resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

România şi Zambia: pavilioane îndepărtate?

Autor: Adrian GHEORGHE | 13 Iunie 2014
România şi Zambia: pavilioane îndepărtate?
    În imaginarul medieval european, un loc era considerat a fi „departe“ dacă era aflat la o distanţă mai mare de o zi de mers pe jos faţă de punctul de origine. Chiar şi judecând după repere moderne, invariabil mai flexibile, Zambia continuă să fie foarte departe de România. Cu o suprafaţă de trei ori mai mare, o populaţie la jumătate, din care peste 60% trăieşte cu mai puţin de un dolar pe zi, şi cu un produs intern brut pe cap de locuitor serios deraiat în orice clasament global, am putea-o încadra cu uşurinţă la categoria „ţări africane“. Priorităţile de sănătate publică din Zambia sunt şi ele dintr-o sferă aparte: mortalitate maternă şi infantilă dramatice, malarie dificil de controlat în afara capitalei, Lusaka, şi un val de epidemie HIV la nivelul întregii ţări, cu unul din şapte indivizi purtători ai virusului. Imaginarul este însă o construcţie mentală care se cere verificată periodic.
    La aproape 2.000 de paturi şi o suprafaţă totală de 18 hectare, spitalul universitar din Lusaka este cel mai mare centru terţiar de îngrijire din ţară. Îngrijirile medicale în spitalele administrate de guvern sunt, cel puţin în teorie, gratuite pentru toţi cetăţenii. În practică, pacienţii plătesc din buzunar coplăţi pentru unele investigaţii şi proceduri. Tarifele sunt mult subvenţionate şi nimeni nu ştie care este costul adevărat al acestor îngrijiri, nici măcar cei din minister. Studii de cost nu s-au desfăşurat vreodată. Sunt sume venite de nicăieri a căror legitimitate nici măcar nu se mai dispută. Saloanele standard, practic săli cu câteva zeci de paturi evaluate la valori simbolice de inventar, nu sunt nici mai îngrijite, nici mai prăpădite decât cele dintr-un spital de provincie de la noi, în timp ce saloanele „high-cost“, pentru care se plăteşte suplimentar, arată ceea ce am numi, poate, „îngrijit“, fără nicio pretenţie de extravaganţă.
    Majoritatea pacienţilor vin să se interneze alături de un însoţitor, indiferent de vârstă sau de afecţiune. Asta face ca numărul ocupanţilor propriu-zişi ai spitalului să fie permanent mai mare decât numărul propriu-zis de paturi. Rolul însoţitorului merge dincolo de îngrijiri informale şi suport emoţional. De exemplu, atunci când medicul curant îi prescrie pacientului internat un set de investigaţii de laborator, o asistentă recoltează probele biologice, iar însoţitorul pacientului transportă proba la oficiul central al laboratorului pentru prelucrare. Când sunt prescrise investigaţii neinvazive precum radiografii sau un RMN, tot însoţitorul este cel care merge la departamentele respective, efectuează progra­marea şi plăteşte contravaloarea investigaţiei, şi abia apoi pacientul poate veni pentru analiza propriu-zisă. Deficitul de personal calificat, cu precădere de asistenţi medicali, face ca sarcini pe care ne-am aştepta să fie îndeplinite de aceştia să fie transferate către bolnavi şi anturajul acestora. Atunci când întrebi „Ce se întâmplă cu pacienţii care vin neînsoţiţi? De ei cine se ocupă?“, nimeni nu poate oferi un răspuns clar. Fie pacientul se descurcă de unul singur, dacă e în putere, fie se găseşte o soluţie pe loc, cât să ajungă proba sau formularul respectiv la locul cu pricina. Însoţitorul este parte a îngrijirilor medicale în aceeaşi
Publicitate
măsură ca şi bolnavul şi personalul medical.
    Cultura organizaţională este de un formalism aproape nostalgic. Întâi, percepţia asupra timpului prezent este expandată până la punctul în care noţiunea de „imediat“ în cel mai rău caz nu există şi în cel mai bun caz înseamnă „cel mai devreme peste două zile“. A avea, în calitate de cercetător extern, o discuţie pe teme administrative cu orice angajat al spitalului, de la şef de magazie până la medic şef de secţie, necesită o vizită preliminară, numită „de curtoazie“, pentru a stabili o întâlnire oficială. Această întâlnire oficială va fi invariabil o întâlnire de tatonare care va conduce la întâlniri ulterioare unde se va putea discuta pe conţinut.
    Un cult accentuat al autorităţii dictează ritmul desfăşurării oricărei activităţi. Nimic nu poate funcţiona – operaţiuni, informaţii, comunicare – fără o aprobare oficială din partea superiorului direct, cu o preferinţă puternică pentru confirmare scrisă însoţită de ştampilă şi semnatură. Nivelurile ierarhice nu pot fi sărite cu uşurinţă: fiecare şef are nevoie de aprobare expresă de sus pentru a se alătura oricărui proces, precum colectare de date, şi se aşteaptă să i se ceară aprobarea expresă pentru a colabora cu subordonaţii săi. Nici măcar nu e vorbă aici despre corupţie, un subiect foarte sensibil mai ales la nivel central (Zambia a pierdut în 2010 ajutor extern pentru programul de tuberculoză de peste 100 de milioane de dolari din cauza acuzaţiilor de corupţie la Ministerul Sănătăţii), ci pur şi simplu despre o (altă?) manieră de a lucra.
    Cultura medicală a pacienţilor se manifestă imprevizibil. Pentru pacienţii cu meningită, de exemplu, puncţia lombară este o necesitate terapeutică şi de investi­gaţie. Mulţi dintre pacienţi sau însoţitorii acestora refuză adesea procedura deoarece o interpretează ca pe un semn că sfârşitul le este aproape. Există o explicaţie: în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, condiţiile sanitare improprii de la acel moment au făcut ca spitalul să capete notorietate pentru pacienţi care mureau cu suprainfecţii după puncţii lombare. Între timp, lucrurile s-au schimbat şi nu se mai moare din aşa ceva, însă pacienţii nu au uitat şi continuă să refuze riscul. Campaniile de informare ale conducerii spitalului şi eforturile de convingere ale personalului medical cu fiecare pacient în parte sunt încă departe de a înlătura stigma. Astfel că se moare în continuare în mod nejustificat, dar din alte cauze faţă de deceniile precedente.
    Infrastructura informaţională este susţinută în mare măsură de formulare pe suport de hârtie. Prezenţa sprijinului extern se vede totuşi. În saloane – mai puţin, în acte şi oriunde dincolo de rezerve – mai mult. Centers for Disease Control and Prevention din Atlanta, Statele Unite, tocmai au configurat şi lansat un sistem informatic de procesare şi monitorizare a rezultatelor tuturor analizelor specimenelor biologice de la cele 12 laboratoare diferite ale spitalului. Planurile de viitor cuprind extinderea acestui sistem în următorii ani pentru a cuprinde toate operaţiunile spitalului, inclusiv gestiunea cazurilor clinice. Clinton Foundation, patronată de fostul preşedinte american, finanţează construcţia unui întreg pavilion oncologic în incinta complexului, care va funcţiona ca un spital de sine stătător.
     Ce au spitalele universitare din România în comun cu cele din Zambia? Nici foarte multe, însă nici atât de puţine pe cât am crede că ne garantează latitudinea nordică şi apartenenţa la construcţii politico-economice de anvergură. Lăsând tencuiala mai curată la o parte, acolo unde este cazul, vedem sistematic şi la noi, şi acolo, bolnavi cu vulnerabilitate suplimentară doar pentru că devin pacienţi, culturi medicale şi organizaţionale insuficient aliniate cu obiective de etică şi eficienţă, suport decizional inadecvat, dependenţă de finanţare externă şi soluţii de finanţare internă improvizate. Şi nici nu am vorbit despre corupţie. Zambia are o scuză, este printre cele mai sărace douăzeci de ţări din lume. Spitalele publice din România ce scuză au?
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală