resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Helmut Brand, preşedintele Asociaţiei Şcolilor de Sănătate Publică din Europa: „Dacă nu poţi obţine ceva pe căi politice, dai guvernul în judecată“

Autor: Dr. Mihail CĂLIN | 24 Iulie 2013
Helmut Brand, preşedintele Asociaţiei Şcolilor de Sănătate Publică din Europa: „Dacă nu poţi obţine ceva pe căi politice, dai guvernul în judecată“

Creat prin Tratatul de la Maastricht, mandatul european de sănătate, îngrădit de politicieni, a fost extins prin hotărâri judecătoreşti şi împrejurări favorabile. Helmut Brand, profesor în oraşul unde s-a născut UE şi preşedinte ASPHER, analizează reuşitele şi eşecurile celor 20 de ani de sănătate publică europeană, în interviul realizat de Mihail Călin.

  Pe prof. dr. Helmut Brand, şeful Departamentului de Sănătate Internaţională al Universităţii din Maastricht şi preşedinte al Asociaţiei Şcolilor de Sănătate Publică din Regiunea Europa (ASPHER), l-am întâlnit prima dată toamna trecută, la Forumul European de Sănătate Gastein (EHFG), a cărui conducere tocmai o prelua. Profita atunci de noua sa calitate pentru a cere redefinirea şi extinderea mandatului european de sănătate. Nu demult, l-am reîntâlnit în ajunul conferinţei care urma să marcheze crearea acestui mandat chiar în sala unde, în 1992, liderii vremii semnau Tratatul de la Maastricht, certificatul de naştere al Uniunii Europene.

 

  – De ce aniversaţi acest tratat tocmai din perspectiva sănătăţii publice?
  – &n Tratatul de la Maastricht, au fost prevăzute mai multe lucruri: cetăţenia europeană, moneda unică, serviciul de acţiune externă, mandatul de sănătate. Potrivit acestui mandat, Comisia trebuie să obţină un nivel înalt de protecţie a sănătăţii în toate politicile, însă organizarea propriilor sisteme de sănătate rămânea la latitudinea statelor membre. De aceea vorbim despre un „mandat incomplet“. În anii care au urmat, prin următoarele tratate, acesta a fost uşor extins, dar în general se referă la colectarea datelor cu privire la sănătate în Europa şi statele sale membre, la compararea lor, identificarea de bune practici din care se poate învăţa şi să se elaboreze recomandări europene astfel încât, dacă vrei să faci ceva în sănătate, să ai nişte linii directoare la care să te raportezi. De pildă, în privinţa screeningului pentru cancerul mamar, există ghiduri europene la care statele membre să se raporteze când vor să organizeze această activitate. Apoi, au apărut nişte boli infecţioase, izbucniri ca SARS, H1N1, şi s-a constatat că aceasta este o problemă pe care un stat membru nu o poate administra pe cont propriu şi astfel a fost fondată o agenţie la Stockholm, ECDC (Centrul European de Prevenire şi Control al Bolilor), iar de atunci aceasta colectează date, ca să avem o vedere de ansamblu la nivel continental. ECDC nu vine însă în România să se ocupe de controlul epidemiilor, asta ţine în continuare de statele membre.

Ochelarii domnului Decker

  Apoi însă s-a întâmplat un lucru: domnul Decker, un avocat luxemburgez, şi-a cumpărat o pereche de ochelari de vedere din Belgia, dacă nu mă înşel, iar compania de asigurare a refuzat să-i ramburseze costul, spunând că ar fi trebuit să şi-i ia de la el din ţară. Dar dumnealui a spus „nu, în Europa, banii, oamenii, serviciile şi bunurile se pot mişca, nu contează de unde-mi cumpăr ochelarii, trebuie să-mi decontezi cheltuiala“. Aşa că a dat în judecată compania de asigurări la Curtea Europeană de Justiţie, care a spus că într-adevăr, nu contează că sistemele de sănătate sunt responsabilitatea statelor membre: această valoare, că bunurile pot fi oferite în întreaga Europă este mai importantă, şi deci trebuie rambursat. Totul a început cu ochelarii lui Decker, a fost un eveniment important. A mai fost o altă decizie, legată de un cetăţean olandez care suferise un accident şi care putea să beneficieze de un tratament în Austria care să-l scoată din comă, dar pe care olandezii nu voiau să-l plătească. Curtea a decis tot în favoarea pacientului, compania de asigurări a trebuit să plătească. Curtea Europeană de Justiţie a făcut în aşa fel încât să existe îngrijire transfrontalieră, într-un fel care încălca mandatul incomplet din sănătate. (Bineînţeles, miniştrii sănătăţi se temeau că milioane de oameni vor profita de fantasticele lor sisteme de sănătate.) Asta le spun şi studenţilor mei: una din soluţii este să dai guvernul în judecată. Dacă nu poţi obţine ceva pe căi politice, mergi în instanţă, ca domnul Decker, care a schimbat lumea pentru 500 de milioane de cetăţeni. Trebuie să-i fim recunoscători, fiindcă nu am fi obţinut aceste drepturi prin decizie politică. 
  Un alt lucru care s-a petrecut este că, din cauza crizei financiare, bugetele statelor membre sunt verificate de Comisia Europeană. Când România îşi adoptă bugetul, CE are dreptul să-l analizeze şi să constate dacă există suficiente reforme care să asigure ieşirea din criză; şi poate să se uite şi la reformele sistemului de sănătate, deşi până acum sistemele de sănătate ţineau de statele membre. Deci mandatul pe sănătate se schimbă. Este la fel ca cele două tipuri de sisteme, Bismarck şi Beveridge, care acum nu mai pot fi clar delimitate, fiindcă fiecare a adoptat măsuri de la celălalt, iar acum sunt amestecate.

Sisteme în dialog

Biroul la care a fost semnat Tratatul privind Uniunea Europeană, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993
Biroul la care a fost semnat Tratatul privind Uniunea Europeană, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993
  – Menţionam deciziile Curţii Europene: pornind de la ele, avem acum directiva privind asistenţa medicală transfrontalieră. Toată lumea citeşte doar primele 40 de pagini ale ei, unde este vorba de aprobările prealabile necesare, dar asta reglementează lucruri deja existente. În schimb, ultimele 40 de pagini aduc ceva nou. Este vorba despre sistemul european de evaluare a tehnologiilor medicale: în cazul unei noi tehnologii, trebuie să analizezi literatura, să aduni dovezile şi să le aplici la propriul sistem – dacă funcţionează, dacă o vrei, cum va fi rambursată. 80% din evaluarea tehnologiilor medicale nu este specifică pentru o ţară, aşa că o poţi aplica şi în România, şi în Belgia. Ideea este să avem o abordare europeană a acestei probleme, astfel încât noile tehnologii să fie evaluate mai rapid.
  Mai există un aspect: când te tratezi în altă ţară, datele trebuie să te urmeze – astfel se rezolvă o mare problemă. Momentan, nu există schimb de date între sistemele diferitelor ţări. Iar aici, Comisia a spus: „dacă tratezi pacienţii din străinătate, trebuie să poţi atât să citeşti, cât şi să furnizezi date“, iar asta va fi o mare realizare, va face deodată sistemele să vorbească între ele. Vor exista şi aşa-numitele puncte de contact în fiecare stat membru, unde poţi obţine informaţii despre calitatea serviciilor din altă ţară – informaţii comparabile, fiindcă altfel lucrurile nu funcţionează. Lucruri asupra cărora nu ne-am putut pune de acord în ultimii 20 de ani sunt reglementate prin directiva drepturilor pacienţilor. O reglementare pe uşa din dos, ca să zicem aşa. Vom avea date comparabile, pentru că avem nevoie de ele pentru punctele de contact.

Ferestre de oportunitate

  – Tratatul de la Maastricht a făcut posibilă existenţa DG Sanco, ce reuneşte sănătatea şi consumatorii. Sigur, la nivel naţional, când îţi defineşti ministerele, este foarte eficient să combini sănătatea cu politicile din domeniul muncii şi cu cele sociale, astfel încât să reuneşti întreaga agendă socială: când oamenii au locuri de muncă, există coeziune socială, iar starea de sănătate depinde de statutul social. Ar avea sens să fie la fel şi la nivel de DG, dar depinde, poate că, la 500 de milioane de cetăţeni, este mai bine să ai „ministere“ diferite pentru aceste domenii. Este bine totuşi că există o structură oficială, independentă, pentru politici de sănătate, un simbol al mandatului, un comisar pentru acest domeniu. Dar există probleme în colaborarea cu alte directorate generale.
  – Menţionaţi cooperarea insuficientă, faptul că sănătatea este o prerogativă pe care ţările ţin s-o păstreze. De ce stau lucrurile aşa?
  – Ţări precum Franţa sau Germania au propriile structuri şi nu doresc să renunţe la autoritatea proprie în favoarea Europei. Ei spun că mandatul pe sănătate este incomplet şi organizarea sistemului de sănătate este de competenţa lor. Sigur, poţi schimba mandatul, dar ţările mari nu au probleme şi atunci nu sunt interesate de aşa ceva. Ţările Baltice, Malta, Cipru sau noile state membre ca România şi Bulgaria nu au aceeaşi infrastructură, aşa că ar fi de acord cu soluţii europene pentru problemele lor, sunt mult mai deschise spre colaborare pentru că în felul acesta se produce un transfer de cunoştinţe, dezvoltarea capacităţilor. Dar ţările care au infrastructura şi capacităţile se întreabă de ce să cedeze Europei din puterea lor? Voi fi deschis: înainte de SARS, lucram în Germania împreună cu CE la schimbul de date pentru tuberculoză, HIV etc. şi, când s-a discutat despre posibilitatea unei agenţii europene pentru boli infecţioase, am spus: „Nu, să nu cerem asta, nu vom reuşi. Toţi vor spune că Europa vrea să-şi crească puterea, că va fi mai multă birocraţie degeaba. Să ne limităm la schimbul de informaţii prevăzut de mandat. Ne vom pierde timpul cerând o agenţie“. Am dat acest sfat guvernului regional şi celui naţional. Apoi a apărut SARS şi, odată cu el, o fereastră de oportunitate, fiindcă toată lumea şi-a dat seama că avem nevoie de informaţii în astfel de situaţii acum, nu peste două sau trei luni. Atunci mi-am schimbat şi eu părerea şi iată că acum avem această agenţie. La momentul actual, avem o problemă asemănătoare cu datele despre bolile netransmisibile: obţii datele de pe bursă la fiecare 30 de secunde, dar într-o situaţie de criză, ce se petrece cu mortalitatea afli după trei ani. Este o discrepanţă care nu mai poate fi tolerată: ca ministru pus în situaţia de a reduce bugetul, trebuie să ai sistemul de monitorizare care să-ţi spună ce se întâmplă dacă faci tăieri de 30%. Iar dacă, trei luni mai târziu, constat că mortalitatea creşte, înseamnă că n-am făcut bine. Dar aşa, eu nu voi mai fi ministru peste trei ani, iar atunci când datele vor veni...
  Avem deci nevoie mai repede de aceste informaţii, pentru a aprecia impactul unor astfel de măsuri: aceasta este o nouă fereastră de oportunitate care se deschide, aşa că am putea de pildă să extindem mandatul ECDC la bolile neinfecţioase. Abia acum discutăm despre creşterea cu 50% a numărului sinuciderilor în Grecia, din urmă cu trei ani! Dacă ştiam asta mai devreme, după jumătate de an – un an, am fi discutat despre asta. Avem, de altfel, o problemă: austeritatea severă nu este bună pentru sănătate; dar în acelaşi timp nici fără austeritate nu se poate. Dar care sunt limitele austerităţii, cât de departe putem merge fără să facem rău oamenilor? Asta este o mare problemă, la care nu avem răspuns acum.

Medici mai ieftini, pacienţi mulţumiţi

– Revin la prevederile referitoare la mobilitatea pacienţilor: este o realizare importantă, pentru că este prima legislaţie europeană secundară adoptată special în domeniul sănătăţii. Aveţi idee cam cât din bugetul sănătăţii este cheltuit anual pe îngrjiri transfrontaliere?
– Cam 1%?
– Într-adevăr! Deci este neglijabil. Dar este un subiect cu o puternică încărcătură politică, fiindcă există teama că, de îndată ce vei deschide porţile, străinii se vor înghesui să acceseze serviciile tale de sănătate. Dar nu-i adevărat, oamenii preferă să fie trataţi acasă, din motive lingvistice, culturale, fiindcă ai rudele aproape, cunoşti sistemul. Dacă-i întrebi în ce condiţii ar vrea să fie trataţi în străinătate, vor spune că fie în caz de accident, fie dacă lista de aşteptare în propria ţară este foarte lungă. De altfel, Europa poate fi utilă chiar în acest domeniu, al bolilor rare. Dacă eşti lituanian, iar fiul tău suferă de leucemie, este puţin probabil să ai un centru specializat pentru această boală. Dar băiatul tău este cetăţean european şi are dreptul la o îngrijire adecvată, aşa că trebuie să fie posibil să călătoreşti împreună cu el într-un astfel de centru, în Spania, să zicem. Problema cu bolile rare este că îngrijirea lor costă foarte mult, şi în acelaşi timp, ele trezesc atenţia opiniei publice, sunt sursă de presiuni politice. De aceea CE a spus: „Hai să ne ocupăm de bolile rare!“. Când ai centre specializate la nivel european, în care vezi în fiecare zi astfel de pacienţi, poţi oferi servicii de calitate mult mai bună. Este şi un bun exemplu de cooperare europeană: să poţi merge în Spania, astfel încât să nu fii ultimul pe lista de aşteptare, dar nici să nu-i faci pe spanioli să aştepte mai mult, să nu trebuiască să-ţi vinzi casa din Lituania ca să plăteşti, dar nici să pui guvernul spaniol să suporte toată investiţia suplimentară necesară tratării străinilor. Şi este treaba Comisiei să găsească o soluţie corectă pentru toată lumea.
Cine plăteşte în astfel de situaţii?
– Sunt mai multe posibilităţi. Una din ele, care chiar acum mi-a venit în minte, ar fi un fond european, în care toate statele membre să contribuie, să zicem, cu un anumit procent din PIB. Spitalele nu sunt interesate să trateze pacienţi europeni, veniţi mai ales din ţări mai sărace, iar guvernul nu plăteşte pentru străini. (Veneţia pierde anual un milion de euro din tratamentul acordat pacienţilor străini, pentru că rambursarea durează foarte mult). Aşa că spitalul propus să devină centru de referinţă, deschis pacienţilor europeni, va primi un procent semnificativ din bani prin acest fond, iar restul va fi plătit de statul de origine al pacientului, la preţul pe care l-ar deconta acasă – ar fi o soluţie corectă. Asta este o variantă, altele ar fi încheierea de acorduri bilaterale, bani din cercetare – dar care sunt pe o perioadă determinată – sau fonduri structurale pentru construirea unor astfel de unităţi.
  – Când se va întâmpla acest lucru?
  – Acum se lucrează la aceste centre de excelenţă şi în 10 ani cred că vor fi astfel de unităţi, în care cazurile rare din toată Europa să fie tratate, unde să poată fi asigurată traducerea pentru pacienţi şi pentru fişe; datorită directivei transfrontaliere este posibil să faci o videoconferinţă cu medicul de familie, există şi reţeta electronică, prescrisă de medicul spaniol şi eliberată într-o farmacie lituaniană – toate se potrivesc foarte frumos.
  Aceste lucruri reprezintă o şansă şi pentru România. Să zicem că aveţi un chirurg foarte bun – el nu va mai fi nevoit să părăsească ţara: deschizi un spital într-o zonă turistică, operezi, oferi cazare la nivel de patru stele, toate astea la jumătate din preţul unei operaţii în Franţa, deoarece costul muncii este mult mai scăzut. Şi-ţi promovezi oferta la asociaţiile de pacienţi sau la casele de asigurări din Vest. Am văzut aşa ceva în India, unde trei chirurgi ortopezi reveniţi din Marea Britanie – deci cu înaltă calificare – şi-au deschis un spital şi operează pacienţi americani neasiguraţi. Pentru un şold nou şi servicii excelente, americanii plătesc 10.000 de dolari, în loc să dea 20.000 de dolari la ei acasă. Medicii îi operează pe aceştia în cursul dimineţii, iar după-amiaza operează indieni din banii câştigaţi în prima parte a zilei. Deci toată lumea este mulţumită: pacientul american, pacientul indian şi doctorii. La fel se întâmplă în Thailanda, unde sunt îngrijiţi mulţi europeni cu boala Alzheimer: atâta timp cât există această diferenţă de salarii, este normal să
Publicitate
te foloseşti de ea – dar nu s-o exploatezi. Avem deci şansa de a gândi în alt fel.
  – Am vorbit până acum despre realizări, dar care sunt ocaziile ratate, eşecurile?
  – Nu am abordat prea bine factorii de risc pentru bolile cronice care ţin de stilul de viaţă. Legislaţia împotriva tutunului este bună, deşi ar fi putut fi mai puternică şi armonizată. Dar în privinţa alcoolului şi a prevenirii obezităţii suntem destul de slabi. Avem dificultăţi în ce priveşte „Sănătatea în toate politicile“ (Health in All Policies – HiAP), concept lansat în timpul preşedinţiei finlandeze, cu un mare potenţial, dar care a rămas neimplementat. Este ceva greu de realizat, pentru că nu face parte din gândirea liniară a elaborării politicilor. Dacă sunt ministru al transporturilor, mă îngrijesc să am autostrăzi bune şi cât mai puţini morţi pe ele – fac un lucru bun pentru sănătatea publică, fără să-mi dau seama. Dar dacă, de exemplu, constructorii de automobile ameninţă că părăsesc ţara din cauza limitelor de viteză iar eu mă gândesc că locurile de muncă sunt mai importante, rolul HiAP este să atragă atenţia nu doar asupra poluării, ci şi a creşterii numărului de morţi. Ar trebui deci să incluzi şi acest tip de gândire.

Straturile identităţii

   – În concluzie, cum aţi caracteriza cele două decenii trecute de la semnarea tratatului?
   – Sunt destul de mulţumit cu ce s-a realizat în acest timp, aş spune că paharul este deja pe jumătate plin. Pe de o parte, cei 20 de ani scurşi de la Maastricht au marcat o diferenţă – sănătatea este un domeniu recunoscut în Uniunea Europeană. De pildă, eu sunt titularul unei catedre Jean Monnet – prima pentru sănătate –, care este un titlu special pe care îl poartă cei care lucrează la integrarea europeană. Aceasta presupune un proces de evaluare, noi am avut nevoie de trei încercări şi de multe dovezi până ce Comisia să spună „da, sănătatea este parte a integrării europene“. Pe de altă parte, Europa se află într-o criză de imagine. Dar trebuie să spunem că actuala criză nu se datorează Europei. Dacă priveşti la istoria recentă, ea a urmat nişte paşi logici. Totul a început cu Comunitatea cărbunelui şi oţelului: la vremea aceea, era nevoie de oţel pentru a produce arme şi de cărbune pentru a produce oţel, aşa că dacă ne spuneam unii altora ce facem cu cărbunele, aveam un fel de sistem de control al armelor – o idee foarte simplă. Apoi s-au gândit că cea mai bună metodă de a avea pace este de a face comerţ – nu-ţi împuşti partenerul de afaceri, fiindcă nu mai câştigi bani. Aşa s-a ajuns la cooperare economică. Ce urmează apoi pentru o integrare europeană? Trebuie să pregătim oamenii, aşa că facem nişte programe culturale, cercetarea este bună şi ea, educaţia la fel. Apoi am investit în agricultură, fiindcă era o piaţă foarte mare, în care existau dezechilibre. După care ne-am dat seama că există ţări mai bogate şi unele mai sărace şi că ar fi nevoie de un fel de transfer – şi aşa au apărut fondurile structurale, DG Regio. Acum, dacă vrem o uniune politică de genul unei federaţii sau al unor State Unite ale Europei, ce urmează? Ar trebui să aliniem sectorul financiar şi pe cel politic. Cu ce începem în sectorul financiar, cu taxele? În niciun caz! Cu monedele: ratele de schimb sunt o bătaie de cap, oricine îşi poate devaloriza moneda ca să-şi ieftinească produsele. Primul pas al monedei unice a fost făcut prin Tratatul de la Maastricht şi toată lumea a fost de acord că e o idee bună – deşi au existat şi sceptici de serviciu. Iar următorul pas ar fi fost reglementarea corespunzătoare a pieţelor financiare, realizarea uniunii fiscale. Dar între timp s-a produs un lucru important: căderea Cortinei de Fier, iar evoluţia către uniunea fiscală a fost amânată pentru a putea admite noi membri, integra noi pieţe. Deci ne-am concentrat pe lărgire, nu pe aprofundare, am ratat nişte procese. Iar apoi a venit criza. Dacă n-ar fi căzut Cortina de Fier, am fi lucrat mai mult în profunzime şi criza nu ne-ar fi lovit atât de greu. Dar istoria a avut un alt drum. Toţi au fost de acord că Grecia trebuie să intre în UE din motive geopolitice – cu intrarea-n zona euro e altă poveste – , era o piaţă interesantă pentru celelalte ţări, care au profitat foarte mult. Iar unele din ele câştigă chiar şi acum, ele pot cumpăra datoria Greciei şi profita de pe urma însănătoşirii ei. Ceea ce lipseşte acum este un pic de înţelegere din partea europeanului obişnuit, de pildă a germanului, a faptului că bogăţia sa se bazează şi pe exportul către Grecia.
  Jürgen Habermas, un filosof german, a ţinut de curând un discurs la Universitatea din Leuven în care spunea că acum avem nevoie de solidaritate. Germania este o federaţie de mai multe state, unde funcţionează o schemă de compensare care ia bani de la state mai bogate, precum Bavaria, şi îi dă la altele mai sărace, precum Bremen – scopul fiind obţinerea unor condiţii egale de trai. Iar lumea acceptă acest lucru. Şi atunci, de ce să nu-l accepţi la un nivel mai înalt? Dar noi nu împărtăşim această identitate europeană. Vaclav Havel a vorbit în Parlamentul European, la 20 de ani de la căderea Cortinei de Fier, despre diferitele straturi de identitate pe care le avem. Şi a spus atunci că noi suntem europeni doar în afara Europei, pentru că acolo aşa spun ceilalţi despre noi: „arată ca un european“. Dar când eşti în Europa, nu mai eşti european, ci român. Eşti bărbat – alt strat, poate eşti însurat, poate eşti părinte. Avem deci diferite identităţi, iar Europa este doar un alt strat, care însă doar se adaugă la celelalte, nu-ţi răpeşte identitatea naţională.
 

Sănătatea publică în Tratatul de la Maastricht

 

Articolul 2

Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei pieţe comune, a unei uniuni economice şi monetare şi prin punerea în aplicare a politicilor sau acţiunilor comune prevăzute la articolele 3 şi 3a, să promoveze dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice în întreaga Comunitate, o creştere durabilă şi neinflaţionistă care să respecte mediul, un grad înalt de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială, creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi solidaritatea între statele membre.

Articolul 3

Pentru realizarea scopurilor prevăzute la articolul 2, acţiunea Comunităţii cuprinde, în condiţiile şi în conformitate cu termenele stabilite în prezentul tratat:

…………………………………………………………………………………………………………

(o) o contribuţie la realizarea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii;

…………………………………………………………………………………………………………

Articolul 129

(1) Comunitatea contribuie la asigurarea unui nivel înalt de ocrotire a sănătăţii umane, încurajând cooperarea dintre statele membre şi, dacă este necesar, sprijinind acţiunile lor.
Acţiunea Comunităţii se referă la prevenirea bolilor şi în special a marilor flageluri, inclusiv a toxicomaniei, favorizând cercetarea asupra cauzelor şi transmiterii lor, precum şi la informarea şi educarea în domeniul sănătăţii.
Exigenţele în domeniul ocrotirii sănătăţii sunt o componentă a celorlalte politici ale Comunităţii.
(2) Statele membre îşi coordonează, în legătură cu Comisia, politicile şi programele în domeniile menţionate la alineatul (1). Comisia poate lua, în strâns contact cu statele membre, orice iniţiativă utilă pentru a promova această coordonare.
(3) Comunitatea şi statele membre favorizează cooperarea cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale competente în domeniul sănătăţii publice.
(4) Pentru a contribui la realizarea obiectivelor menţionate de prezentul articol, Consiliul adoptă:
– acţiuni de încurajare, cu exceptia armonizării actelor cu putere de lege şi normelor administrative ale statelor membre, hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 189b şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor;
– recomandări, hotărând prin majoritate calificată la propunerea Comisiei.

 
quot;,
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală