autor: Alexandra NISTOROIU | 12 Septembrie 2014
Tristeţea dintr-un hohot de râs
„We want to be free!“ insistă eroul interpretat de Simon Pegg într-un moment de disperare. „Free to do what we want, to be who we choose – any old time!“ Monologul şi-ar găsi uşor locul în orice coşmar distopic şi, în principal, The World’s End este o astfel de construcţie, deşi rămâne una dintre cele mai savuroase comedii ale ultimilor ani. În acelaşi timp însă, un ascultător atent va descoperi că Pegg citează, de fapt, cuvânt cu cuvânt versurile unui hit nouăzecist: cover-ul trupei Soup Dragons după piesa „I’m Free“. Şi-aici e, de fapt, cheia întregului film: pendulând între dimensiunile dulceag-nostalgică şi panicat-futuristă, funcţionează tocmai graţie insistenţei încăpăţânate de a valorifica astfel de detalii.
„The World’s End“ completează trilogia „Cornetto“ pe care regizorul şi scenaristul englez Edgar Wright a început-o în 2004 cu comedia romantică invadată de zombie „Shaun of the Dead“ şi a continuat-o în 2007 cu comedia poliţistă „Hot Fuzz“. O combinaţie între comediile centrate pe dinamica prieteniilor dintr-un grup de bărbaţi şi peliculele SF, „The World’s End“ este probabil cel mai complex film dintre cele trei. Deşi nu au personaje comune, filmele „Cornetto“ îşi împart actorii din distribuţie, printre care Simon Pegg, Nick Frost, Bill Nighy şi nu numai. În plus, filmele sunt unite de firul roşu al viziunii regizorale: folosirea pastişei şi a parodiei ca unelte de storytelling, nu ca simple mecanisme de livrare a comicului. Deşi e adevărat că toate cele trei filme sunt explozii de dialoguri şi poante vizuale percutante, ambiţiile lui Wright merg mai departe de stârnirea hohotelor de râs, atât ca tehnică artistică, cât şi ca adâncime emoţională.
Faptul că „The World’s End“ are o coloană sonoră aproape impecabil îngrijită nu are cum să îi mire pe cei care au văzut „Shaun of the Dead“ şi îşi amintesc cum piesa Panic a celor de la The Smiths a fost suportul muzical perfect pentru apariţia unei mulţimi de zombie. Wright ştie cum să-şi însuşească succesele pop şi să le redimensioneze în spaţiul cinematografic. De data aceasta, semnătura muzicală este Do You Remember The First Time?, un single din 1994 al celor de la Pulp, care descrie abil inutilitatea încercărilor de a redobândi victoriile trecutului. Este tema centrală perfectă pentru un film despre un om irecuperabil prins în propria copilărie.
Ca şi Pulp, Gary King, interpretat de Simon Pegg, se afla în perioada de glorie în anii ’90, când domina orăşelul englez Newton Haven în postura de petrecăreţ în geacă de piele în campusul liceului său, lider al unui grup de cinci băieţi bucuroşi să îi fie alături. Douăzeci de ani mai târziu însă, Gary este un alcoolic care se agaţă cu disperare de fantoma adolescenţei sale, în vreme ce prietenii săi au depăşit această etapă, atingând un nivel considerabil de responsabilităţi adulte.
Publicitate
Pentru că nu vrea să treacă şi el de partea întunecată a maturităţii, Gary plănuieşte să îi reunească din nou pe „cei cinci muschetari“. Şmecher, îi manipulează pe toţi patru, deşi reticenţi, să se întoarcă alături de el în Newton Haven pentru a reconstitui ultima noapte de distracţie din liceu, când au încercat, fără succes, să cucerească un traseu epic al puburilor din zonă, cunoscut sub numele de „Marea cursă“.
Wright şi-a făcut un obicei din a gestiona cu naturaleţe irumperea straniului în viaţa cotidiană, fie că vorbim de invazia zombilor (Shaun of the Dead) sau de descoperirea unei intrigi ascunse într-un cadru bucolic (Hot Fuzz). Din această perspectivă, cu „The World’s End“ merge şi mai departe. Gary bănuieşte că Newton Haven s-a schimbat după plecarea sa din localitate şi inteligenţa construcţiei lui Wright stă în faptul că îi dă dreptate şi îl contrazice în acelaşi timp. În vreme ce eroul îşi proiectează propria frică şi nesiguranţă asupra oraşului natal, este clar şi că prietenii reuniţi poposesc în mijlocul unei conspiraţii sinistre, una ale cărei detalii sunt prea interesant de descoperit ca să le notez aici.
În lumea lui Wright, durerea acută a experienţei trăite este canalizată, aproape terapeutic, în convenţiile unui gen uşor recognoscibil, de data aceasta fiind vorba de SF-ul popularizat în anii ’50. Astfel, extratereştrii invadatori nu sunt decât o proiecţie generată de dezamăgirea eroului la întoarcerea acasă într-un impuls nostalgic, de imposibilitatea recuperării unui timp şi spaţiu pierdute. Această dimensiune SF a poveştii este introdusă abia aproape de jumătatea peliculei, iar trecerea se simte cumva mai abrupt decât aceea de la comedie romantică la film cu zombie pe care o traversează „Shaun of the Dead“. Motivul? Mai mult decât precedentele filme ale lui Wright, „The World’s End“ este o dramă normală, înfrumuseţată şi, din anumite privinţe, ciobită, zgâriată de elementele altor genuri, şi nu invers. Este un film care reuşeşte mai întâi să te agaţe cu putere cu aspectele sale tematice grele înainte de a le sublima prin abandonarea logicii cotidiene în favoarea celei supernaturale. Abia când filmul pare să-şi fi atins punctul de maximă tensiune, când nu mai poate suporta greutatea dramei şi naraţiunea pare în pragul colapsului, recurge la scene de acţiune şi efecte speciale.
Ceea ce leagă povestea, pe măsură ce situaţiile devin din ce în ce mai fabuloase, este faptul că niciodată nu sunt scăpate din vedere obsesiile triste ale lui Gary. El trebuie să termine „Marea cursă“, chiar dacă asta îl va ucide – sau îi va ucide pe prietenii săi. În mijlocul comediei nebune, Wright găseşte spaţiu pentru detalii umanizante, care te ancorează în realitatea din spatele supranaturalului. Scena în care Gary alege să îşi izbească puternic capul de perete decât să-şi arate cicatricile ascunse este devastator de înduioşătoare. Chiar dacă Wright nu reuşeşte să susţină acest uimitor mix de tristeţe şi stupiditate tot filmul, merită aplaudat pariul pe care îl face încercând această combinaţie.
Nu ştiu dacă alt cineast contemporan ar fi reuşit să facă dintr-o comedie SF – un blockbuster cu un buget de 20 de milioane de dolari – una dintre cele mai personale şi mai emoţionante pelicule ale lui 2013. După patru lungmetraje (semnează şi „Scott Pilgrim vs. The World“) şi o serie de producţii TV, a devenit clar că Wright aparţine acelei categorii de autori de comic dark, excentric – în care criticul de film Dave Kehr îi plasa pe Buster Keaton sau Jacques Tati (dar nu şi pe Chaplin sau Woody Allen) – care „pornind în căutarea viziunii lor particulare, abandonează treptat publicul pe măsură ce explorările obsesive îi duc spre teritorii din ce în ce mai periculoase“ (Dave Kehr: „When Movies Mattered: Reviews from a Transformative Decade“).
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală