resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi

Autor: Elena SOLUNCA | 12 Septembrie 2014
Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi
   Cu titlu inspirat – „Extracţii fără anestezie“ şi „Sic transit“ – cărţile medicului Gheorghe Oncioiu prilejuiesc întâlnirea cu un autor stăpân pe uneltele scrisului, cu un stil inconfundabil, jovial, uneori şăgalnic, mereu binevoitor, cu un umor terapeutic pentru amintirile mai vechi şi mai noi ale căror sechele persistă ca un memento. Remarcăm, dintru început, un fel de voioşie neascunsă de a scrie, de a comunica şi de a se întâlni cu cititorii, aproape nişte prieteni cărora e nerăbdător să le spună ce mai este nou acolo unde noul este doar încă o expresie a obişnuinţelor ce fac din scurgerea timpului ritualuri ale unei iremediabile treceri. E ca şi cum şi-ar invita cititorul la un taifas amical, să povestească toate câte s-au mai întâmplat în lumea sa, s-o facă firesc, aşteptând parcă reacţii de aprobare într-un act de solidaritate umană în faţa devălmăşiei vieţii pe care povestirea o poate înfrumuseţa şi îmbuna, într-un fel de proiecţie cumva anamorfotică. Aliat de nădejde îi este umorul specific despre care un gânditor spunea că este o formă elevată de exprimare a disperării. Aşa e, umorul nu are cum rezolva problemele aşa cum sunt, nu o dată insolvabile, dar face suportabilă trecerea lor, pentru că, ale vieţii fiind, trec odată cu ea.
   Mai întâi, să vorbim despre „Extracţie fără anestezie“, ce are ca motto cunoscutele cuvinte ale lui Georges Cuvier, „Montréz-moi vos dents et je vous dirai qui vous êtes“, cuvinte încărcate de semnificaţii dintre care multe le regăsim în acest mic miniroman. Să spunem, cum o face şi Florentin Popescu, că lumea descrisă de autor cu har şi bunăvoinţă este aceea a medicilor stomatologi, aproape deloc subiect de roman. Asta e lesne de înţeles, dacă ţinem seama că numai ce spui „stomatolog“, şi prima reacţie e departe de a fi chiar prietenoasă, asociată cu durerile insuportabile ce pot ajunge la acea „turbare a dintelui“. Gheorghe Oncioiu este însă medic stomatolog şi se poate detaşa cu abilitate pentru a descrie oameni care, dincolo de inerentele diferenţe specifice, nu sunt cu totul deosebiţi de ceilalţi. Anii sunt cei al căror blestem pare a ne urmări statornic de 25 de ani şi autorul face bine că ne readuce în memorie un reper pentru a vedea ce, cum şi în ce direcţie au evoluat faptele. Elementul-surpriză ce trimite inevitabil la Caragiale îl constituie numele personajelor, într-o adevărată tipologie umană, pentru că reprezintă tot atâtea caractere, bine structurate pe tipuri de personalitate. Începem cu Profesorul, desigur cu P mare, fostul şef al Policlinicii, care cu gândul la o posibilă revenire se comportă cam ciudat între ce a fost odată şi îndoielile privind viitorul. În jurul său se constituie o adevărată galerie de personaje, un fel de structură organizatorică neformală a unei clinici de specialitate: Fofileanu, Mălâiu, Călăreţul, Lăpădatu, Próptea, Cântăreţul, Uluitul şi tot aşa. Pentru cei superiori este suficientă funcţia scrisă cu literă mare. Ei sunt anonimi ca exercitarea unei funcţii care „sună bine“, dar se exercită într-un gol etic. Urmează corul „fetelor“ Mimi sau Fifi pe un plan secund, având rolul de a pune în evidenţă personajele importante… Cum din nume cam ştii despre cine e vorba, anecdotica este mai vioaie, mai antrenantă, dacă se poate spune. În rest – cam ceea ce mulţi dintre noi îşi mai amintesc: sistemul pilelor şi al relaţiilor, al reclamaţiilor şi criticilor virulente, al luptei meschine pentru putere, care, apelând la slăbiciunile oamenilor, generează relaţii de suspiciune şi intrigă, mocnind sub ipocrizia cea de toate zilele. Partidul este undeva mai departe, dar nocivitatea sa este mai abitir resimţită şi influenţa apare sub forma unor metastaze, cum bine vedem şi astăzi, cei care văd.
Publicitate
Aflăm sau ne amintim că un om poate fi periculos pentru că „munceşte“, calitate care este cu vicleşug diminuată – de muncit, muncim şi noi, cei ce tăiem frunză la câini… – sau chiar pierdută în labirintul unei birocraţii anchilozante, tocmai bună pentru a-i acoperi pe cei care gândesc: „Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim“. O lume bolnavă care nu poate ieşi din această stare decât printr-un rău mai mare – de această dată, unul natural: cutremurul. Scăpat cu viaţă, Uluitul se adresează cu subînţeles lui Lepădatu: „Unde să te duci pe vremurile astea?… Şi, dacă te duci, cine îţi garantează că drumul pe care ai apucat este cel drept?“ Ar mai fi o soluţie – să profite de situaţie, dar constată cu amărăciune că au ajuns „prea târziu“. Urmează ca, după cutremur, lucrurile să-şi revină la firescul strâmb de dinainte, chiar dacă extracţia fără anestezie i-a uşurat cel puţin de un dinte bolnav.
   Toate sunt relatate de autor fără pic de resentiment, cu o comprehensiune demnă de luare-aminte, dacă ţinem seama de faptul că mulţi îşi fac din clamarea resentimentelor o trambulină pentru urcarea pe noile „trepte de succes“ ale societăţii postdecembriste.
   Apărută tot la editura „editgraph“, „Sic transit“ propune o altă abordare, nu total diferită, ci ca într-o temă cu variaţiuni ce o apropie de filosofare. Din prima pagină, se atrage atenţia cititorului că „Fiecare zi se naşte înfometată. Foamea de timp, foamea de spaţiu, foame de real, foame de ireal, foame de concret, foame de abstract, foame de inedit, foame de insolit, foame de infinit, foame de nimic şi, totuşi, foame de ceva“. Şi toate aceste forme de foame sunt astâmpărate de trecere, „sic transit“. Dar atât, fără cunoscuta continuare „gloria mundi“, pentru că adevărul depăşeşte gloriile şi poate fi regăsit şi în viaţa cea de toate zilele, la oameni numiţi „obişnuiţi“, pentru că din cine ştie ce motive rămân în cenuşiul cotidian, nu mai puţin trecător. Da, vorba poetului, „lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi“. Şi totuşi, fiecare o trăieşte în felul său unic, ades de neînţeles pentru semeni. Bunăoară, în povestirea „Viaţa…“, întâlnim un cititor de ziare, unul dintre cei atât de mulţi, doar că, după ce a citit ceva, „a căzut ca secerat“. Urmează ritualul cunoscut, cu vocile care întreabă ce s-a întâmplat sau care cer să fie chemată Salvarea, Poliţia şi, de ce nu, Procuratura. Întrebată, vânzătoarea spune că, după obişnuinţa fiecărei dimineţi, îşi „luase viaţa“. Larmă multă, fără să se întâmple nimic, iar omul îşi revine şi spune: „vasăzică, ăştia au scumpit iar Viaţa“. După ce l-au ajutat să se ridice, oamenii s-au dumirit şi nu prea, pentru că au văzut că era vorba de ziarul „Viaţa satului“. În acelaşi ton sunt scrise toate povestirile, lăsând să întrevedem în autorul lor, dincolo de umor, o sensibilitate cu totul deosebită, aptă să confere amănuntului o nebănuită forţă expresivă. Mai menţionăm povestirea care dă titlul cărţii. Şi, din nou, întrebarea: Ce putem face? Puţin, dar putem face atât cât să schimbăm ceva din urâciunea zilei – fireşte, asumându-ne preţul. Semnificativă este povestirea „Examenul de bună-cuviinţă“, cu bunicul care-i dădea bani nepotului nerecunoscător, iar acesta îl mai şi bătea, nemulţumit de suma primită. Ei bine, bătrânul se încăpăţâna să-l vadă cât de cât civilizat: să-i bată la uşă şi să-i spună „Bună ziua“ când venea să-i ceară bani. La prima venire, nepotul a bătut la uşă, a spus „Bună ziua“, după care l-a bătut şi, ca de obicei, i-a luat banii. Reacţia bătrânului salvează povestirea de strâmtoarea cotidianului şi-i dă valoare de pildă ce nu are nevoie de comentariu. Pe chipul bătrânului se aşterne o „undă de satisfacţie“: „În sfârşit, nepotul învăţase şi el ceva: învăţase să bată la uşă“. E mult, e puţin? Cine să ştie, fiecare apreciază cu propria-i măsură. Dar pentru el era ceva ca un bun început de drum şi merita preţul. O undă de duioşie îi alină durerea fizică şi sufletească, mulţumit cu puţinul care era mai mult decât nimic.
   Nu e nimic spectaculos în scrisul lui Gheorghe Oncioiu şi credem că nici nu mai e de dorit asta, într-un timp în care „spectaculosul“ a devenit un concept găunos rostogolit la întâmplare pe reţelele de comunicare. Nota dominantă este a firescului atât de bogat, încât din preaplinul lui cititorul gustă farmecul şi-şi poate spune, ca poetul, că „lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi“. Şi, tot ca el: „Tu aşază-te deoparte/regăsindu-te pe tine,/Când cu zgomote deşarte/vreme trece, vreme vine“.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală