resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Avuţia naturală

Autor: Dr. Al. TRIFAN | 13 Februarie 2014
Avuţia naturală

Biblioteca din pod

 

   Răspunzând întrebării: ce este natura? Buffon scria: „…natura nu este un lucru pentru că atunci această natură ar fi totul; nu este nici o fiinţă, pentru că atunci această fiinţă ar fi Dumnezeu; ea poate fi considerată ca o forţă vie, imensă, care îmbrăţişează totul, însufleţeşte totul…“. Spiritualitatea include redescoperirea, de milioane şi de miliarde de ori, a naturii care se face atunci când omul se teme că a epuizat toate resursele civilizaţiei sau ale societăţii şi se află la marginea nimicului abisal. Literatura abundă în exemple în care transpare instinctul de apel la natură. Dar în biblioteca din pod l-am găsit pe Jean Giono, un scriitor care a susţinut prin scris doctrina naturii ca depozitară a adevăratelor bogăţii. În orăşelul său în apropiere de platouri, pe cărări străbătute de turme în drum spre păşunile montane, Jean Giono i-a cunoscut pe păstori cu psihologia lor naivă, primordială şi magică, interpretând mitic fenomenele cosmice. Pe drumurile transhumanţei păstorul se izolează de umanitatea ordinară, se apropie de misterele naturii, comunică cu turma sa care devine un interpret între marele Pan şi sufletul lor. De aceea, Giono supratitrează cu numele acestui zeu trilogia din care face parte prima sa carte: La coline (Dealul). „Am vrut să scriu un roman dar a ieşit un poem“, declară autorul. Lucrurile aşa stau dacă avem în vedere descrierile-tablou ale meandrelor şi contururilor colinelor sale, culorile ocru şi alb ale caselor răspândite pe munte, plantate acolo ca şi cum ar fi făcut corp comun cu stâncile. Reuşeşte să redea chiar spaţiul dintre două planuri ale orizontului şi densitatea aerului dintre ochi şi obiectul privit, ca şi variabilitatea luminii filtrată prin praf sau aburi în diverse momente ale zilei.
   Pe colina situată la poalele muntelui Lure se află cătunul Les Bastides Blanches, cu o duzină de locuitori grupaţi în jurul fântânii. Apare un mistreţ care scapă hăit
Publicitate
uirii ţăranilor ce fac legătura dintre această întâmplare şi secarea fântânii din care beau apă. Bătrânul satului, zăcând paralizat în pat, începe să vorbească într-o limbă neînţeleasă. În acelaşi timp, are loc un incendiu şi boala fatală a unei fetiţe. Comunitatea, crezând că bătrânul paralizat se află în spatele tuturor nenorocirilor, îl asasinează. Istoria se termină prin revenirea mistreţului. Trama epică este de o factură cu totul nouă, încercând să justifice credinţa că o comunitate umană este pedepsită pentru crimele pe care le-a comis faţă de natura-pământ; autorul inventează un nou tip de scriitură, bazată pe dialectul pastoral.
   Acelaşi suflu liric pe temeiul unirii omului cu forţele cosmice elementare, întoarcerea la munca pământului şi la modul de viaţă pastoral, se regăseşte şi în altă carte a lui Giono, dând pe dinafară de implicaţii magice şi mitice. Numind-o Que ma joie demeure! (Să-mi rămână bucuria!), autorul ne spune că a ales acest titlu după coralul lui Bach: „Jésus, que ma joie demeure!“. Descriindu-ne traiul unui păstor, Bobi, Jean Giono ne face să credem că în acest mod de viaţă se află toate bogăţiile existenţei. Dar el nu se mulţumeşte să o laude, vrea să o şi trăiască. Astfel, în vara anului 1935 a convocat la Manosque un grup de prieteni cu care pune în aplicare proiectul de a trăi pastoral cu ei pe platoul Gremone. Caravana de patruzeci de persoane a plecat la 1 septembrie 1935 din Manosque către muntele Lure. Din cauza unui accident de genunchi, grupul s-a oprit pe platoul Contadur. Aici s-au instalat într-un hambar unde se distila lavanda. Trei bătrâni veneau să stea de vorbă. Bucătăria o făceau ei înşişi, la un cuptor înnegrit de fumul răşinii de brad. Fericirea a fost totală pentru că fusese părăsit ceea ce Giono numeşte pământul-panică. Pentru cei ce nu se pot lipsi de locuiri magice există şi bucuria-panică. Urcuşul pe primul vârf de munte marchează finalul uceniciei-panică.
   Într-un apendice al volumului Les vraies richesses (Adevăratele bogăţii) găsim în mod neaşteptat schema ultimului capitol – nescris – al romanului său – Que ma joie demeure. În acest final nescris, Giono încearcă – şi parţial reuşeşte – să îndepărteze scârba pe care o produce firesc descompunerea cadavrului păstorului mort Bobi, pentru că în fond omul se reintegrează în natura care înseamnă platou întins, nori ca nişte cristale pe cerul larg deschis, păsări care i se adună în jurul hoitului, muşte cu ochi ca nişte lunete, râuri de furnici care se urcă pe faţă, în ochi, în gură, în nas, transformând trupul lui Bobi care zace în umbra unui copac într-un întreg univers. Vulpile sfâşie carnea lui, iar lichidele care se scurg din cadavru udă la rădăcină florile pajiştii. Această descriere este de folos în sălile de disecţie sau în secţiile în care sunt îngrijiţi bolnavii comatoşi.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală