resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Dovada absenţei

Autor: Prof. dr. Gabriel M. GURMAN | 13 Iunie 2014
   Dascălul meu de microbiologie, profesorul Ion Mesrobeanu, obişnuia să deschidă superbele sale prelegeri cu mici povestioare, rupte din viaţă. Una din ele se referea la o celebră contesă franceză, care-i scria unei prietene: „Îmi cer scuze, azi n-am prea avut timp, de aceea îţi scriu mai multe pagini“. Talentul de a rezuma date, noţiuni, idei aparţine unei mici minorităţi şi trebuie evidenţiat şi încurajat. Citatul de săptămâna aceasta îi aparţine unui medic complet necunoscut semnata­rului acestor rânduri şi a fost, în 1983, titlul unei scrisori publicate în Anesthesiology, cea mai pretenţioasă publicaţie în domeniu. În sensul acesta, John Hartung e un campion al chintesenţei.
   Absenţa unei probe evidente nu infirmă existenţa unui fapt. În urmă cu ani, un cunoscut medic israelian a fost împuş­cat noaptea în centrul Tel Avivului. Crima n-a fost rezolvată nici până în ziua de azi, dar se pare că poliţia ştie cine e făptaşul. Ştie, dar nu are probe evidente. Ceea ce nu înseamnă că omorul nu a avut loc!
   Medicina cunoaşte nenumărate exemple în care gândirea medicului a precedat cu mult apariţia probelor irefutabile care să confirme ideea. Exemplul clasic e cel al lui Semmelweis, celebrul medic maghiar care practica la Viena şi care a ajuns la concluzia că febra puerperală era transmisă de personalul medical, prin faptul că nu se respecta curăţenia mâinilor celor care examinau lehuzele. Semmelweis şi-a obligat medicii să-şi spele mâinile înainte de a trece de la o pacientă la alta, şi asta cu mult înainte de apariţia probelor elocvente.
   Scriam, la această rubrică, că motorul descoperirilor ştiinţifice este curiozitatea cercetătorului. Clinicianul e pus nu o dată în situaţia de a nu putea explica un fapt, un simptom, o situaţie clinică şi orice căutare în literatură se sfârşeşte prin eşec. Uneori, medicul e înclinat să publice cazul, dar editorii cunoscutelor reviste medicale nu par a coopera cu elan şi împiedică publicarea unor asemenea cazuri, tocmai pentru că lipseşte evidenţa, proba de necontestat. Urmarea poate fi diferită. Unii renunţă la idee şi îngroapă cazul în memoria faptelor uitate. Dar alţii aleg o cu totul altă cale pentru a găsi explicaţ
Publicitate
ia unui fapt neelucidat. E vorba de transferul dilemei în laboratorul de cercetare şi încercarea de a găsi răspunsul prin reproducerea sindromului la animal. Unul din exemplele care-mi vin în minte e alergia la latex. Mi-am început meseria în ATI în urmă cu mai bine de 50 de ani şi îmi sunt în continuare vii în memorie acele cazuri de şoc anafilactic apărute odată cu introducerea în practică a mănuşilor de latex. La început, nu ştiam care e factorul etiologic şi tratam şocul ca orice alt şoc „cald“. Primele cazuri din literatură, în anul 1988, au fost denumite „urticarie de contact“. Doi ani mai târziu, au fost publicate două cazuri de alergie la mănuşi chirurgicale de latex la doi copii în sala de operaţie. În 1991 a fost identificat alergenul şi un an mai târziu a fost publicat primul caz de alergie la latex sub anestezie generală, după ce au fost eliminate cele­lalte cauze de posibilă aler­gie, de exemplul la drogurile anestezice. Cu toate acestea, cu mult înainte de apariţia dove­zilor concludente, me­dicii ştiau de existenţa unei asemenea compli­caţii, iar anesteziştii începuseră să caute în anamneza viitorilor paci­enţi chirur­gicali antece­dente legate de con­tactul cu latexul.
   În celebra sa carte intitulată „De la vis la descoperire“, Hans Selye, desco­peritorul teoriei stresului, pe atunci (1964) directorul Institutului de medicină experimentală la Universitatea din Montréal, prezintă o serie de exemple de descoperiri ştiinţifice care au pornit de la o simplă idee; începutul a fost mereu doar un gând, o observaţie care poate a scăpat altora, dar a rămas întipărită în mintea clinicianului curios şi îndrăzneţ. Nu e de mirare faptul că, la mai bine de patru decenii de la citirea acestei splendide producţii intelectuale, mi-a rămas în minte sfatul lui Selye, de a păstra pe noptieră, în permanenţă, un creion şi o foaie de hârtie, pentru că, uneori, marile idei îşi apar în minte în cursul nopţii, într-un scurt moment de insomnie, sau – aşa cum scria Selye – spre ora cinci dimineaţa. Trebuie să recunosc că am urmat ani de zile sfatul celebrului savant, dar, din păcate, nu-mi aduc aminte de nicio idee genială născută în acele momente vigilente în plină noapte, iar acele foi de hârtie s-au umplut de-a lungul vremii cu note privitoare la ceea ce aveam de făcut a doua zi şi nicidecum cu germenii unor noi descoperiri ştiinţifice.
   Dar cele şase mari întrebări recoman­date de Selye în cartea sa oricărui practician sau cercetător (de ce, cine, ce, când, unde şi cum) mi-au rămas întipărite în memorie şi am încercat ori de câte ori a fost cazul să-mi ordonez ideile şi inovaţiile în funcţie de căutarea răspunsului la aceste întrebări. Cartea de care vorbesc a apărut, pe vremuri, în traducere şi în România şi o recomand cu căldură tuturor colegilor mei români care consideră că o parte din activitatea lor profesională necesită o doză serioasă de curiozitate şi de continuă căutare a probelor care pot dovedi o ipoteză bazată pe experienţă.

 

„Absenţa dovezii unui fapt nu este dovada inexistenţei acestuia.“ (John Hartung, 1983)



 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală