resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment


| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Lepădarea de aroganţă

Autor: Dr. Richard CONSTANTINESCU | 9 Ianuarie 2014
Lepădarea de aroganţă

   Timp de o săptămână am asistat la o premieră în sistemul sanitar românesc. Nu este vorba de vreo intervenţie chirurgicală practicată pentru prima oară în ţara noastră, nici de vreo invenţie care să revoluţioneze un domeniu anume, ci de un act de smerenie din partea unui doctor.

 

Nu ştim să fim competenţi împreună

 

   „Medicii români sunt extrem de buni“. Această afirmaţie este frecvent auzită – medicii o cred, presa o foloseşte cu diferite preilejuri, iar pacienţii o trăiesc. Medicii români sunt extraordinari, ca de altfel toate categoriile profesionale din România, când vorbesc despre ei înşişi sau când profesează în alte ţări. Însă doar ca individualităţi, deoarece împreună formează echipe nefuncţionale. Educaţia medicală în universităţile noastre are nevoie de o schimbare de paradigmă: mutarea accentului pe competenţa colectivă. Competenţa individuală este necesară, dar nu suficientă. Mulţi sunt competenţi individual dar nu ştiu cum să fie competenţi împreună.
   Competenţa colectivă trebuie să reprezinte o valoare în cadrul educaţiei medicale universitare şi postuniversitare. Cazurile prezentate de mass-media în legătură cu pacienţi ce au suferit după intervenţii chirurgicale aduc în discuţie tema competenţei colective. O cercetare pe mai mulţi ani a demonstrat că erorile ce apar în chirurgie se datorează primordial comunicării deficitare din cadrul echipei mai mult decât abilităţilor tehnice ori nerespectării procedurilor. Implicarea facultăţilor de medicină, a spitalelor, medicilor şi pacienţilor în acest proces al competenţei colective este o provocare importantă a medicinii viitorului.
   Intraprenoriatul este puţin studiat în organizaţiile din sectorul medical. Cursurile organizate se focusează pe antreprenoriat şi trec cu vederea o sursă importantă a schimbării şi inovaţiei: cea existentă în interiorul unui sector – într-o clinică. Intraprenoriatul are potenţialul de a promova creativitatea şi un comportament inovator. Spitalele sunt medii în care întâlnim numeroase bariere, comportamentale sau organizaţionale, există standarde, regulamente, ierarhii şi cutume. Dorim ca întreg personalul să se poată exprima creativ şi de aceea intraprenoriatul poate conduce la modificări ale logicii instituţionale, şi, consecutiv, la schimbări profunde în sistemul medical.
   Personalul medical din spitale, şi mai ales asistentele medicale, reprezintă un potenţial neexploatat de inovare. Adesea, medicii le privesc ca pe o masă omogenă, cu rol pasiv în dezvoltarea organizaţională, fiind doar executante. Ele sunt informateşi nu li se comunică diferite aspecte ale activităţilor medicale sau instituţionale. Se adaptează pasiv la schimbările decise, procesul schimbării nefiind unul participativ. Pledez pentru organizaţii medicale cu o structură de tip reţea, în care să se stimuleze lucrul în echipă, deoarece numai prin comunicare şi colaborare pot găsi soluţii utile pacienţilor dar şi clinicii.

 

Chirurg mare, nepăsare mare

 

   Când viaţa te loveşte, ai vrea ca după lovitura primită, să ai ceva de care să te sprijini. Jurnalista Simona Tache, aflată în plin „coşmar“, a găsit omul care a privit-o în ochi, a ridicat-o de la pământ şi i-a dat speranţă. Căutând cu disperare un neurochirurg care să-i salveze soţul, a prins „un fir“. Numărul de telefon al doctorului Sergiu Stoica. Se decide să-l sune. „Îmi răspunde o voce tânără şi nefiresc de blândă. Nu sunt obişnuită ca vocile medicilor să fie atât de blânde. Mă simt ca şi cum aş visa, mai ales când îi spun că urmează să mai vedem un doctor din Bucureşti şi nu-mi închide telefonul. În afară, noţiunea de «second opinion», e o practică curentă. În România, dacă-i spui unui medic că vrei să mai vorbeşti şi cu altul, îţi arată uşa. Mă simt ca şi cum l-aş fi cunoscut pe singurul care acceptă asta ca pe ceva firesc. Probabil că nu e singurul, dar sigur nu sunt mulţi, s-ar putea să încapă pe degetele de la o mână“, scria jurnalista pe blogul său. Doctorul Stoica o invită la clinică unde urma să-l examineze pe soţul său. Descrie întâlnirea „pe viu“ ca fiind „şocantă“. „Imaginaţi-vă un doctor tânăr, cu o faţă aproape de copil, care vă zâmbeşte continuu cu căldură şi vă vorbeşte cu o voce foarte, foarte, foarte blândă. Imaginaţi-vă o atitudine modestă şi extrem de umană. Imaginaţi-vă un om care aşteaptă cu răbdare ca pacientul să-şi epuizeze întrebările şi nu pleacă de lângă el până nu-i răspunde la toate. Nu vreau să generalizez, dar medicii români rareori pot fi definiţi prin blândeţe, răbdare şi căldură, deci e normal să nu fim foarte obişnuiţi cu un astfel de tratament.“ (sursa: simonatache.ro)
   Normalitatea, bunătatea, blândeţea, delicateţea au devenit subiecte de presă. A comunica cu pacientul, cu familia acestuia pare, pentru mulţi chirurgi, care „şi-au făcut treaba“, un aspect neimportant. Chirurg mare –  incizie mare, se spunea odată. Chirurg mare –  nepăsare mare, am spune astăzi. Ceea ce urmează postoperator şi, mai ales, ceea ce urmează atunci când un pacient se întoarce în mediul său, în familie este esenţial pentru evoluţia sa. Într-un interviu, neurochirurgul Sergiu Stoica surprinde din nou, prin comportamentul său normal: „Sunt obişnuit ca, atunci când primesc un nou pacient, să-l urmăresc până când omul nu mai are nevoie de mine. Aici şîn Româniaţ, tuturor li s-a părut ceva extraordinar că nu mai era nevoie să mi se mai dea telefoane şi cineva să se roage de mine ca să revăd pacientul şi a doua zi, şi a treia zi, şi aşa mai departe. Mă duceam din proprie iniţiativa să-i văd. Au rămas cu toţii surprinşi că mi-am dat numărul de telefon tuturor pacienţilor, pentru ca oamenii să poată lua legătura cu mine, în orice secundă“.

 

Frica medicilor tineri

 

   Scopul colaborării dintre profesioniştii domeniului sanitar nu este colaborarea în sine, ci colaborarea întru binele pacientului. O colaborare pentru diagnostic şi tratament se poate realiza mai uşor, chiar dacă există anumite orgolii şi animozităţi. Scopul unificator motivator –  centrarea pe pacient şi nu centrarea pe colegi, este una din soluţii. Studenţii au învăţat în facultate limbajul competiţiei şi le este greu ca, odată deveniţi clinicieni, să practice limbajul colaborării.
   Doctorul Marius Uscatu, specializat în chirurgia piciorului în Franţa, a deprins un stil de comunicare ce-l individualizează în câmpul medicinii româneşti. Discută cu pacienţii faţă către faţă, la telefon, dar şi în mediul online. Îşi întreabă colegii atunci când vrea să-şi documenteze un caz dificil. Colegii din străinătate. Nu colegii români din străinătate, ci colegii străini din străinătate. Şi-a dorit să poatădiscuta în limba sa, cu colegii români despre cazurile dificile din România. A pornit o mişcare: Medici în dialog. Şi-a notat ideile pe o hârtie, a imprimat un tricou, a creat o pagină pe Facebook şi a purces la drum. A bătut la uşa fiecărui serviciu de ortopedie din Bucureşti şi, chiar şi acolo unde a fost întâmpinat cu răceală, a dat bineţe şi le-a vorbit ce avea pe suflet. Acţiunea sa doreşte să-i aducă împreună, la dialog colegial, pe ortopezii români. Scopul primordial este acela de a (re)clădi punţile distruse din interiorul comunităţii ortopezilor în scopul de a se forma o comunitate care să funcţioneze, să utilizeze colaborarea şi nu competiţia. Unitatea internă va face ca mesajele comunităţii să fie mai bine receptate. O bună comunicare internă duce la îmbunătăţirea comunicării în sistemul de sănătate: cu pacienţii şi cu familiile acestora, cu personalul medical, Ministerul Sănătăţii sau Colegiul Medicilor.
 
   La finalul primei săptămâni de întâlniri i-am adresat domnului dr. Marius Uscatu câteva întrebări.
 
   Cum priviţi colaborarea medicilor din România?
   Nu există nicăieri în spitalele din România colaborare reală, dar necesitatea se  întrevede numai atunci când doctorii sunt trecuţi printr-o acuzaţie de malpraxis. Când se confruntă cu malpraxisul apare ideea colaborării. Suntem parcă în alte sfere, facem abstracţie de colegi. Până la momentul în care realizăm că lipsa de cooperare ne poate face rău, dar şi neştiinţa, invidia sau reaua-voinţă a unora. La aceste întâlniri i-am rugat să mă informeze dacă consultă un pacient operat de mine şi este nemulţumit. Nimeni nu a înţeles, până acum, interesul meu de a afla evoluţia pacienţilor, ce se întâmplă cu ei, de bine sau de rău. Asta a fost baza ideii mele de comunicare.

 

   Reacţiile pe care le aşteptaţi, anterior întâlnirilor, s-au confirmat?
  Sunt dezamăgit de calitatea dezbaterilor. Într-o clinică, din 25 de medici prezenţi, a vorbit doar conferenţiarul, o persoană extrem de onorabilă care a înţeles şi acceptat demersul meu, şi mai ales a aprobat ideea de supraspecializare, cum este cazul meu. Ceilalţi din sală nu au negat necesitatea dialogului însă am observat o lipsă totală de entuziasm din partea lor, parcă acceptau totul de ruşinea şefului şi doar unulDr. Marius Uscatu mi-a cerut la sfârşit un aviz profesional asupra unui caz din specialitatea mea. Chiar după ce au plecat „seniorii“, şefii, şi am rămas cu rezidenţii, niciunul nu a avut vreun cuvânt de apreciere la adresa demersului meu. Este o situaţie generală. În toate clinici
Publicitate
le, tinerii sunt blazaţi la maximum, resimt lipsa oricărei perspective. Niciunul dintre ei nu-şi doreste să plece la specializări în Occident, unde ar putea învăţa ceva, ar putea deprinde obiceiuri occidentale, legate sau nu de comunicare.
   În rândul tinerilor medici este o frică teribilă de şefi, de orice ar putea să-i deranjeze, de orice opinie neconformă „politicii“ clinicii. Finalmente am obţinut doar două promisiuni concrete de colaborare directă, schimburi de informaţii privitoare la pacienţi.
 
   Este un demers atipic pentru întreaga lume medicală.
   Şi ce e rău în asta? Este un demers nebunesc, însă rezultatele le întrevăd deja. Mulţi mă compătimeau. Simţeam asta din felul cum mă priveau. „Săracu’, ce visează el să facă!?“ Am lansat un mic bulgăre de zăpadă, care începe să se mărească. Realmente, sunt încă privit ca un clovn, în niciun caz cu respect.
 
   Un Patch Adams român.
   Cam aşa, aveţi dreptate. Revin la tinerii medici. Ceea ce mă uimeşte este că tinerii nu reacţionează deloc, adică îşi acceptă soarta. Le-am pus la dispozitie email-ul meu, telefonul şi…  nu m-a sunat nimeni. Nimeni nu vrea să-şi depăşească condiţia. Eu eram în anul II de rezidenţiat şi am avut o discuţie aprinsă cu profesorul. I-am demonstrat că nu are dreptate în cazul unui pacient grav. Câţi îndrăznesc să-l contrazică pe şef?!
 
   Am asistat în două rânduri, în clinici diferite, cum rezidenţii nu numai că nu şi-au contrazis şefii, ci au fost pălmuiţi în salon, la vizită.
   Este cumplit.
 
   Mulţi medici afirmă că au pacienţi străini pe care-i operează şi că, după ce şi-au inaugurat clinicile private moderne, va fi un aflux de bolnavi din Occident.
   Pot să spun că s-a diminuat numărul pacienţilor străini care vin pentru intervenţii chirurgicale în România, iar pacienţii români preferă să se trateze în spitale din alte ţări. Le-am precizat colegilor că bătălia este aproape de a fi pierdută, clasa mijlocie se duce la Szeged, la Budapesta, Viena sau Istanbul.
 
   Discut frecvent cu pacienţii şi îmi spun că, şi în clinicile private, constată lipsa de amabilitate, tonul rece al secretarei când răspunde la telefon, indiferenţa celor de la serviciile de primire, dificultatea pe care o întâmpină atunci când accesează site-urile clinicilor, lipsa de comunicare cu medicii.
   Aşa este. Mare parte din angajaţii sistemului sanitar de stat funcţionează şi în sistem privat şi aduc cu ei aceleaşi metehne: superioritatea cu care discută cu pacienţii, nerespectarea orelor de consultaţie, comunicarea deficitară cu familia. Unii nu au un profil pe vreo reţea socială ca să poată comunica cu bolnavii dacă nu au avut timp direct, ce să mai spun de site-uri, contacte cu lumea de afară. Ei discută infinitezimal cu pacientul. Poate şi pentru că nu au mare lucru de spus, limitaţi fiind de ignoranţă. Eu discut enorm cu pacientul, cu familia. Le răspund la email-uri sau pe forumuri. Acesta este motivul invidiei extraordinare pe care am produs-o între colegi: toţi ar dori să aibă o astfel de clientelă, dar nu face nimeni niciun efort în direcţia pacientului, în direcţia colegilor, înspre social-media, presă sau TV.
 
   Ce s-a vorbit despre pacient?
   Hm. Discuţia, de fiecare dată, migra înspre orgolii, invidie şi cum furăm pacienţii celuilalt, denigrându-l.
 
   Au existat şefi de servicii care să aprobe, să înţeleagă demersul dumneavoastră?
   Dl conf. dr. Radu Rădulescu, şeful secţiei de ortopedie de la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, a înţeles perfect cuvintele mele. De exemplu, a susţinut ideea supraspecializării în ortopedie, a dedicării totale într-un teritoriu care reprezintă viitorul în domeniu. Mulţi nu erau de acord. În plus, el a recunoscut că, de fapt, niciun ortoped nu va admite că altul de lângă el ştie să facă mai bine un procedeu anume, prin urmare ar trebui să-i trimită pacienţii cu acea patologie. „Nu putem fi buni în toate compartimentele ortopediei“, a mărturisit domnia sa. Trimite colegilor mai pricepuţi cazuri din domenii care îl depăşesc uneori pe el. Dl dr. Rădulescu, ca nimeni altul, a înţeles că demersul meu vizează pacientul şi evoluţia sa după operaţie.
 
   „Chirurgii care nu consideră necesar să explice pacientului în ce constă boala lui şi ce urmează să i se facă, comit o greşeală care poate genera tensiuni în relaţia medic-pacient“, declara într-un interviu dr. Radu Rădulescu. Aveţi un exemplu de colaborare funcţională în practica dumneavoastră?
   Colaborez cu mulţi medici, dar majoritatea sunt în alte ţări. Ţin să amintesc relaţia mea cu doctorul Michel Maestro, ortoped specialist în chirurgia piciorului la Institut Monégasque de Médecine & Chirurgie Sportive din Monaco. Personalitate recunoscută în specialitatea noastră, fost preşedinte al Asociaţiei Franceze de Chirurgie a Piciorului, dr. Maestro apreciază şi promovează în lumea ştiinţifică procedeele originale. Avem o relaţie foarte strânsă, colaborăm permanent şi discutăm cazurile dificile. Mi-aş dori să pot vorbi şi despre legăturile din medicina românească, însă, prin mişcarea la care m-am înhămat sper să declanşez o reacţie între colegi, să spargem carapacea invidiei, a intrigii şi să ne deschidem spre ceilalţi, să-i ascultăm, să-i înţelegem şi să-i respectăm. 

      Demersul acesta tinde să regleze un metabolism perturbat în interiorul comunităţii ortopezilor români. Orto- înseamnă drept, adevărat, corect. Prin adevăr, prin verticalitate se poate reface o comunitate. Ortopedia poate da semnalul unei îndreptări a lumii medicale.

 

Când vindecătorul devine prescriptor

 

      Pacienţii vor să se conecteze şi să interacţioneze cu medicii lor. Doresc răspunsuri relevante la întrebări, doresc să afle opiniile doctorilor la problemele lor de sănătate, vor claritate, să fie înţeleşi, să li se pună întrebări. Aşteaptă mesaje de calitate, nu doar să li se vândă un serviciu. Medicii care vor oferi conţinut de calitate online şi offline şi nu vor rula permanent acelaşi mesaj pot deveni nume de succes. Metodele tradiţionale de comunicare sunt astăzi irelevante pentru pacienţi şi de aceea este necesară o nouă abordare.
    În relaţia cu pacientul, medicul nu trebuie să facă lucruri extraordinare, ci mai ales, să le facă extraordinar de bine. Mi-au rămas în minte cuvintele unei tinere rezidente care, atunci când un pacient a vrut să-i vorbească, i-a strigat acestuia de după aparat: „Închide gura şi deschide ochii!“. Mulţimea bolnavilor din faţa uşilor cabinetelor nu justifică un astfel de comportament. Salutul, strângerea de mână, prezentarea scurtă şi zâmbetul oferă încredere. Un mijloc puternic de constituire, susţinere şi dezvoltare a încrederii este contactul vizual, privirea. A privi, termen ce ne vine din Evul Mediu, înseamnă a fi atent la, a manifesta interes faţă de, a acorda atenţie. Aţi păsa de celălalt. Semn al implicării personale, al seriozităţii terapeutice, contactul vizual autentic demonstrează participarea medicului la realizarea unei bune relaţionări cu pacientul său, făcându-l să se simtă ascultat, îngrijit şi încrezător în tratament şi în informaţiile pe care le primeşte. Consolidarea autorităţii medicului, coerenţa mesajelor, receptivitatea, empatia, încrederea şi onestitatea sunt elementele esenţiale pe care le determină un contact vizual adecvat.
    Să facă lucruri mici pentru pacient... să-l asculte. „Trebuie să fii hotărât să asculţi tăcerea, durerea şi speranţa din spatele cuvintelor. Să-ţi imaginezi că, în acele clipe ţii în palme inima semenului tău.“ (Nance Guilmartin, Cuvinte care vindecă). A asculta înseamnă să-l iei pe cel din faţa ta –  pacientul – în serios, să-l asculţi şi cu ochii, şi cu inima, şi să-ţi întrerupi conversaţiile interioare. Celebrul cardiolog Bernard Lown, când vorbea cu un pacient, îl considera cea mai importantă persoană la acel moment. Cabinetele de consultaţie sunt spaţii destinate întâlnirii cu pacienţii. Când ai o întâlnire cu cineva eşti prezent şi te oferi celuilalt integral.
   Comunicarea face parte din calitatea actului medical şi fiecare atitudine are o valenţă spirituală. Capacitatea medicului de a comunica cu pacientul este esenţială, iar abilităţile de comunicare ar trebui să fie considerate ca parte a evaluării competenţei clinice.

 

   O femeie, pe cale să iasă din cabinetul unui medic, i-a aruncat acestuia o privire circumspectă.
   „S-a întâmplat ceva?“, a întrebat medicul.
   „Nu sunt sigură“, a răspuns femeia. „Am ajuns cu cinci minute mai devreme faţă de programare. M-aţi invitat imediat înăuntru. Aţi petrecut destul de mult timp cu mine. Am înţeles fiecare cuvinţel pe care mi l-aţi spus. Vă pot citi şi scrisul de pe reţetă. Chiar sunteţi doctor?“.

 

  De când medicul a încetat să mai fie vindecător şi s-a transformat în prescriptor, simţurile i s-au atrofiat sau a devenit nereceptiv la suferinţa semenului său. Puţină smerenie şi lepădarea de aroganţă vindecă atât pacientul, cât şi doctorul. Patul de suferinţă e un pat al cunoaşterii, atât pentru bolnav, care începe să-şi pună întrebări cu privire la sensul lui, cât şi pentru medic, în a cărui conştiinţă se trezeşte ceva.

 

Dr. Richard Constantinescu a propus şi coordonat, la UMF „Gr. T. Popa“ Iaşi, un curs de comunicare medicală, continuat în prezent în cadrul Disciplinei de medicină legală, deontologie medicală şi bioetică. A efectuat şi publicat cercetări în clinicile de chirurgie vasculară şi oftalmologie din cadrul Spitalului Universitar de Urgenţe „Sf. Spiridon“ Iaşi şi, în calitate de director de comunicare al Asociaţiei „Epymedica“, a organizat traininguri cu studenţi şi asistentele medicale. 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală