resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Obstetrica între smerenie şi jocul cu focul

Autor: Dr. Aurel F. MARIN | 1 Iulie 2013
Obstetrica între smerenie şi jocul cu focul

Revalidarea activităţii medicilor, atitudinea specialiştilor faţă de cezariene, etica medicală în Marea Britanie sunt câteva din subiectele abordate de dr. Anthony Falconer, preşedintele Royal College of Obstetricians and Gynaecologists, în interviul realizat de dr. Aurel F. Marin.

Interviu cu dr. Anthony Falconer, preşedintele Royal College of Obstetricians and Gynaecologists (Marea Britanie)

 

   – Vorbim despre reevaluarea activităţii medicilor, în Marea Britanie, pe baza mai multor criterii. Despre ce este vorba?
   – Ar trebui să încep cu o scurtă explicaţie istorică. În urmă cu 20 de ani, în Marea Britanie, erau exemple de activitate nesatisfăcătoare a unor medici. Ca urmare – şi pe bună dreptate – s-a cerut ca medicii să dovedească faptul că ei sunt la zi cu activitatea pe care o desfăşoară şi că rezultatele practicii clinice sunt satisfăcătoare. Procesul se cheamă „revalidare“ şi este controlat de General Medical Council (echivalentul CMR, n.n.). Acest proces îşi propune să menţină sau să îmbunătăţească calitatea activităţii medicale. Procesul, programat odată la cinci ani, a început în decembrie 2012. Ca să poţi practica medicina în Marea Britanie, trebuie să convingi GMC că activitatea ta se desfăşoară la nivelul cerut.

De la EMC la revalidare

   – Procesul acesta e diferit de adunarea punctelor de educaţie medicală continuă, cum se întâmpla până acum?
   – Colegiile medicale regale aveau acest sistem, introdus acum 10–15 ani, în care adunai dovezi ale educaţiei medicale continue. Acest sistem a fost acum înlocuit de revalidare, care este obligatorie pentru a obţine dreptul de liberă practică. EMC a rămas o parte a procesului actual, dar, până la un punct, aceasta este partea uşoară – dovezi că ai participat la conferinţe, că ai publicat ori că ai citit articole. Asta e destul de simplu. Dar în prezent ţi se cere să furnizezi dovezi ale performanţelor tale profesionale, prin comentarii asupra incidentelor privind pacienţii de care răspunzi, plângeri şi laude venite de la pacienţi, feedback direct de la pacienţi şi de la colegi, percepţia lor asupra performanţei tale. Toate aceste criterii diverse sunt apoi luate în calcul, la evaluarea generală a calităţii activităţii tale. După aceasta, organismul de reglementare decide, la propunerea ofiţerului responsabil de revalidare – de obicei, directorul medical al spitalului –, dacă ai parcurs cu seriozitate acest proces, caz în care eşti revalidat şi obţii dreptul de liberă practică pentru următorii cinci ani. Ţi se pot cere informaţii suplimentare sau ţi se poate spune că nu ai cooperat cu acest proces, caz în care trebuie să apari în faţa unei comisii care să aprecieze dacă eşti pregătit să practici. Acesta este un lucru foarte grav. Dacă această comisie, condusă de GMC, decide că activitatea ta este nesatisfăcătoare, atunci nu vei obţine dreptul de practică şi nu vei putea profesa ca medic în Marea Britanie.
   – Medicii au adoptat acest nou sistem de bună voie?
   – Medicii au realizat că pacienţii lor sunt cei mai importanţi. Iar pacienţii, în marea lor majoritate, cred despre medici ceea ce ştiu că se întâmplă cu piloţii de avioane: că trec printr-un proces de verificare la fiecare şase luni. Publicul britanic avea impresia aceasta.
   – O percepţie greşită.
   – Într-adevăr, dar suntem datori, faţă de public, să ne asigurăm că procesul de revalidare funcţionează. În ce priveşte ce cred medicii despre acest proces, realitatea este că, în majoritate, ei au fost de acord cu el şi au acceptat că acesta este drumul pe care trebuie să-l urmăm. Este de înţeles că unii medici pot fi frustraţi de birocraţia pe care procesul o presupune, de faptul că trebuie să adune informaţii şi dovezi. Realitatea este însă următoarea: aşa este viaţa, nu contează care îţi este profesia, trebuie să poţi furniza dovezi ale competenţei tale. Profesional şi din punctul de vedere al funcţiei de preşedinte al unei societăţi de specialitate, sunt întru totul de acord cu revalidarea. Ba chiar, fiind la finalul carierei, regret că abia acum a fost adoptată, ar fi trebuit să se procedeze aşa cu mulţi ani în urmă.

Norocul obstetricienilor

   – Care credeţi că va fi impactul revalidării asupra specialităţii dv. şi asupra RCOG? În obstetrică, spre exemplu, emoţiile sunt parcă mai puternice decât în alte specialităţi.
   – În multe privinţe, noi, obstetricienii, suntem chiar norocoşi, pentru că putem cuantifica activitatea noastră. Una dintre provocările revalidării este aceea de a-ţi măsura activitatea. Poţi face asta foarte uşor, atunci când lucrezi într-o maternitate. Ai, de o parte, cel mai rău rezultat posibil – evident, moartea copilului şi a mamei –, dar şi rezultate mai „soft“: ai fost politicos cu pacienta? Poţi crede că astfel de rezultate nu prea contează, dar din punctul de vedere al pacientei, ele sunt cele mai importante. În alte zone ale specialităţii noastre, în chirurgie, poţi defini relativ uşor rezultatele. În domeniul meu, al patologiei oncologice, poţi vedea supravieţuirea la cinci ani, calitatea vieţii, rezultate postoperatorii, reinternări, transfuzii sanguine, internări postoperatorii în ATI, nevoia de ajutor personal. Poţi defini o plajă largă de rezultate. Altele sunt domeniile din medicină unde revalidarea este cu adevărat dificilă. Să ne gândim, de pildă, la îngrijirea vârstnicilor, asistenţa psihiatrică a acestora, evaluarea rezultatelor este mult mai dificilă. Obstetrica şi ginecologia constituie o disciplină foarte intimă şi cred că ne minţim singuri dacă nu credem că pacientele noastre pot să dea un feedback foarte corect.
   – Pot, însă studiile recente au arătat că pacienţii apreciază comportamentul medicilor, dar nu pot evalua competenţa acestora. Nu în absenţa unor evenimente adverse. Din acest punct de vedere, ce rol joacă evaluarea făcută de pacienţi?
   – Rolul pacienţilor a început să fie tot mai important. Ei sunt implicaţi în tot ceea ce facem, din punct de vedere medical, în Marea Britanie. Şi în conceperea acestui sistem de revalidare, au fost implicaţi pacienţii. Dacă privim feedbackul dat de pacienţi, este o zonă critică importantă. Dacă e să prezic ce se va întâmpla cu revalidarea, atunci cred că instrumentele de evaluare se vor îmbunătăţi. E uşor, cum ziceam, să cuantifici rezultatele chirurgiei, dar e mult mai greu să apreciezi dacă decizia de a opera pacientul a fost cea corectă. Şi, din punctul de vedere al pacientului, acest aspect este extrem de important. Dacă faci intervenţii care nu sunt necesare, supui pacientul unui risc inutil. Sunt, deci, şi lucruri greu de cuantificat, dar, pe măsură ce sistemul va fi utilizat, instrumentele de feedback de care dispun pacienţii vor fi tot mai sofisticate şi nevoia pentru evaluările realizate de pacienţi va creşte. Simplist vorbind, v-aş da ca exemplu călătoriile cu avionul sau cazarea la hotel: e firesc ca, la final, să primeşti un chestionar de feedback. Dar nu există aşa ceva pentru fiecare din interacţiunile pe care le avem, în specialitatea noastră, cu pacientele. Ceva lipseşte. Chiar dacă unii – o minoritate – sunt supăraţi pentru că le este pus profesionalismul sub semnul întrebării, de nevoia de feedback, trebuie să ne păstrăm umilinţa şi să realizăm că putem greşi, cu toţii avem zile proaste. Revalidarea însă nu este interesată de acea zi proastă, de excepţia de la regulă, ci de consistenţa activităţii şi comportamentului fiecărui medic. Dacă eşti un bun comunicator, acest lucru va ieşi la iveală. La fel şi dacă nu eşti un bun comunicator.
   – Dar mai este ceva. Luând exemplul dv., onco-ginecologia, aveţi o echipă care cuprinde oncolog, ginecolog, intensivist, psiholog, alţi specialişti. Într-o lume a multidisciplinarităţii, puterea echipei este aceea a verigii celei mai slabe. Cum se poate evalua o echipă?
   – Această întrebare este incredibil de importantă. Realitatea este că niciunul dintre noi nu poate practica medicina individual, cu toţii lucrăm în echipă. Dar la revalidare sunt evaluate atributele personale. Dar aveţi dreptate, dacă eşti un pacient cu cancer şi interacţionezi cu oncologul şi cu ginecologul în acelaşi timp, este foarte greu să faci diferenţa între rolurile jucate de cei doi specialişti. Dar cred că, pe măsură ce sistemul va evalua, se va îmbunătăţi şi evaluarea, poate vor fi evaluate echipele. Dacă echipele funcţionează bine şi rezultatele sunt bune, e o indicaţie clară că membrii echipei sunt oameni buni. Iar dacă vreunul nu este bun, asta se va reflecta în rezultate.

Nu excelenţă, ci competenţă

   – Care credeţi că va fi impactul revalidării asupra specialităţii dv.?
   – Ce se va întâmpla? Fără îndoială, se va vedea că vasta majoritate a medicilor profesează la un nivel bun. Trebuie să fim foarte atenţi ce cuvinte folosim, pentru că nu încercăm să evaluăm excelenţa cuiva, ci competenţa lui. Şi, ca multe alte evaluări, nu te uiţi la rezultatele de vârf, la acel 5%, ci vrei să te convingi că medicul furnizează îngrijiri sigure şi de calitate în cea mai mare parte a timpului, în practica sa de zi cu zi. Cred că sistemul are de rezolvat două probleme. Întâi, să găsească medicii care nu profesează deloc bine şi care, deşi sunt destul de bine ştiuţi, nu puteau fi identificaţi de sistem şi nu se puteau lua măsuri în privinţa lor decât atunci când lucrurile mergeau prea departe. A doua problemă este că mă aştept ca noul sistem să identifice un număr mare de medici care profesează, cel puţin în unele domenii ale specialităţii lor, la niveluri situate sub aşteptări. Ca rezultat al revalidării, aceşti medici vor trebui să-şi reia pregătirea, să urmeze cursuri suplimentare, după caz. Lor li se va cere să demonstreze autorităţii de reglementare că şi-au îmbunătăţit activitatea din domeniile deficitare şi că reluarea activităţii va însemna o siguranţă mai mare pentru pacienţi.
   – Va cădea în sarcina angajatorului să-şi trimită angajaţii la cursuri sau medicii vor fi pe cont propriu?
   – În Marea Britanie, cea mai mare parte a sistemului medical este naţionalizată, astfel că, medic fiind, chiar dacă eşti angajat de un spital anume, eşti angajatul statului. Angajatorul va trebui să se asigure că medicul în cauză are acces la programele de formare de care reiese că are nevoie. Scepticii s-ar putea întreba dacă nu e mai simplu să concediezi acel angajat. Se va întâmpla şi asta, în cazurile extreme. Deja se întâmplă. Dar nu are cum să se întâmple asta pe o scară largă şi nici nu este asta intenţia. Apoi, pregătirea unui medic este extrem de scumpă. Şi să nu uităm că, de cele mai multe ori, oamenii sunt bine intenţionaţi, nu sunt puşi pe rele.
   – Ce alte dificultăţi vor mai apărea odată cu implementarea acestui sistem?
   – Cea mai mare provocare este una etică, anume cât de bine gândit este sistemul de apreciere a calităţii activităţii profesionale. Aprecierea ocupă un loc central în tot procesul. Dacă nu se face cu maximă corectitudine şi profesionalism, cu respectul celor implicaţi, atunci nu va avea şanse de reuşită. Calitatea informaţiei luate în calcul este fundamentală. Va mai fi dificil şi să ne asigurăm că procesul este aplicat peste tot. Pot fi locuri sau domenii în care ştacheta să fie stabilită foarte sus sau foarte jos, deci consistenţa abordării poate fi o problemă.

Întrebări îndreptăţite

   – Există standarde pentru această revalidare?
   – Există, dar încă se lucrează la ele. GMC, organismul de reglementare a profesiei, este responsabil de asigurarea calităţii procesului de revalidare. Ei trebuie să răspundă între­bărilor îndreptăţite puse de medici: de unde am eu garanţia că toată lumea va trebui să treacă prin acelaşi proces prin care am trecut eu? Inevitabil însă, pentru un proces de evaluare, vor exista variaţii individuale. Acestea vor fi provocările noului sistem, care va trebui să dovedească robusteţe, reproductibilitatea rezulta­telor, consistenţă. În perspec­tivă, o problemă serioasă vor avea medicii care vor da de necaz din cauza acestui sistem. Nu am niciun dubiu că vor fi intentate procese de contestare a procesului, este inevitabil. Dar, la final, va trebui să vedem ce soluţii există pentru a-i ajuta pe medicii a căror evaluare i-a perceput ca neperformanţi. Aici mai avem de lucrat, deoarece soluţiile acestea nu sunt dezvoltate suficient de bine.
   – Vor fi şi cazuri de afectare a imaginii profesionale, în urma acestui proces?
   – Exemplul extrem, în specialitatea mea, de exemplu, ar fi că ţi se poate interzice să mai efectuezi intervenţii chirurgicale şi
Publicitate
eşti sfătuit să mergi, pentru reluarea pregătirii, într-un alt spital. Inevitabil, reputaţia ta în rândul colegilor şi pacienţilor va fi afectată. Nu vei putea evita asta. Sigur, procesul este unul confidenţial, dar dacă eşti unul din cazurile extreme, de medic trimis la pregătire în alt spital, pacienţii tăi au dreptul să cunoască acest lucru. Sunt chestiuni care vor stârni dezbateri şi controverse, dar astfel de cazuri vor fi rare. Mă aştept ca majoritatea situaţiilor nesatisfăcătoare să fie legate de nivelul de cunoştinţe, când medicilor li se va recomanda să citească o carte sau alta şi apoi să dovedească faptul că şi-au însuşit noţiunile respective.
   – Dar această revalidare ar putea să aibă implicaţii asupra promovării personalului medical?
   – Nu, medicii britanici care au gradul de medic consultant (echivalent celui de specialist, n.n.) sunt deja la acelaşi nivel, iar revalidarea nu va fi utilizată pentru promovare. De fapt, acest proces va fi trecut de vasta majoritate a medicilor. Şi nici măcar nu este vorba de un examen cu admis/respins, nu acesta este limbajul folosit.
   – Mai degrabă admis sau mai încearcă o dată? În sistemul european de evaluare a cunoştinţelor, opţiunile sunt competent/nu încă competent. Astfel, nu se exclude un viitor rezultat pozitiv.
   – Da, sunt trei opţiuni: fie te-ai conformat procesului şi, pentru următorii cinci ani, primeşti dreptul de liberă practică; fie ai nevoie de mai multe informaţii, nu îţi putem acorda dreptul să practici până nu faci dovada că ţi-ai însuşit acele informaţii; în fine, a treia posibilitate este că nu te-ai conformat procesului şi atunci vei urma o procedură specială. Această ultimă variantă este foarte gravă.

Cezariana şi dilemele care o însoţesc

   – Referindu-ne la obstetrică şi ginecologie, sunt mai multe aspecte „fierbinţi“, prin controversele pe care le stârnesc. Avem, de exemplu, pe de o parte, numărul foarte mare de naşteri prin cezariană şi, de cealaltă parte, subutilizarea tehnicilor obstetricale. Care credeţi că va fi viitorul? Sunt ţări ca Brazilia, unde naşterile prin cezariană sunt majoritare…
– Doar în sistemul privat. Dar cred că subiectul acesta este unul foarte important. Dacă ai studiat biologia, nu poţi fi de acord cu faptul că intervenţia cezariană ar fi metoda de preferat. Dacă priveşti riscul de hemoragie masivă postpartum şi histerectomie după cezariană, realizezi că ne jucăm cu un foc foarte serios. Percepţia pe care o avem despre cezariene, că ar fi o nimica toată şi complet sigure, nu se justifică. Este mult mai frecventă placentaţia anormală, cu placenta percreta sau increta, riscul este cât se poate de serios. Şi sunt femei care mor din aceste cauze. Iar asta este urmarea exclusivă a naşterii prin cezariană. Nu poţi păţi asta, dacă nu ai o cezariană în antecedente, decât cu totul excepţional. Al doilea lucru care este omis aici este impactul asupra copilului. Procesul naşterii, pasajul vaginal este un moment fiziologic foarte important, de adaptare la lumea exterioară, stresul travaliului este important. Accept că uneori acest stres al travaliului poate fi catastrofic, dăunător copilului, dar în marea majoritate a cazurilor vorbim de procesul fiziologic de adaptare pentru supravieţuirea în mediul extern.
   – Există şi dovezi privind o legătură dintre terenul atopic şi naşterea prin cezariană.
   – Da… În Marea Britanie, rata cezarienelor este în prezent de 23%, fără îndoială că putem vorbi de un curent de conştientizare a acestei situaţii, care încearcă să reducă rata intervenţiilor chirurgicale. Şi nu doar din partea obstetricienilor, ci şi din partea responsabililor din sănătate, celor care plătesc pentru serviciile medicale. Cezariana este mult mai scumpă decât naşterea normală. Şi, dispunând de dovezile ştiinţifice privind avantajele naşterii vaginale, mi se pare firesc să ne întrebăm dacă este nevoie de toate cezarienele. Dar sunt şi situaţii precum cea din Brazilia, unde, în sistemul privat, rata cezarienelor ajunge sau depăşeşte 80%; nu are cum să fie în regulă aşa ceva.

Too posh to push?

   – Şi ce faceţi atunci când o femeie vine la cabinetul dv. şi spune: „Domnule doctor, vreau să nasc prin cezariană“?
   – În Marea Britanie, practicăm medicina după recomandările NICE (National Institute for Health and Care Excellence) şi după cele ale societăţilor de specialitate. Există un ghid NICE privind naşterea prin cezariană, care spune foarte clar că, dacă o femeie solicită cezariana în absenţa oricărei indicaţii medicale, recomandarea este să urmezi anumite proceduri. Întâi de toate, desigur, vorbeşti cu pacienta şi îi prezinţi riscurile şi beneficiile. Apoi, încerci să înţelegi care este motivaţia cererii ei. În fine, dacă insistenţa pentru cezariana electivă se păstrează, recomandarea este să soliciţi un consult de psihologie clinică. Sunt, desigur, şi femei la care, din motive complexe, psihologice, care fac naşterea vaginală extrem de dificilă, poate fi justificată indicaţia de cezariană. Sunt femei care consideră consultul ginecologic – altfel neplăcut pentru oricine – de neacceptat. Unele dintre ele au fost victime ale abuzului în copilărie. În aceste cazuri, medicul poate decide că este cazul să practice naşterea prin cezariană.
   – Dar în aceste cazuri chiar există o indicaţie pentru cezariană.
   – Aşa este. Mitul, promovat de publicaţiile mondene, „too posh to push“ (prea multă „clasă“ pentru a împinge, n.n.), face ca unele mame să solicite cezariana pentru că vor să-şi păstreze un anumit aspect al corpului, dar nu cred că putem vorbi de o majoritate în această situaţie. Clinicianul britanic, dacă este nemulţumit – pentru că nu e acceptabil ca pacientul să îţi impună să faci ca medic ceva cu care nu eşti de acord –, are posibilitatea de a-şi duce până la capăt îndatorirea de a îngriji pacienta, spunându-i acesteia că, deşi nu e de acord cu decizia ei, îi va facilita un consult la un alt specialist. Aceasta ţine de datoria ta ca medic, să nu abandonezi pacientul dacă nu eşti de acord cu el, ci să-i asiguri accesul la altcineva.
   – Bine, dar problema este şi una a finanţării. În sistemul privat – şi asta explică, poate, şi ce se întâmplă în Brazilia – chirurgia este mult mai scumpă decât travaliul şi naşterea vaginală. Ce se întâmplă atunci când medicul ia decizia pe baza unor considerente financiare?
   – Datoria medicului este să ia decizia cea mai bună pentru pacient. Valorile etice trebuie să includă şi faptul că înţelegi ce înseamnă distribuţia corectă a resurselor din sănătate. Dacă ajungi să fac o cezariană doar pentru că aşa câştigi mai mulţi bani, atunci nu este etic ce faci.
   – Mai sunt însă şi grupurile feministe, care clamează dreptul femeii de a alege cum să nască. Este, desigur, dreptul femeii să decidă dacă să aibă sau nu un copil, dar a extinde asta la dreptul de a decide cum să nască… Este corect etic?
   – Întrebarea este dificilă. Maternitatea este, în unele privinţe, diferită de alte discipline. Dacă o femeie insistă cu încăpăţânare să nască prin cezariană, cea mai mare parte a clinicienilor britanici ar accepta, într-un final, dorinţa pacientei.
   – Chiar dacă sistemul plăteşte pentru intervenţie?
   – Da, dar decizia este dificilă. Cât despre utilizarea resurselor din sistem, nu ar trebui să conteze dacă femeia care naşte îşi permite să plătească sau costurile sunt suportate de stat, situaţia este identică: ai responsabilitatea de a preveni risipa resurselor alocate sănătăţii. Problemele cu care ne confruntăm în sistemul public se regăsesc şi în sistemul privat. Pacienta poate avea o asigurare privată şi, chiar dacă datoria primordială este faţă de pacient, ai şi datoria de a nu risipi inutil resursele.

Etică britanică

   – Etica este tot mai importantă în practică. Marea Britanie este, poate, unul din cele mai bune exemple în privinţa importanţei acordate problemelor etice. Cum acţionează Royal College of Obstetricians and Gynaecologists în această privinţă?
   – Etica este o parte fundamentală a pregătirii noastre, este încorporată în pregătirea studenţilor şi a rezidenţilor, Etica în sine poate să pară un domeniu îngust, dar nu-i aşa. Se suprapune parţial peste profesionalism, iar acesta este perceput ca o parte fundamentală a felului în care practicăm medicina. RCOG are o comisie de etică, al cărui preşedinte este un laic, iar majoritatea membrilor acestei comisii sunt eticieni, sunt şi medici, dar cei mai mulţi sunt din afara profesiei noastre. Ei discută aspectele etice cu care ne confruntăm în practică. Un exemplu recent – raportul comisiei privind chirurgia cosmetică ginecologică, care ridică probleme etice majore.
   – Domeniu aflat la mare vogă în Statele Unite.
   – Într-adevăr. Acesta e un exemplu. Un altul: ghidul de îngrijire pentru marii prematuri. Vedeţi, specialitatea noastră, poate mai mult decât celelalte – poate că nu toţi medicii vor fi de acord cu mine când spun asta – întâmpină probleme etice deosebite…
   – Chirurgia plastică intră în aceeaşi categorie.
   – E drept, dar luaţi în calcul şi reproducerea asistată – o altă problemă majoră. Reglementările actuale sunt foarte riguroase, în Marea Britanie. Mă refer la numărul de embrioni care pot fi implantaţi, care sunt situaţiile în care e acceptată asistarea reproducerii şi care sunt cazurile când nu este permisă. Dar problema se va muta în Europa, deoarece cuplurile vor merge în afara Marii Britanii, vor efectua fertilizarea in vitro în altă ţară şi vor reveni la noi. Poate că vor avea patologii coexistente sarcinii, poate că vârsta va fi înaintată… Ne vom vedea dintr-o dată puşi în faţa acestor situaţii, când femeile ne vor cere să le îngrijim.
   – În România, s-a făcut fertilizare in vitro la o femeie de 67 de ani… Dar toate dezbaterile acestea etice, nu cumva riscă să transforme totul în politică?
   – Nu. Politica este separată de dinamica etică. Politica interferează cu sistemul nostru, pentru că luarea deciziilor şi configurarea ori reconfigurarea serviciilor sunt importante. Dar acestea sunt diferite de aspectele etice.
   – Vă întrebam şi pentru că partide politice diferite au puncte de vedere diferite asupra unor chestiuni etice.
   – Zona cea mai importantă, în ce priveşte opiniile politic diferite, se referă la avorturi. Este un subiect discutabil. Dar aceste opinii sunt mai degrabă individuale decât de partid. Politicienii din Partidul Conservator pun mai mult sub semnul întrebării serviciile britanice privind avorturile, decât o fac membrii Partidului Laburist. Dar nu vorbim de o politică de partid, ci de opinii individuale, în cadrul unuia sau altuia din partide. Şi reflectă, mai degrabă, tipologia oamenilor din acel partid.

Smerenie şi leadership

   – Un alt aspect din obstetrica şi ginecologia modernă priveşte folosirea de dispozitive şi echipamente high-tech. Cât e de important să dispui de tot felul de gadgeturi în cabinet, pentru consulturi, pentru chirurgie?
   – Nu am nicio problemă cu niciunul din aceste dispozitive moderne, cu condiţia să existe dovezi ale utilităţii lor. Trebuie să evaluezi corect activitatea de zi cu zi. Ideea că faci investigaţii costisitoare sau chirurgie cu acces minim doar pentru că poţi nu este corectă. Totul trebuie să se bazeze pe dovezi.
   – Ecografia în practica obstetricală?
   – Ecografia are un aport fenomenal, dar asta nu înseamnă că oricărei femei însărcinate îi faci o ecografie ori de câte ori vine la consult în perioada prenatală. Dar aşa se întâmplă, chiar dacă nu există dovezi ale utilităţii, în această situaţie.
   – Ca şi cum doctorul ar avea o sondă în loc de mână?
   – Da, se întâmplă. Dar să recunoaştem, de cele mai multe ori, o sondă îţi va furniza informaţii mult mai detaliate decât examenul clinic. Chiar cu pregătirea pe care o avem, examenul clinic poate să nu spună multe, în vreme ce sonda va aduce informaţii amănunţite. Există însă diferenţe mari în a face un scan unei femei de 25 de ani cu dismenoree şi a investiga o femeie de 60 de ani cu durere abdominală, la care poţi găsi un cancer ovarian.
   – Un mesaj pentru obstetricienii români?
   – Am două mesaje. Întâi, că e foarte important să reflecteze asupra propriei practici. Poate fi un exerciţiu de umilinţă. Iar al doilea mesaj se referă la leadership. Care este prioritatea majoră pentru femeile noastre? Care este provocarea noastră cea mai mare, ca specialişti? Şi poate că răspunsul nu vine de la gadgeturile din cabinet, ci este ceva mult mai simplu. Cum ar fi măsurători corecte, evaluări corecte. La finalul zilei, acestea vor ajuta femeile mai mult decât un individ cu gadgeturi în cabinet.
 
Nota de subsol
Dr. Anthony Dale Falconer lucrează în cadrul Plymouth Hospitals – NHS Trust din 1986; aici conduce departamentele de oncologie ginecologică şi de colposcopie. În 2010, a fost ales, pentru un mandat de trei ani (care expiră în septembrie), în funcţia de preşedinte al Royal College of Obstetricians and Gynaecologists (RCOG). În perioada 2007–2010, a îndeplinit funcţia de prim-vicepreşedinte RCOG.
Royal College of Obstetricians and Gynaecologists are aproximativ 12.500 de membri în întreaga lume, din care aproximativ jumătate în afara insulelor britanice. Reprezentanţii RCOG se regăsesc în peste 100 de ţări de pe toate continentele. British College of Obstetricians and Gynaecologists a fost înfiinţat în 1929 şi a devenit colegiu regal în 1938.
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală