resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

„Greul“ de la categoria uşoară: indicele de masă corporală

Autor: Prof. dr. Manfred J. MÜLLER | 28 Februarie 2014
   Mulţi oameni sunt de-a dreptul îngroziţi de ideea de a se urca pe cântar. Dar, deşi este posibil ca toate bunătăţile pregătite de sărbători să fi adăugat câţiva centimetri la talia dumneavoastră, cum putem ajunge să înţelegem ce înseamnă, de fapt, o greutate corporală mai mare sau mai mică?
   Indicele de masă corporală (IMC) este utilizat de multă vreme în epidemiologie, medicină şi nutriţie. Însă importanţa sa este tot mai mult pusă sub semnul întrebării, mai ales de cercetările din domeniul obezităţii, unde determinarea compoziţiei corporale se dovedeşte a fi mult mai relevantă. IMC se calculează împărţind greutatea corporală a unei persoane (în kilograme) la pătratul înălţimii sale (în metri) – kg/m2. Denumit iniţial după astronomul, matematicianul şi statisticianul belgian Adolphe Quetelet, care a demonstrat, în 1835, modul în care greutatea unui adult creşte proporţional cu pătratul înălţimii sale, indicele reprezintă o unitate de măsură a greutăţii corporale, indiferent de statură, care ne permite să comparăm greutatea persoanelor scunde şi a celor înalte. În 1972, omul de ştiinţă american Ancel Keys, care activa în nutriţie, sănătate publică şi epidemiologie, l-a redenumit IMC, după ce a descoperit că valorile sale sunt corelate şi cu masa corporală de ţesut adipos, derivată din măsurătorile pliurilor cutanate sau ale densităţii corporale.
   Cu toate acestea, o serie de descoperiri recente au pus la îndoială valoarea acestui indice. De exemplu, deşi IMC este asociat cu masa de ţesut adipos în cazul persoanelor obeze, în cazul persoanelor normoponderale sau subponderale, asocierea este nesemnificativă sau chiar lipseşte. Pentru orice scor IMC dat, masa de ţesut adipos variază în limite largi, iar alte variabile, cum ar fi sexul sau vârsta, influenţează şi mai mult rezultatele, fiind observată o creştere mai pronunţată a masei de ţesut adipos/unitate de IMC în rândul femeilor şi al vârstnicilor.
   Deşi IMC reprezintă o modalitate neştiinţifică de a caracteriza starea nutriţională a unei persoane (adică regimul alimentar al acesteia), el este, totuşi, utilizat ca unitate de măsură a masei totale de ţesut adipos a organismului în practica medicală şi în studiile epidemiologice, nu în ultimul rând deoarece este uşor de calculat şi de documentat regulat în fişele medicale individuale. În mod normal, doctorii îl folosesc pentru a categorisi pacienţii ca „subponderali“ (IMC sub 18,5), „normoponderali“ (IMC între 18,5 şi 25), „supraponderali“ (IMC între 25 şi 30) şi „obezi“ (IMC peste 30). Această categorisire este determinată de datele preluate de la populaţia generală şi se bazează pe presupunerea că există un risc mai ridicat de afecţiuni metabolice sau cardiovasculare la limita superioară (şi uneori şi la cea inferioară) a scării IMC. Deşi studiile recente sugerează că scorurile IMC ridicate nu cresc automat riscul de deces, doctorii consideră că aceste categorii ale IMC reprezintă o bază utilă pentru prevenţie şi tratament.
   Cu toate acestea, o astfel de utilizare prezintă limitări importante. Dat fiind că indicele este calculat cu ajutorul a două unităţi de măsură biologice (greutatea şi înălţimea), scorul rezultant nu prezintă o semnificaţie biologică intrinsecă.
Publicitate
Astfel, studiile geneticii obezităţii bazate pe o relaţie între anumiţi markeri genetici şi IMC sunt, de asemenea, lipsite de semnificaţie. Mai mult, este posibil ca utilizarea IMC să ne împiedice să înţelegem efectele geneticii asu­pra greutăţii corporale. Şi aceasta deoarece greutatea corporală reprezintă suma organelor şi ţesuturilor din organismul nostru, fiecare organ şi parte a corpului având propria sa bază regulatoare (şi, astfel, parţial genetică). Dacă ne concentrăm asupra naturii fiecărei componente a organismului – în loc să ne bazăm pe un scor corporal global – putem înţelege mai multe despre organe şi masele de ţesut, de exemplu, sau despre infiltrarea ţesutului adipos în unele organe, precum ficatul şi pancreasul.
   Controlarea greutăţii corporale globale este asigurată de suma rezultatelor specifice, care afectează componentele individuale ale organismului. Dat fiind că aceste componente sunt interdependente, controlul greutăţii corporale pare să fie asigurat de relaţia dintre ţesuturi şi organe, mai degrabă decât din interiorul componentelor individuale.
   De asemenea, reglarea greutăţii în funcţie de pătratul înălţimii poate genera mereu alte rezultate, în funcţie de organ. Deşi multe componente ale organismului pot fi măsurate printr-o valoare apropiată de pătratul înălţimii, altele nu se supun acestei formule. Creierul, scheletul şi masa minerală sunt măsurate printr-un exponent care depăşeşte pătratul înălţimii, iar masa de ţesut adipos este măsurată printr-un exponent egal cu 1,8, până la 2,6, în funcţie de populaţia studiată şi de metoda de măsurare utilizată.
   Pe scurt, greutatea corporală şi masa corporală de ţesut adipos pot să nu se raporteze la înălţime prin acelaşi exponent. Acest exponent poate varia în funcţie de populaţie, iar subiecţii scunzi şi înalţi, cu scoruri IMC egale, din cadrul aceleiaşi populaţii, pot avea o compoziţie corporală diferită.
   Dovezile suplimentare, care susţin folosirea analizei compoziţiei corporale şi nu a IMC, sunt furnizate de eterogenitatea metabolică observată pentru fiecare categorie de IMC. De exemplu, un subgrup de subiecţi normoponderali poate avea ţesut adipos subcutanat redus reprezentat, dar ţesutul adipos visceral să fie crescut („slab la exterior şi gras la interior“). În pofida unui IMC normal, indivizii cu obezitate metabolică – şi care pot ajunge până la 24% din populaţia normoponderală – pot fi rezistenţi la insulină şi prezenta riscuri cardiometabolice ridicate. La fel, în jur de jumătate din subiecţii supraponderali şi 15–45% din subiecţii obezi par să aibă un profil metabolic favorabil (fără complicaţii metabolice, inflamaţii, dislipidemie sau hipertensiune).
   La un IMC peste 30, aceşti subiecţi sunt consideraţi „obezi sănătoşi din punct de vedere metabolic“. La fel ca pacienţii obezi afectaţi de riscuri cardiometabolice („obezii anormali din punct de vedere metabolic“), aceştia prezintă ţesut adipos subcutanat şi visceral crescut, deşi pacienţii obezi sănătoşi metabolic prezintă uneori ţesut adipos excesiv, dar cu infiltraţia redusă a ţesutului adipos în ficat şi în muşchii scheletici. Însă diferenţele dintre obezii sănătoşi din punct de vedere metabolic şi obezii anormali din punct de vedere metabolic sunt inconsecvente. Şi, deşi vârsta, sexul, etnia, circumferinţa taliei, activitatea fizică, fumatul şi consumul de alcool influenţează fenotipurile metabolice, IMC nu are capacitatea de a face diferenţa între cele două grupuri.
   Ar fi însă nedrept să spunem că IMC este lipsit de orice valoare clinică. Poate fi un indicator util al sănătăţii nutriţionale a pacienţilor şi poate ajuta medicii să ia decizii în activitatea de zi cu zi privind persoanele care trebuie să fie tratate. Însă măsurătorile compoziţiei corporale trebuie să fie utilizate în orice studiu epidemiologic şi etiologic serios privind obezitatea.

 

© Project Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org

Traducere din limba engleză de Sorana Graziella Cornea

 

 

Manfred J. Müller este profesor de fiziologie la Christian-Albrechts-Universität din Kiel, Germania.
 

 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală