resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Apele freatice ale românismului

Autor: Prof. dr. Radu IFTIMOVICI | 29 Mai 2013
Apele freatice ale românismului

Lectura celor trei volume semnate de dr. Mihai Neagu Basarab, Conferinţe freiburgheze şi alte scrieri, care ne aduc în atenţie personalităţi mai puţin cunoscute sau chiar ignorate ale unor români trăitori pe alte meleaguri, îi prilejuieşte prof. dr. Radu Iftimovici, în cadrul rubricii Cartea confraţilor, o inedită pledoarie în favoarea tendinţei paşnice de păstrare şi dezvoltare a limbi şi culturii poporului nostru, cu alte cuvinte a românismului.

   Institutul Român din Freiburg şi cunoscuta lui bibliotecă au constituit după 1950 un avanpost al românismului, un centru care a atras în juru-i numeroşi oameni de cultură, pribegiţi pe meleagurile străine. Utilizez aici noţiunea de românism în cel mai european sens. Aceasta înseamnă cunoaşterea şi afirmarea creativităţii românilor şi nicidecum promovarea vreunui extremism, aşa cum s-a încercat a se interpreta respectiva noţiune.
   Din păcate, românismul – tendinţa paşnică de păstrare şi dezvoltare a limbii şi culturii poporului nostru – este şi azi blamat de potentaţii extremişti din unele ţări care ar dori să-l înmormânteze. În urmă cu vreo 40–50 de ani, Brejnev cerea cu insistenţă „integraţia“, evident, în URSS. Ecourile ei persistă încă în scrierile pseudo­savanţilor de la Chişinău, care se străduiesc să ne convingă de existenţa unei limbi moldoveneşti, alta decât româna. Basarabia a fost introdusă, de altfel, într-un „alambic tragic“, cu sute de morţi şi deportaţi. Alte guvernări extremiste s-au străduit şi ele, sute de ani, să-i deznaţionalizeze pe români, de-ar fi să amintim doar maghiarizările forţate dintre 1860 şi 1918, cele din 1940–1945, în sfârşit, epurările etnice şi izolările voite practicate după 1990 în aşa-zisele ţinuturi secuieşti. Românismul este privit ca delict şi în actuala Grecie „europeană“, în Serbia şi, desigur, în Ucraina – unde fiecare pas cultural (nu politic) se face cu numeroase piedici şi „zbârci“-uri. Românismul este calomniat şi de cei care nu încetează să ne bombardeze cu „acuze istorice“, doar-doar vor reuşi să creeze, nu numai oficial, ci şi în propriul cuget, un paralizant sentiment de culpabilitate.
      Unul dintre cele mai nocive procedee de minimalizare a prezenţei românilor într-o Europă dinamică a fost ridicarea de ziduri-barieră între cei din ţară şi cei din diasporă. Ab initio, „cei de dincolo“ au fost socotiţi de oficialităţile comuniste nu numai „transfugi“, dar trădători şi duşmani ai poporului. Timp de peste 40 de ani (1948–1990), orice ştire, orice succes repurtat de românii din diasporă era ascuns, cenzurat cu cerbicie. Prea puţini dintre cei aflaţi în lagăr (adaugă şi „socialist“) au putut afla măcar de existenţa unor români expatriaţi de nevoie, care au cucerit laurii unor mari premii (cazul Vintilă Horia, laureat „Goncourt“ pentru „Dieu est né en exil“ este un exemplu). Eugène Ionesco şi Cioran au pătruns cu greu prin cortina de fier, iar guvernul de la Bucureşti a respins cu dispreţ oferta lui Brâncuşi de a dona ţării atelierul său şi o parte din ultimele creaţii.
   Regretatul şi valorosul histopatolog al sistemului nervos care a fost Arcadiu Petrescu mi-a povestit că, prin anii ’54–’55, a fost vizitat de un neurolog, zelos activist de partid ajuns ulterior profesor de neurologie în Canada, care i-a spus franc: „am venit la tine să-mi spui ceva despre un anume Palade, care e ginerele lui Malaxa şi care zice-se că a descoperit nu ştiu ce care i-a adus faimă. Am primit sarcină de partid să scriu în «Lupta de clasă» vreo 10–20 de rânduri în care să-l desfiinţez“.
    Este bine de ştiut că niciun regim politic care s-a perindat prin România nu a ridicat din ţărâna anonimatului atâtea „suflete de slugă“ precum regimul impus de tancurile sovietice. Şi, desigur, în nicio altă etapă istorică nu au viermuit atâţia veleitari, atâţia căinători că au fost persecutaţi şi discriminaţi. Zidul dintre cei din lagăr (evident, socialist) şi cei din afară a fost cimentat şi de laşitatea impardonabilă a unor intelectuali (membri ai Academiei RPR sau veleitari ai palmelor academice) care au semnat in corpore condamnări de tip inchizitorial, cum a fost aceea care l-a lovit pe oftalmologul Nicolae Blatt şi revista sa, doar pentru că sumarul publicaţiei a fost reprodus într-o revistă din SUA. În loc să fie un motiv de mândrie că suntem băgaţi în seamă de o literatură ştiinţifică care în superbia ei nu-i prea ia în seamă nici pe europenii din Occident, noi semnăm – academicienii, obedienţi – o ignobilă formulare de genul: „revista Oftalmologia, lăudată de aţâţătorii la un nou război, dovedeşte ostilitate faţă de măreaţa oftalmologie sovietică şi faţă de genialul Filatov, părintele oftalmologiei mondiale“. Îmi vine greu să înşir aici numele semnatarilor. Mă întreb doar ce prăbuşiri seismico-psihice a trăit, de pildă, Daniel Danielopolu, care, cu patru ani mai înainte, cu curaj, iniţiase acele apeluri ale intelectualilor români adresate lui Ion Antonescu, prin care se cerea ieşirea României din alianţa cu Axa şi încetarea războiului împotriva sovieticilor şi aliaţilor lor. Semnăturile lui N. Gh. Lupu, Şt. S. Nicolau, A. Kreindler ş.a. nu mă miră, dat fiind apetitul lor cunoscut pentru parvenirea politică. Din acest punct de vedere, găsesc că iniţiativa doctorului Mihai Mihailide, de a-i „fluiera în ofsaid“ pe medicii ahtiaţi de parvenire politică, este admirabilă. Nu este vorba aici de demitizările răutăcioase, adesea gratuite (nu în sens pecuniar), bazate pe părerile duşmănoase ale unor contemporani (a se vedea portretul lui Babeş şi vorbele veninoase ale lui Sextil Puşcariu din „Germanofilii“ de Lucian Boia, Ed. Humanitas), ci de analize iatroistorice obiective şi competente.
     Reţinând aşadar că Institutul Român de la Freiburg s-a străduit, de-a lungul a peste o jumătate de secol, să realizeze în fapt îndemnul „Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română“, nu putem să fim decât plăcut surprinşi că un confrate de-al nostru, dr. Mihai Neagu Basarab s-a aflat, după 1990, printre conferenţiarii statornici ai simpozioanelor ţ
Publicitate
inute de aceste institut freiburgez.
     Este necesar, poate, să reamintesc aici cine este autorul scrierilor apărute recent sub titlul Conferinţe freiburgheze şi alte scrieri (Ed. Magic Print, 2013). Fiu al cunoscutului urolog prof. dr. Valentin Neagu şi al doctoriţei Natalia Neagu, colegul nostru, născut la 3 mai 1946, autoexilat în Germania (1990), a profesat în ţară ca psihiatru şi medic homeopat la spitalul „Gh. Marinescu“ din Bucureşti. Totodată, în calitate de asistent universitar la catedra de istoria medicinii, la IMF Bucureşti, a impus o remarcabilă ţinută intelectuală într-un mediu ce tindea să se degradeze printr-un politicianism conformist. Prozator subtil, autor în 1981 al unui excelent roman dedicat genialului şi excentricului Paracelsus (cel care cu emfază afirma în sec. XVI că „Hipocrate, Galen şi Avicenna nu ştiu mai multă medicină decât cataramele de la pantofii mei“), confratele nostru s-a afirmat şi în dramaturgie, publicând câteva volume de teatru scurt, care i-au adus unul din prestigioasele premii ale Uniunii Scriitorilor. În ce mă priveşte, mărturisesc că i-am citit pe nerăsuflate cele trei volume din Conferinţe freiburgheze.
     O primă constatare: deşi mă consideram oarecum informat de fluxurile şi refluxurile culturale ale diasporei, Mihai Neagu Basarab mi-a scos în evidenţă nu numai suficienţele şi poncifele bazate pe o cunoaştere superficială a textelor şi faptelor, ci chiar ignoranţa, în sensul că o serie de personalităţi româneşti cu merite naţionale sau europene certe îmi erau necunoscute. Nu sunt eu, desigur, etalonul unor asemenea informaţii, dar mă gândesc cu tristeţe că o bună parte din tabloul ce reprezintă contribuţia diasporei la cultura românească continuă să fie ascuns în ceaţă pentru mulţi.
    Conferinţele freiburgheze au doar tangenţe cu personalităţile medicale din trecut sau prezent. În principal, eseistica semnată de confratele nostru are drept fir roşu ideea persistenţei românismului printr-o serie de oameni siliţi să trăiască într-o lume liberă, care nu era însă capabilă să-i perceapă ca martiri ai unei cauze ce nu era şi a lor. Defilează prin faţa noastră personalităţi cvasinecunoscute opiniei publice din ţară, îngropate în tăcerea unor comentarii de presă interzise. Printre ei, oameni cu diferite orientări politice: de stânga (dar care nu au putut suporta totalitarismul comunist, mai ales cel impus de panslavismul sovietic), de dreapta democratică sau cea în spiritul naţional-creştin, promonarhişti sau, dimpotrivă, antimonarhişti, credincioşi practicanţi (unii prea „ortodocşi“ ai ortodoxismului, alţii prea „ortodocşi“ ai greco-catolicismului), liberi cugetători etc. Toţi însă mlădiţe ale românismului ce nu cunoaşte agresivitatea şi intoleranţa etnică sau religioasă.
   Uimitoare pentru cititor sunt dezinvoltura şi compe­tenţa cu care Mihai Neagu Basarab se mişcă în lumea ideatică a unor personalităţi din diferitele domenii ale culturii. Sunt comentaţi jurnalişti precum prea puţin cunoscuţii Petre Vălimăreanu (a cărui activitate la revista „Vatra“ ţintea, după M. Neagu Basarab, unirea în cuget a tuturor românilor, George Racoveanu, publicist la „Cuvântul în exil“, Horia Stămatu şi suita sa de articole din presa spaniolă ş.a.Filozofii „de dincolo“, practic necunoscuţi la noi, dar preţuiţi în lumea germană, precum Dimitrie Cristian Amzăr,scriitorii de beletristică onoraţi cu premii de prestigiu ca Vintilă Horia cu al său „Dieu est né en exil“ (premiul Goncourt) sau Mircea Eliade cu părţi însemnate din operă sunt de asemenea în vizorul lui Mihai Neagu Basarab. Confratele nostru comentează cu aplomb şi opera juridică a exilatului parizian V. V. Stanciu, ca şi personalitatea şi scrierile lui Petre Ţuţea, cel despre care Cioran spunea că este unicul geniu al generaţiei de tineri din anii ’30–’40. Este de reţinut, de altfel, că Mihai Neagu Basarab a fost medicul personal al lui Petre Ţuţea, filozoful împărtăşindu-i nu numai frânturi din gândurile sale, dar influenţându-i profund orientarea spre dreapta ghidată de umanismul creştin.
    Din aceste „exercices d’admiration“ în sens nu lipsesc nici portretele latinistului şi istoricului N. I. Herescu, un descendent din Udrişte Năsturel, victimă a intrigilor lui Alexandru Graur (Brauer) şi Alexandru Rosetti, buni amici ai „călcătorului în picioare al istoriei românilor“ care a fost Mihai Roller. Am regăsit în paginile Conferinţelor freiburgheze şi pe prietenul meu, compozitorul Nello Manzatti (Nelu Mânzatu), autorul celebrei romanţe „Frumoasa mea cu ochii verzi“, exilat la Milano – omul care a preferat să moară sărac în urma împotrivirii de tip Savonarola faţă de cameleonismul lui Iosif Constantin Drăgan, dat din interes meschin pe „brazda ceauşistă“ (I. C. Drăgan a fost un timp sprijinul compozitorului, asigurându-i o sinecură modestissimă, pe care apoi i-a tăiat-o, drept pedeapsă).
   Uitatul de noi principe Nicolae este dezbrăcat de haina sa de dezertor de la datorie şi fugitiv înamorat de o femeie din popor (imagine falsă, regizată cu prea bună ştiinţă de fratele său, Carol al II-lea). Ni se demonstrează că Nicolae (regent alături de juristul Gheorghe Buzdugan şi mitropolitul Miron Cristea în răstimpul primei domnii a regelui Mihai, 1927–1930) avea preocupări serioase în ce priveşte îmbunătăţirea organizării statale şi vieţii politice din România interbelică.
   Câţiva dintre „puşcăriaşii politici“ ai anilor ’50–’60, acuzaţi de complot intelectual împotriva stupidei nivelări dogmatice comunisto-sovietice, îşi prezintă, indirect, crezul în paginile semnate de confratele nostru. Este vorba de Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Alecu Paleologu, părintele Galeriu ş.a. În articole independente apărute în diferite reviste din ţară şi de peste hotare, Mihai Neagu Basarab comentează şi prezenţa în arena culturii a altor creatori de literatură, dintre care unii i-au fost prieteni, alţii bune cunoştinţe: eseistul Pavel Chihaia, romancierul Nicolae Breban, pictorul Sorin Dumitrescu ş.a.
   Posesor al unei solide culturi umaniste (filozofice şi literare), tradusă într-un limbaj plastic, elevat, medicul Mihai Neagu Basarab reuşeşte să ne convingă că românismul creator – străin de agresivitate politică exclusivistă – a dăinuit asemenea unei ape freatice, circulând liber între Vest şi Est. Putem, aşadar, săpa şi în viitor fântâni care s-o aducă din beznele ignorării, în lumina soarelui.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală